Sfântul Prooroc Ilie în iconografia creștină

În ziua de 20 a lunii iulie este prăznuit Sfântul Mărit Proroc Ilie Tesviteanul, considerat singurul sfânt al Legii Vechi. La început, Sfântul Ilie a fost sărbătorit în ziua de luni după Duminica Tomii, iar mai târziu a fost celebrat împreună cu profetul Elisei, iar după secolul al V-lea, Biserica a stabilit pentru fiecare zile diferite de sărbătoare, respectiv 14 iunie pentru Proorocul Elisei și 20 iulie pentru Sfântul Ilie.

Biserica Romano-Catolică îl cinstește la aceeași dată de 20 iulie. Cultul său coboară până în veacul al IV-lea, iar mărturiile documentare, precum și lăcașuri de cult închinate lui le întâlnim în secolele V – VI. La sfârșitul  secolului al IX-lea și la începutul celui următor sărbătoarea Sântului Ilie se va generaliza în Imperiul Bizantin, configurându-se de altfel și iconografia sa. În timpul domniei împăratului Vasile Macedoneanul, reprezentarea Proorocului Ilie a fost așezată în decorația Catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol.

În spațiul slav și în Balcani, Proorocul a fost comparat și identificat cu tunetul; se credea că acest zgomot puternic este făcut de roțile carului său de foc, de Sfânt depinzând, de asemenea, seceta și ploaia. În acest scop, la Novgorod, în plin Ev Mediu, s-au construit două biserici închinate lui și numite Sfântul Ilie umed și secetos, spre care se îndreptau rugăciunile credincioșilor în vremuri grele. La Iaroslav, pe Volga, exista în secolul al XVII-lea o biserică împodobită cu picturi închinată Proorocului Ilie. Exemplele sunt multiple și în țara noastră dacă ne gândim că Sfântul Voievod Ștefan cel Mare a ridicat în apropiere de Suceava o mănăstire, în anul 1487, sub protecția Sfântului Ilie.

În Occident reținem fondarea Ordinului Carmelitelor, ce aveau ca patron spiritual pe Proorocul Ilie; referindu-se la acest aspect, misticul Jean de Saint Samson, în anul 1659 menționa că măicuțele carmelite sunt adevărații copii ai Sfântului Ilie. Îmbrăcămintea lor presupunea o peleină de culoarea albă, care cu timpul s-a redus doar la vestimentația capilară rămasă până azi de culoare deschisă.

Viața și minunile Sfântului Ilie Tesviteanul sunt regăsite în paginile Sfintei Scripturi, în cărțile de cult, în acatistul consacrat lui, dar și în tradiția populară păstrată în desfășurarea timpului mitic. El este cel ce a înmulțit uleiul văduvei din Sarepta Sidonului, înviindu-i mai apoi fiul, simbol și exemplu de binefacere al celor săraci și umili. Cu ajutorul focului, el ordonează și reașează în legătură divină omenirea; face astfel să coboare focul pe pământ în timpul sacrificiului de pe muntele Carmel, fiind la finalul misiunii sale ridicat la cer într-un car de foc. Prin dorința sa de apropiere de virtuțile dumnezeiești, prin rugăciune și post, Sfântul Proroc Ilie devine model al tuturor monahilor, considerat și părintele lor. Prezența sa este consemnată și în Noul Testament, unde atât Sfântul Ioan Botezătorul, cât și Mântuitorul Hristos au fost identificați cu el. De asemenea, în episodul Schimbării la față a Domnului, tot el este alături de Mântuitor și de Profetul Moise, așezați pe vârfurile muntelui Tabor, în uimirea Apostolilor Ioan, Petru și Iacob. La sfârșitul veacurilor, Proorocul Ilie va vesti, ca un al doilea înainte-mergător, venirea lui Hristos.

Cuvântul Ilie provine din limba ebraică și se tălmăcește prin puterea lui Dumnezeu, iar Biblia ni-l înfățișează prin următoarele atribute: ascet, plin de râvnă dumnezeiască, aprins de focul dragostei pentru Dumnezeu, propovăduitor îndrăzneț, păros la înfățișare; Omul acela este păros peste tot și încins peste mijloc cu o cingătoare de curea. În Grecia numele său a fost asimilat etimologic cu cel al soarelui sau al zeului Helios. Figura Proorocului este impunătoare, ascetică, destul de tânără, fiind înveșmântat în tunică din piele de capră. Această imagine se bazează pe profeția eshatologică a Proorocului Maleahi, ce accentuează faptul că Hristos va fi anunțat de Ilie ce va veni din cer spre a-I pregăti calea: Iată că Eu vă trimit pe Ilie proorocul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare și înfricoșătoare.

