Sorina Siserman, preşedintele Tribunalului Cluj, despre legea răspunderii magistraţilor: Justiţia şi-a pierdut independenţa, iar cetăţeanul dreptul la un proces echitabil

Legea răspunderii magistraţilor, promulgată deja de preşedintele României, după ce a fost validată de Curtea Constituţională a României, a ieşit de pe agenda publică din cauza evenimentelor politice şi a exploziilor sociale. Dezbaterile anterioare validării legii la CCR au relevat, însă, din plin, însemnătatea acestui act normativ atît pentru magistraţi cît şi pentru starea democraţiei şi, evident, pentru justiţiabil. Despre controversata lege am cerut opiniile calificate ale judecătorului Sorina Siserman, preşedintele Tribunalului Cluj. Am obţinut o sumă de răspunsuri, dar şi o mulţime de… întrebări.

 “Magistratul şi-a pierdut, dacă nu independenţa, cel puţin aparenţa de imparţialitate”

 – CSM a cerut Palatului Cotroceni, după ce CCR a validat Legea răspunderii magistraţilor, retrimiterea documentului în Parlament, pentru scoaterea textelor care expun sistemul judiciar unui control în afara căilor de atac prevăzute de lege. Apreciaţi că a avut motive CSM să conteste Legea răspunderii magistraţilor?

– Consiliul Superior al Magistraturii a avut perfectă dreptate! Am văzut cererea trimisă de acesta preşedintelui României. Acum, ca şi în alte dăţi, nimeni nu a avut nici o reacţie, din cauza modului în care a fost ponegrită în ultimii ani justiţia. Aţi observat! De aproximativ 20 de ani nu auzi la adresa acesteia nici un cuvînt bun. Nu vreau să neg că în sistem sînt probleme, dar acestea puteau şi pot fi rezolvate, fără o astfel de lege. Dacă dumneavoastră vi se spune zilnic despre vecinul dumneavoastră, pe care îl cunoaşteţi doar din vedere, că este un nemernic, tindeţi să credeţi că este aşa. Cu noi, lucrurile se întîmplă asemănător. Ori de cîte ori semnalăm o problemă, sîntem trataţi cu superficialitate şi etichetaţi.

Aţi făcut trimitere la evenimentele politice şi exploziile sociale din ultima perioadă. Acestea au avut ca punct de plecare tot o lege, aceea a sănătăţii! Deşi nu au înţeles în întregime consecinţele acesteia, oamenii au fost alături de un OM în care credeau necondiţionat. Pentru noi, a fost mai greu, deoarece oamenii au crezut că ,, justiţia coruptă” încearcă să scape de răspundere. Dacă ar fi înţeles că această lege ne întoarce în trecut cu cîţiva ani, cu siguranţă că cetăţeanul ar fi reacţionat altfel.

 – A fost necesară modificarea legii?

– Probabil, însă nu pentru că nu exista cadrul legal care să permită tragerea la răspundere disciplinară a magistratulului care a greşit. De altfel, unele dintre abaterile nou introduse sînt de bun simţ. Mi se pare corectă sancţionarea manifestărilor care aduc atingere probităţii profesionale sau onoarei justiţiei, săvîrşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu, dar, în lipsa unor criterii cît de cît definite, magistratul devine vulnerabil, pentru că nu ştie ce conduită este interzisă.

Dar nu aceasta este marea problemă şi nemulţumire a magistraţilor, ci faptul că legea atribuie ministrului justiţiei şi procurorului general calitatea de titular al acţiunii disciplinare.

Aceştia sînt persoane politice ori provenite din sfera politicului şi nu este normal să le atribui această calitate, pentru că, din acest moment, magistratul şi-a pierdut, dacă nu independenţa, cel puţin aparenţa de imparţialitate. O parte a politicului va afirma că justiţia este instrumentul celor de la putere, iar ceilalţi invers. Cuvîntul ,,corupţie”, des folosit la adresa justiţiei, va fi înlocuit cu altele, în funcţie de poziţia pe care se află cel nemulţumit.

 – Monica Macovei acuză că a fost elimintă o prevedere introdusă de ea în 2005, anume cea care definea ca abatere disciplinară încălcarea legii privind declaraţiile de avere şi de interese. Are dreptate?

