Spitalul Clinic Județean de Urgență: Peste 43.000 de internări, în 2018

Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj este solicitat tot mai mult de pacienți din întreaga țară. Dacă, însă, numărul internărilor din 2018 nu este cu mult mai mare ca în 2017, îngrijorător este că sunt tot mai mulți cei care se prezintă în stare gravă la camerele de gardă, necesitând internare imediată – declară, în interviul acordat ziarului Făclia, directorul medical al SCJU Cluj, conf. dr. Adela GOLEA.

 – Ce a însemnat anul 2018 pentru Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj?

– Din punct de vedere al internărilor, suntem la un nivel un pic mare decât în 2017. Până la noiembrie am avut 43.353 de internări. Anul trecut ne-am oprit undeva la 43.256, deci diferența nu este foarte mare. Ceea ce, în schimb, am observat, este că pacienții prezentați la camerele de gardă au fost internați într-o proporție mai mare în 2018, de 25%, față de 15 – 20% până acum, ceea ce înseamnă că au crescut cazurile care se prezintă în stare mai gravă și care necesită internare. Este foarte mare procentul de prezentare și internare la camerele de gardă de la neurologie, psihiatrie și la ginecologii. Cel puțin în patologia neurologică, din păcate, și procentul celor prezentați la UPU este mare, pentru internări, și observăm că începe să crească numărul celor cu boli neurovasculare, dar nu numai. Și bolile neurodegenerative încep să fie din ce în ce mai multe. Nu știu să zic dacă este rezultatul creșterii vârstei pacienților, pentru că începem să avem din ce în ce mai mulți pacienți peste 70 de ani, sau faptului că se concentrează pacienții în centrele universitare, pentru că acestea au și programe care se adaugă, ca și terapie, la ceea ce înseamnă o asigurare normală de sănătate.

Din punct de vedere al serviciilor ne-am dorit (și sper că vom reuși anul acesta) să introducem câteva servicii de internare de zi și ambulator, de tip terapia durerii, pentru pacienții cronici. A fost inițiativa colegilor de la secțiile de terapie intensivă de a introduce și aceste servicii nu numai pentru pacienții oncologici, ci și pentru pacienții care rămân cu dureri sechelare după accidente vasculare, după amputații ș.a.m.d. Apoi, ne dorim să schimbăm un pic, din punct vedere managerial, lucrurile în ceea ce înseamnă planificarea pe achiziția de materiale, medicamente și pe dispozitive și aparatură care să răspundă nevoilor populației.

– Adică?

– Adică, observăm că avem din ce în ce mai mulți pacienți cu patologie neurologică, cu patologie ortopedică, cu patologie reumatică sau boli sistemice, pentru care încercăm să dezvoltăm și aparatura necesară pentru investigații și tratament. Pentru partea de reumatologie am reușit, cu ajutorul colegilor de acolo, să intrăm într-o rețea internațională, în așa fel încât să poată beneficia și pacienții noștri de molecule noi, care sunt în Europa, și acesta e un pas important pentru niște pacienți cu boli rare, pe care e foarte greu să-i integrezi în sistem dacă sunt numai câțiva, dar și ei trebuie tratați. De asemenea, am continuat redotarea spitalului, a sălilor de operație și a secțiilor de terapie.

– În ce secții ale spitalului există probleme în momentul de față?

– Clinicile sunt, toate, din păcate, vechi, cu circuite care sunt ameliorate, dar nu sunt circuite la cerințele anului 2019. Ceea ce ne dorim este să reorganizăm partea de neurologie, neurochirurgie și stroke (acolo unde se face tromboliză, cea mai eficientă formă de tratament în AVC – n.n.), adică să avem o unitate adevărată pentru așa ceva,  pentru că acum lucrăm „la întâlnire”, în sensul că tromboliza se face în UPU, pacientul stă 24 de ore în UPU, după care, în funcție de evoluție, merge pe secția de neurologie, sau poate are nevoie de terapie intensivă de la neurochirurgie. Ne-am dori să fie o unitate monobloc, în care pacientul să intre și să rămână, ssă fie asistat acolo de toți specialiștii. Ne dorim să reorganizăm și partea de ortopedie, pentru că și acolo sălile și circuitele sunt vechi, nu corespund, și atunci, în funcție de ce ne va permite clădirea, ca modificare, să o restructurăm și să o organizăm în așa fel încât să poată să asiste și pacientul acut și pacienții cronici și să asigure și partea de proteze, pentru că știm că aici sunt liste lungi așteptare.