În mod constant, în picturile din Biserica Romano-Catolică, Sfântul Ilie este redat alături de Sfântul Elisei, iar la picioarele lor fiind femeia din Apocalipsă, înconjurată de soare, de lumină, simbol al Fecioarei Imaculate, patronând ordinul Carmelitelor.

Atributele iconice ale Sântului sunt: corbul ce l-a hrănit în deșert, o lumină strălucitoare – aluzie la focul mistuitor ce a pogorât din cer în Carmel, calea de foc ce l-a călăuzit în apoteoza sa spre cer. Icoanele ni-l prezintă în două ipostaze distincte; prima ni-l arată în picioare, având un filacter desfășurat, redat în cupola naosului, ori în cea de-a doua variantă, așezat fiind într-o peșteră și hrănit de un corb. Erminiile bizantine și postbizantine ca aceea a lui Dionisie din Furna prezintă 11 tipuri sau scene iconografice dedicate sfântului, dintre care 3 le întâlnim cu precădere în icoane și în fresce: Sfântul Prooroc Ilie suindu-se la cer, Sfântul Prooroc Ilie cu corbul și Cinul proorocilor din calota turlei naosului bisericilor. El ne este prezentat ca un bătrân purtând barbă albă, la mijloc, iar pe sfetocul deschis citindu-se: Viu este Domnul Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israel…

Icoana ce ilustrează acest studiu iconografic este de proveniență rusă, ea fiind datată din veacul al XVI-lea și ne înfățișează într-un mod episodic câteva momente semnificative din viața Proorocului Ilie; ea se încadrează în modelul iconografic Sfântul Prooroc Ilie suindu-se la cer. Compoziția este dominată de cercul de culoare roșie strălucitoare și intensă ce simbolizează calea de foc în care îl observăm pe Sfânt în picioare, cu dreapta ridicată spre cer, gest de invocare, căruia îi corespunde în partea opusă mâna lui Dumnezeu regăsită într-o formă semicirculară ce definește cerurile prea înalte. El este sugerat pe un car tras de trei cai înaripați, pictați doar printr-un contur închis pe fondul rubiniu, într-un contrast de clar obscur evident. Prezența lui Ilie o sesizăm și la baza imaginii, unde el este trezit din somn de îngerul Domnului, înger ce îl însoțește și în momentul ridicării cu trupul la cer, aflat în partea dreaptă, sus, pe cercul arzător. Legătura dintre cele două lumi o face silueta lui Elisei prin prezența sa în plină mișcare, cu ambele mâini întinse spre tunica lui Ilie, pe care artistul ne-o redă în stânga imaginii. Existența fragmentului muntos pictat fragmentar dă echilibru și realitate biblică scenei. Dinamismul reprezentării iconografice este structurat circular și ascendent. Ritmul formelor geometrice sacadat și bine proporționat dă amploare evenimentului scripturistic. Frumusețea detaliilor transfigurate de iconograf este supusă armoniei de ansamblu pe care autorul o transpune într-o gamă cromatică expresiv alcătuită din culorile roșu, ocru galben, alb și negru.

Privind icoana, retrăim evenimentul și suntem puși să contemplăm în ce ipostază ne aflăm noi, asemenea lui Ilie sau Elisei; convinși fiind de puterea mijlocitoare, rugătoare a Proorocului Ilie, să-l chemăm în invocarea noastră către Dumnezeu să ne fie alături în necazuri și dureri: Cel ce ai fost înger în trup, temeiul Proorocilor, al doilea Înainte-mergător al venirii lui Hristos, Ilie preamăritul, care a trimis de sus lui Elisei harul, bolile alungă și pe cei leproși îi curățește. Pentru aceasta și celor ce-l cinstesc pe el le izvorăște tămăduiri. (Troparul glasul al 4-lea)

Prof. univ. dr. Marcel MUNTEAN