– Desigur, însă nu vă vine să zîmbiţi? Din cîte ştiu, nedepunerea la timp a declaraţiei este oricum sancţionată de A.N.I. În altă ordine de idei, nu cred că au existat probleme în acest sens, astfel că dă bine să atragi atenţia publicului cu acest amănunt nesemnificativ, pentru a nu le evidenţia pe cele importante. Pentru cei din justiţie nu este nimic nou. Tot doamna Macovei spunea că procurorii trebuie să fie independenţi. Dar să mă fac înţeleasă. Înainte de abrogarea art. 209 alin 3 prin Legea 356/2006, textul de lege prevedea obligativitatea confirmării rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior, atunci cînd procurorul a efectuat personal urmărirea penală. În expunerea de motive a Legii 356/2006, această modificare, trîmbiţată la posturile de televiziune, era prezentată de doamna ministru ca o victorie în realizarea actului de justiţie şi a responsabilizării procurorilor de caz, care erau exoneraţi de controlul exercitat de procurorul şef.

Textual, în expunerea de motive s-a arătat următoarele:

1. ,,S-a eliminat confirmarea rechizitoriului de către şeful acestuia în cauzele în care se efectuează urmărirea penală, fiind o măsură de control şi ingerinţă din partea conducătorului parchetului, iar, pe de altă parte, confirmarea rechizitoriului nu apare ca fiind necesară, în condiţiile în care procurorul şef nu are nicio atribuţie în ceea ce priveşte întocmirea vreunuia din actele de urmărire penală efectuate în cauză, iar măsurile restrictive de libertăţi sînt exclusiv în competenţa judecătorului;”

2. Afirmaţia a fost exactă, a fost abrogat art. 209 alin 3, însă obligativitatea verificării rechizitoriului, sub aspectul legalităţii, a fost introdusă la art. 264. Mai mult, dacă în redactarea art. 209 această verificare se făcea doar în situaţia în care procurorul a efectuat personal urmărirea penală, în noua variantă această verificare a devenit obligatorie în toate situaţiile.

3. Nu am înţeles şi nu voi înţelege niciodată cum de nu s-a sesizat nimeni în legătură cu acest aspect, mai ales că introducerea acestor dispoziţii, mai precis transferul lor de la art. 209 la 264, a şocat pe mulţi magistraţi.

Povara pe judecătorii care dau cîştig de cauză cetăţeanului, obligînd statul la despăgubiri

 – Prerogativa ministrului Justiţiei de a declanşa acţiunea disciplinară împotriva magistraţilor ar putea avea efecte asupra independenţei magistraţilor?

– Da, mai ales în procesele în care cetăţeanul se judecă cu statul. Să vă dau un exemplu simplu, care să poată fi înţeles de cititorii dumneavoastră. Pînă la momentul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat printr-un recurs în interesul legii, în sensul că cererile prin care se solicită restituirea taxelor de poluare sînt admisibile, în lipsa unor dispoziţii clare, instanţele de judecată au dat soluţii diferite, majoritatea de admitere. Vă daţi seama ce expuşi ar fi fost aceşti judecători, potrivit noilor reglementări, dacă soluţia instanţei supreme ar fi fost de respingere? Statul, mai precis ministrul Justiţiei, s-ar fi putut întoarce împotriva lor pe motiv că şi-au exercitat funcţia cu gravă neglijenţă, deoarece, potrivit art. 911, ,,există gravă neglijenţă atunci cînd judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material sau procesual.”

Cine nu cunoaşte problemele din sistem, va spune: Să răspundă! Lucrurile nu se prezintă însă aşa. De regulă, astfel de procese apar după intrarea în vigoare a unei legi discutabile, cînd cetăţeanul a fost privat de anumite drepturi. Vă rog să vă imaginaţi numeroasele cereri, avînd ca obiect drepturi salariale, înregistrate pe rolul instanţelor imediat după intrarea în vigoare a unei legi prin care s-au diminuat cîştigurile unui cetăţean. Vă rog să vă gîndiţi la povara pusă pe umerii judecătorului care, ştiind că dacă obligă statul la despăgubiri şi dă cîştig cetăţeanului, se expune pe el. Unde este independenţa judecătorului în acest caz?

 – CSM a apreciat că legea astfel adoptată are prevederi care aduc atingere independenţei judecătorului, atît din perspectiva controlului asupra fondului hotărîrilor judecătoreşti, cît şi în ceea ce priveşte reanalizarea unor hotărîri definitive şi irevocabile, precum şi implicarea Executivului în declanşarea acţiunii disciplinare împotriva judecătorilor şi procurorilor. Aprecierile sînt corecte sau nu?

– Da, şi mai vreau să adaug ceva! Sub sloganul că prin această lege se face ordine în sistem, justiţia şi-a pierdut independenţa, iar cetăţeanul dreptul la un proces echitabil.

Ştiţi de ce fac această afirmaţie! În ultima perioadă am auzit numeroase ameninţări voalate la adresa justiţiei, condimentate cu cuvinte gen ,,corupţi sau nepregătiţi”, dar care aveau ca suport nemulţumirile legate de drepturile salariale cîştigate de oameni în instanţă, urmare unor legi proaste.