– De unde provin cei care au fost pacienții secțiilor Spitalului Clinic Județean de Urgență Cluj, în 2018?

– Pot să zic că încep să vină cam din toată țara. Avem pacienți din Cluj, avem pacienții regiunii, dar avem pacienți și din sud, și din zona Banatului. În general, pacientul se îndreaptă către spitalul care crede că-i rezolvă problema. Dacă aude că se poate rezolva mai repede sau mai bine într-un anume centru universitar, pacientul se va prezenta acolo.

– Și îi  primiți,  indiferent de unde sunt?

– În momentul în care are o patologie cronică și aceasta poate fi rezolvată numai la noi, se poate și să fie programați. Dacă sunt urgențe și pacientul a fost adus de aparținători,  nu mai ai ce să faci, trebuie să-l asiști, nu poți să trimiți înapoi.

– Ce deficit de medici aveți la momentul acesta?

– Aici, situațiile variază de la o secție la alta. Sunt secții unde nu avem deficit,  suntem cu o acoperire între 80 și 90%, ceea ce este OK din punct de vedere  managerial, ca să rulezi cadrele, dar avem și secții în care deficitul este mare, avem acoperire de doar 50-60%, sau secții în care anul acesta se vor pensiona medici.

– Care este explicația pentru care, deși spitalele au deficit de personal, nu se fac angajări?

– În 2018 noi am mai primit  aprobări pentru a angaja medici. Problema este că avem un stat de funcții care este făcut conform legislației, dar pe acela putem angaja numai în momentul în care avem resursă bugetară. Știm foarte clar că 2018 a fost anul în care salariile au crescut, veniturile spitalului nu au crescut la același nivel, contractul cu Casa de Asigurări a rămas același, adică serviciile pe care le plătește Casa nu au crescut, au rămas la același nivel, și atunci dificultățile în a rezolva aceste probleme au fost mari. Întotdeauna, când solicităm scoaterea posturilor la concurs, doamna director economic trebuie să precizeze că se încadrează în bugetul pe care îl avem. Ori, în momentul în care noi nu acoperim cu resursele pe care le avem  plata salariilor  pentru angajații existenți, nu poți să spui acest lucru. Apoi, aici mai avem o problemă, care apare și datorită libertății de mișcare a cadrelor medicale.

– Adică…?

