ŞI A FOST ZIUA CEAIULUI cu ceremonial…

 
A devenit aproape ritual, spunea poetul.

Şi aşa şi este. E a patra generaţie de chinezi de la Institutul Confucius din bătrînul nostru burg, care opinteşte să ne prezinte ceremonialul pregătirii şi consumului de ceai. Lîngă ei – studenţi de la Litere (secţia de chineză), masteranzi români la Beijing sau aiurea, pierduţi în vastul continent al celor care celebrează milenii de existenţă cu firescul debordant al contemporaneităţii.

Şi oameni!

Semeni mulţi şi diferiţi, care sînt realmente fascinaţi de tenacitatea celor ce poartă în genă demnitatea naţiei vechi pe care o reprezintă. Iar festivalul ceaiului, tradiţional de-acu’, pe care l-au adus la noi, a prins. Şi e suflet din sufletul lor, dăruit prietenilor de pretutindeni. Deci şi nouă.

Cu dragoste!

Calmul de după zbucium

Nu spun că nu se bea ceai şi în alte părţi ale lumii. Ruşii din samovarele lor, japonezii sau tuaregii din Maroc au în ritmul acestei plăceri ceva aparate. Şi îngîndurat, parcă. Chinezii, însă, dau acestei banale licori viaţă. Şi pare că sorb din însăşi bucuria de a trăi. Singuri, pentru o clipită, doar ei, cu fiinţa lor posibilă, şi strămoşii. Nu ştiu, şi poate n-o să ştim niciodată, dacă chinezul are un plan sufletesc anume. Cert e că, atunci, la ceremonia ceaiului fiecare îşi exprimă dreptul la o desăvîrşită autonomie. Conversaţia capătă treptat sensuri adînci şi nuanţe interpretative care depăşesc cu mult convenţionalul. Apoi dispare. Şi rămîne tăcerea din adîncurile fiinţei, clipocitul licorii, intersectat de unelte dintre cele mai bizare, pentru noi, ceşcuţe de o fineţe dusă pînă la risc; beţe de bambus, platforme prin care se scurge surplusul de apă.

Şi aburul de taină

Profesor Zhong Yuqin are cîteceva din toate acestea. E veselă, de o veselie reţinută, însă, acolo, în mijlocul mulţimii adunate pentru a o urmări, savura şi, de ce nu?, pentru a înţelege ceva din această taină de demult. Părul ei negru, de abanos, răsucit în coc, precum noaptea pe sub părelnice poduri de departe, şi rochia cu motive chinezeşti trădează abisul. Şi concentrarea. (Strămoşii ei foloseau camere speciale, mai tăcute decît piatra, florile şi norii pentru a bea o înghiţitură, maximum două de ceai anume preparat).

Dar îşi revine, ştiind că lumea de la Iulius Mall şi camerele de luat vederi ale televiziunilor, jurnaliştii „flămînzi” aşteaptă explicaţii:

– Frunzele de ceai sînt, după nuanţa lor, verzi, albe, negre-negre sau roşii. Totul depinde de timpul de fermentare. Şi timpul de infuzare.

– Există mai multe metode de a prepara ceaiul?

– Da. Nenumărate, poate. Dar cele mai importante sînt Gaiwan – denumire dată de micul bol de porţelan, aşezat pe o farfurioară, acoperită cu un capac, sau Yixing, sau… Important e să nu vă grăbiţi. Pentru că, la ceai, contează savoarea. Savuraţi, aşadar, aroma! Şi goliţi-vă mintea de orice alte preocupări diurne.

Manevre.

Ustensilele intră iar în funcţiune, 1-2 linguriţe de frunze de ceai dispar în boluri sofisticate, apa fierbinte, la… grade precis acordate, devine iar orgolioasă, iar profesoara Zhong Yuqin îşi pierde silueta printre negînduri. Apa pufăie din nou, alene. Misterioasă. Porţelanul îşi ţine pentru o clipă respiraţia. Pentru noi, neiniţiaţii, impresia e cît se poate de nelumească.

Mai departe, bănuiesc, un timp scurgerea apei e doar rutină şi cantitate. Şi, bineînţeles, ştiinţă. Practică înghesuită într-un degetar, de unde, alene, ies dinastiile ce au stîlpuit istoria Chinei: împăraţi, nobili, popor – toate într-un gînd fără de gînd… Pentru a face loc la ceea ce ei denumesc… cha (ceai, fără „i”). Şi dao, ritual, dar în alta context, şi cunoaştere.

Un ritual – intens afectiv în detalii

Variaţiuni pe tema ceaiului.

În mod firesc, seara aceasta trebuie să fie una dedicată relaxării. Dar atmosfera dintr-un supermarket nu sfîrşeşte niciodată agitaţia unei zile. Şi totuşi…

Andreea Avram, masterand la Beijing şi translatoarea noastră de astăzi, îmi atrage atenţia că prof. Zhong Yuqin vrea să mai spună ceva. Într-adevăr, silueta cochetă „revine printre oameni”, de acolo, din tentacularul mediului de la Mall, unde ea e capabilă să fie singură. Nu să pozeze, ci chiar să practice singurătatea, izolarea:

– China este cea mai mare producătoare de ceai pe plan mondial. Iar pentru chinezi acesta nu este doar un produs de consum, ci şi un mod de viaţă. Vă propun un ceai de crizanteme (hua cha – ceai din chiar florile acestea minunate), şi un oolong, infuzat timp de 3 minute la 80 de grade C.

– Un ritual metafizic?

– Nu chiar. Ci, cum spuneam, un mod aparte de viaţă.

O cred. O cred şi alţii ca mine, privitori curioşi, într-o lume diferită, care a învăţat de la marele Confucius:

„Dacă devine clar că obiectivele nu pot fi atinse, nu schimba obiectivele, ci felul în care acţionezi!”

Maria Smaranda Moldovan (international officer) de la Universitatea Babeş-Bolyai):

– Aşa cum ne-am obişnuit deja, Institutul Confucius prezintă în această zi de noiembrie, în care evenimentul ceaiului este cel mai important, şi activităţi conexe, dintre care cea mai apreciată este caligrafia. La final, fiecare doritor pleacă acasă cu numele lui în chineză, încondeiat pe o hîrtie fină de orez.

– Festivalul ceaiului este o practică a institutelor similare din lume?

– Nu. Poate că mai organizează şi alţii aşa ceva, dar este cadoul celor de aici, veniţi de departe, pentru a aduce mai aproape de noi cultura Chinei.

***

Invitaţie la degustare.

Distanţa dintre ei şi noi, ceilalţi, cedează, avantajînd atmosfera din punct de vedere spiritual. Iar faptul e oglindit nu numai în vestimentaţia concentrării. Diferenţa o face doar netăcerea. Dar licoarea, nepăsătoare, a diferitelor tipuri de ceai, „aduse de la mama ei”, face trecerea delicată de la verzuiul înmiresmat, spre limpezirea minţii, adîncă, profundă, lipsită de gînduri negre.

Aproape am reuşit! Dacă nu acum, poate data viitoare.

La ediţia a V-a.

Pagină realizată de Radu VIDA

Fotografiile:

Maria PURCARIU

(comunicare media)