Şi pentru că veni vorba de procese, vreau să răspund la acuzele legate de faptul că ne soluţionăm propriile procese referitoare la drepturi salariale. Atîta timp cît sîntem cetăţenii acestei ţări şi plătim impozite, nu avem dreptul să ne adresăm instanţei? Cui să ne adresăm cînd drepturile noastre sînt încălcate, atîta timp cît nu există o altă autoritate? Oare pe doctor nu-l tratează un alt doctor, profesorul nu învaţă de la un alt profesor, iar la economist nu-i calculează salariul un altul? Oare parlamentarii noştri nu au dat legi care i-au vizat tot pe ei?

 „Noi am primit o palmă, iar voi un pumn”

 – Reprezentanţii instituţiilor şi organizaţiilor profesionale ale magistraţilor au susţinut că modificările Ministerului Justiţiei privind titularii acţiunilor disciplinare împotriva judecătorilor şi procurorilor încalcă principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat. În ce măsura au dreptate?

– Cred că o foarte mare dreptate, dar, spre deosebire de alte situaţii, cînd legea a fost scoasă pompieristic, de data aceasta s-a lucrat cu atenţie pentru punerea noastră la zid. Art. 134 din Constituţia României prevede următoarele: Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea organică. În aceste situaţii, ministrul Justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot. Din aceste dispoziţii deducem că, pentru a se evita orice imixtiune a politicului, Constituţia nu a prevăzut pentru aceştia dreptul de a vota atunci cînd secţia din care fac parte funcţionează ca instanţă disciplinară. Redactorii legii s-au gîndit că, dacă aceştia nu pot să voteze, ar putea, pe lîngă dispoziţiile Constituţiei, să facă mai mult, adică să-i transforme titulari ai acţiunii disciplinare. Şi au reuşit! Cine spune că nu ştim face şi legi bune?

 – Doi membri ai Executivului, ministrul Justiţiei şi procurorul general al României, alături de preşedintele ICCJ, devin titulari de acţiune disciplinară. Acesta părea să fie cel mai controversat articol al legii. Deschide prevederea calea spre încălcarea independenţei magistraţilor? Este un amestec al politicului în justiţie?

– Am spus şi repet! Este cea mai mare palmă dată justiţiei. Oare de ce, pentru că nu a reuşit politicul să o îngenuncheze? Dragi cititori, ştiu că uneori greşim, că există ca oriunde destule uscături, că uneori, datorită faptului că sîntem presaţi de timp, nu vă acordăm poate suficientă atenţie. Cu toate acestea, jumătate din cei care aţi venit în faţa noastră, v-aţi găsit dreptatea. Ceilalţi, în funcţie de situaţie, aţi acceptat pierderea sau nu. În toată această perioadă, noi am funcţionat cum am putut, cu o pancardă deasupra, pe care toţi care s-au aflat în fruntea Ministerului Justiţiei au fluturat-o în timpul mandatului şi pe care scria corupţie. Puţin vi s-a explicat despre ceea ce se întîmplă în interiorul sistemului. Despre numărul mic de personal şi numărul mare de dosare, despre legile proaste, apărute peste noapte, pe care a doua zi a trebuit să le aplicăm, dar, mai ales, despre faptul că mulţi dintre noi nu am putut să vă spunem, din start, că legea nu vă dă nimic din ceea ce voi consideraţi moral să primiţi. Noi am primit o palmă, iar voi un pumn, pentru că, ceea ce s-a dorit a fost să se instituie un control asupra hotărîrilor pronunţate de noi.

„Am dat cîştig de cauză profesorilor, pensionarilor şi altor categorii sociale  ca urmare unor legi proaste. Statul trebuie să plătească”

– Ministrul Justiţiei, înaintea votului din Senat pe Legea răspunderii ministeriale,  a întrebat, retoric: «Cine cenzurează derapajele justiţiei?», acuzîndu-i pe liderii din Justiţie că nu doresc legea….

– Din păcate, ministrul Justiţiei nu a precizat la ce derapaje se referă în concret. Recunosc, expresia dă bine la cetăţean. Ceea ce nu cunoaşte cetăţanul este faptul că, pe ministru, nu l-au interesat cazurile izolate, cînd instanţele au pronunţat o soluţie mai mult sau mai puţin discutabilă, pentru care există căi de atac, ci  faptul că, urmare hotărîrilor pronunţate de noi, am dat cîştig de cauză profesorilor, pensionarilor şi altor categorii sociale şi că, urmare a unor legi proaste, statul trebuie să plătească. Dacă tot s-a instituit răspunderea, vreau să întreb şi eu: Pentru aceste legi proaste cine plăteşte? Pentru codul penal abandonat (Legea 301/2004), conceput de comisii alese pe criterii clientelare, cine plăteşte ?