– Adică: noi angajăm, dar aceste cadre medicale care se angajează, uneori, după angajare, își iau anumite concedii – de exemplu, de maternitate -, care sunt normale, sau cer anumite concedii pentru plecat o anumită perioadă de timp în străinătate sau pentru rezolvat anumite probleme. De aceea, uneori, și la nivel de medici, dar mai mult la nivel de asistente și de infirmiere, avem de fapt un număr de persoane angajate, care să zic că ar putea satisface nevoile secției, însă în momentul în care iei punct cu punct angajații, câți îi ai la servici, vezi că sunt mai puțini. Dar, nu poți să angajezi mai mulți decât sunt normați. Poți să angajezi pe anumite posturi, temporar, dar dacă acest temporar este pe patru – cinci luni, nu-ți vine nimeni la concurs pe post. Asta, pentru că până se fac formalitățile, până dă concursul, poate că el mai lucrează două – trei luni, și atunci normal că se orientează  spre alt post. Iar la partea aceasta de înlocuire temporară, mai este o problemă. Sunt posturi specifice. De exemplu, în sala de operație, pe terapie intensivă, la oftalmologie, care necesită anumite abilități speciale, dacă temporar iei un proaspăt absolvent, în cele trei luni de abia reușești să-i formezi o parte din acele abilități. Dacă el n-a lucrat niciodată în domeniu, nu poți să-l introduci direct într-o supraspecialitate. Aici este o problemă care cred că ar trebui privită asociat cu partea de training. Ar trebui să ne gândim ce abilități au, foarte clare, practice, absolvenții, în momentul în care termină postliceala sau termină asistența medicală licențiată sau termină o facultate și ce fac ei, practic. Pentru că au o diplomă! Pentru asistenți, aceasta este nespecifică pe anumite domenii. Și atunci, la medicul de familie sau la o secție care nu necesită atâtea abilități practice, necesită numai o termometrizare, o administrare de tablete sau niște pansamente simple, poți să faci față cu acești absolvenți. Dar ei nu sunt specializați după aceea. Măcar un an să se specializeze pe ceva și atunci tu să spui: pentru secția cutare angajez asistent medical licențiat sau cu studii medii, care are și abilități pe respectiva specializare. Sau să existe o formă  de a obține aceste competențe. Altfel, cumva le obțin la locul de muncă. Dar pentru asta trebuie  timp.

– De ce, la rezidențiat, de exemplu, se acceptă absolvenți pentru specializări la care, în spitale, nu se vor scoate în grabă posturi la concurs?

– Cred că și aici este o problemă de înțelegere a situației și de fluctuație. În general, Ministerul Sănătății scoate la concurs specialități în funcție de necesarul primit de la spitale și de la comisiile de specialitate, care pot să spună: Este un deficit de anesteziști sau un deficit de chirurgi pe o anumită specialitate. Se face această apreciere,  se scoate  numărul de posturi, iar candidații își aleg specialitatea într-o anumită ordine a mediilor. După  care încep să apară problemele. Tu nu știi dacă cel care a ales se va descurca în specialitatea respectivă. Unii nu se descurcă. Încep schimbarea, dau din nou examen de rezidențiat, pentru că pot să dea ca să ia altceva,  și atunci este foarte greu să mai știi în ce specialități, câți specialiști ai. Statul suportă această pregătire între 4 sau 3 și 7 ani. După care, acești specialiști pot să aleagă orice: să rămână în țară să lucreze, să dea, din anul 5 sau din penultimul an, dacă se scot posturi de rezidențiat, concurs, și să meargă pe acele posturi sau să plece în străinătate. Și atunci, aici lucrurile sunt, din punctul meu de vedere, foarte greu de controlat dacă, de fapt, nu este nici o regulă. Eu pot să mă înscriu, pot să fac cinci ani o specialitate, și poate în anul 5 să zic: A, nu mai îmi place asta, dar nici nu vreau să fac altceva, așa că nu îmi dau examenul de specialitate; mai dau o dată examen de rezidențiat, iau altă specialitate în care mai pot să stau patru, cinci ani. Și stau pe cheltuiala statului, până la urmă, care mă plătește pentru acest lucru. El nu are nici un beneficiu, societate civilă nu are nici un beneficiu că eu stau în două, trei, patru, cinci rezidențiate. Pot să fiu rezident până la 50 de ani, dacă vreau, în societatea românească. Sau, din când în când, în anul II, plec trei ani afară, lucrez și îmi văd de treaba mea, câștig bani cât sunt acolo, apoi revin în țară, continuu aici sau dau examenul de specialitate.

Deci lucrurile sunt foarte permisibile și, din punctul meu de vedere, greu de controlat,  așa. Eu pot să spun că am nevoie de 300 de anesteziști. Le plătesc celor 300 de anesteziști rezidențiatul și acești 300 de anesteziști îmi fac socoteala că îmi vor suplini deficitul în nu știu ce zone ale țării. În fapt, după ce le plătești cinci ani această specialitate, care este deficitară, căci de asta am spus, ei pot să nu lucreze nimic la stat,  pot să aleagă să plece, pot să aleagă să dea altă specialitate, dacă nu își dau examenul pe aceasta.

– Au fost cazuri de medici din SCJU Cluj care au plecat, în 2018, prin transfer, la alte spitale, private?

– Da, au fost și situații din aceastea, dar aici nu este un flux foarte mare. În general, la clinicile private se iau doi, trei, patru medici. S-au luat din nou un pic mai mulți asistenți. Medicii, în general, preferă să rămână la stat și part time la privat. Foarte puțini renunță complet la serviciile de la stat și merg să lucreze numai în privat.

– Este normală această situație, în care un medic lucrează și la stat și la privat?

– Aici sunt destul de greu de separat lucrurile. Dacă s-ar lucra cu aceeași unitate de măsură și s-ar purta la fel și ar fi complet separate orele de muncă, deci și-ar face partea care este la stat și și-ar îndeplini obligațiile, iar în timpul liber ar face cealaltă parte, într-un număr limitat de ore, ar fi OK. Sistemele, și în Europa, sunt diferite.  Sunt țări în care trebuie să alegi între stat și privat, deci ai dreptul ori la una, ori la alta, sunt țări în care poți să îți alegi un anumit număr de ore –  stat, privat, didactică,  și acestea sunt foarte clar separate, în așa fel încât să nu depășești un număr de ore pe care îl poți lucra fără să ajungi într-un un stadiu de oboseală cronică.

– Cazuri de indisciplină ați avut în 2018?

– Nicăieri, nimeni nu-i perfect. Conducerea spitalului, însă, trebuie să aibă control asupra a ceea ce se întâmplă, și atunci când identifică anumite probleme, să le analizeze și să ia măsurile de rigoare. S-a mai întâmplat, au fost comisii de disciplină,  în spital, în 2018. Ceea ce ne dorim noi este să dezvoltăm o interfață între ceea ce înseamnă partea medicală, pacient și aparținători. Fiecare să înțeleagă că trebuie să-l privească pe celălalt așa cum și-ar dori el să fie privit sau tratat. Este greu uneori, e adevărat, dar cred că aici trebuie lucrat un pic la ceea ce înseamnă  modalitatea de a  comunica și modalitatea de a transmite celuilalt ceea ce se întâmplă. Pentru că, de multe ori, folosind cuvinte pe care pacientul și aparținătorul poate nu le înțeleg,  neînțelegându-le și evoluând nefavorabil boala respectivă, consideră că li s-a ascuns ceva, că nu a fost tratat, pacientul, cum trebuie; iar celălalt, medicul, știe că l-a tratat  așa cum e ghidul, așa cum trebuia, dar nu s-a făcut înțeles. De multe ori nu se acordă timpul necesar pentru a explica anumite lucruri și nu se implică pacientul și familia în decizie. Eu știu că poate nu sunt multe soluții, dar și aceea singură, sau cele două, trei, care sunt, ar trebui să i le explic pacientului și să îl las pe el să decidă, în cunoștință de cauză, ajutându-l cu date să ia această decizie. Cred că acest lucru ar trebui învățat de întreaga societate. Fiecăruia cred că ne place să știm că ceea ce s-a decis pentru noi a fost și cu voința noastră. Altfel, s-ar putea să percepem uneori că ceea ce s-a decis pentru noi n-a fost în favoarea, ci în defavoarea noastră.

– Mai credeți în Spitalul Regional de Urgență?

– Speranța moare ultima. Îmi doresc, nu știu dacă cred. Îmi doresc să se realizeze. Consider că Clujul are puterea financiară de a rezolva aceste lucru, pentru că s-a dezvoltat, are oameni capabili s-o facă. Numai, trebuie să își dorească și să îl pună ca prioritate adevărată.

M. TRIPON