Toată lumea laudă D.N.A.-ul. Îl laud şi eu, însă vreau să mai spun ceva. Problema cu mica şi marea corupţie este o falsă problemă, ce ţine de politica statului. Corupţie, mică sau mare, este corupţie. Dacă cineva fură de la un cetăţean suma de 50.000 euro, sumă  pe care a obţinut-o din vînzarea unui apartament şi cu care vrea să cumpere un altul, acel cetăţean rămîne pe drumuri, pentru că a pierdut toată agoniseala de o viaţă, dar avem mică corupţie. Făptuitorul poate primi o pedeapsă între 3-15 ani. În schimb, unul care delapidează sau înşeală aceeaşi sumă, potrivit art. 741 din Legea 202/2010, pentru accelerarea soluţionării cauzelor, primeşte o amendă administrativă.

Acest text de lege, despre care am mai vorbit, a fost din fericire declarat neconstituţional, dar întrebarea rămîne: Cine  a trebuit protejat şi cine răspunde?  Cine explică cetăţeanului aceste lucruri şi despre faptul că întocmirea acestor legi costă bani? Nimeni, iar el crede că totul se datorează magistratului. Magistratului, care în aceeaşi şedinţă de judecată, trimite pe cel ce a furat de la particular în închisoare, iar pe cel ce a furat de la stat îl lasă liber.

– Cu ce a fost extinsă sfera abaterilor disciplinare ale magistraţilor?

– Majoritatea abaterilor vizează situaţii de interpretare şi aplicare a legii de către judecător, care sînt supuse controlului judecătoresc. A scoate aceste situaţii din sfera  căilor de atac şi a le supune controlului Executivului şi altor titulari, străini de activitatea de judecată, pare exagerat. Aceste aspecte au fost reliefate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de C.S.M., iar rezultatul îl cunoaşteţi.

«Justiţiabilul a pierdut cel mai de preţ bun al său, dreptul la un proces echitabil»

– Manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu  este abatere. Cum se poate proba această abatere?

– Da, consider că este o soluţie bună. Magistratul, judecător sau procuror, nu are ce căuta în sfera politicului şi nici nu trebuie să-şi manifeste convingerile politice decît în cabina de vot. Problema este însă alta, şi aici mă refer la procurori. Atîta timp cît procurorul general al Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este numit de politic, iar principiul subordonării ierarhice operează, mă întreb cît de străine de sfera politicului pot fi soluţiile procurorului?

Avînd în vedere că, potrivit art. 91 lit g. nerespectarea de către procuror a dispoziţiilor procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea”, constituie abatere disciplinară, mă întreb cît de independente vor fi soluţiile procurorului şi ce se va întîmpla cu cel ce nu va pune ,,botul”.

Apropo, ştiţi că, potrivit art. 3 din Legea 303/2004, procurorii se bucură de stabilitate şi sînt independenţi, potrivit legii? Dacă doriţi să citiţi despre independenţa procurorului, vă rog citiţi expunerea de motive a Legii 365/2006 şi vă rog să-mi explicaţi şi mie dacă procurorul este sau nu independent. În concluzie, cred că nu vom avea astfel de situaţii sau, dacă vom avea, vor fi izolate. Probabil, vreun magistrat aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, care şi-a pierdut cumpătul pe moment, şi pe care îl vom vedea dat de exemplu peste tot. Ce vom face însă cu restul procurorilor, care nu fac politică şi nu s-au îmbătat, care sînt persoane cu bună reputaţie, dar care stau în ,,poziţia de drepţi” atunci cînd primesc dispoziţiile date de procurorul ierarhic superior? Nimic, spun eu, pentru că are sabia deasupra capului, iar dacă se va mişca va pierde totul.

– Justiţiabilul  are vreun avantaj de pe urma acestei legi?

– După părerea mea, justiţiabilul a pierdut cel mai de preţ bun al său, dreptul la un proces echitabil, sau cel puţin prezumţia acestui fapt. Chiar şi în aceste condiţii, sînt sigură că mulţi dintre magistraţi nu se vor lăsa îngenunchiaţi. Vor da soluţii potrivit legii şi convingerii lor, îşi vor asuma răspunderea şi îşi vor plăti, într-un fel sau altul,  independenţa recunoscută de Constituţie, dar  călcată în picioare de alţii.

Maria SÂNGEORZAN