Semnături în Făclia

În contextul aniversării a 30 de ani de la apariţia ziarului nostru, în cadrul acestei rubrici vom publica articole semnate de foşti angajaţi sau colaboratori ai redacţiei, în care descriu ce a însemnat pentru ei experienţa de care au avut parte la Adevărul, Adevărul în Libertate, Adevărul de Cluj, Făclia.

Prima știre, primele încurajări, prima lecție

Prima iarnă de studenție la Cluj, în 1995. Boboc la Jurnalistică, am căzut de acord cu colegii mei, că, doar urmând cursurile, nu o să învățăm niciodată să scriem o știre. Aveam dascăli buni, dar predau Sociologie, Drept Constituțional, Relații Internaționale sau teorii ale comunicării. De scris nu ne învăța nimeni să scriem. Așa că, pe la începutul semestrului II, după încă un curs chinuit de „Scriitură de presă” de la care am ieșit la fel de tabula rasa cum am intrat, am decis, împreună cu un camarad de studenție, să batem la ușa unei redacții, să învățăm se scriem direct de la cei care se ocupă cu asta.
***
Oferta nu era foarte bogată. Erau două cotidiane de limba română, „Adevărul de Cluj” și „Mesagerul transilvan”. Am bătut prima dată la ușa Mesagerului, dar redactorul-șef adjunct ne-a îndemnat, blajin, să încercăm a doua zi, căci redactorul-șef lipsea. Nici vorbă să mai amânăm, ne-am zis. Am mers mai departe, pe Napoca, la numărul 16. Unde acum e „Zama”, pe atunci erau birourile de mică publicitate ale „Adevărului”, o adevărată industrie, cu un du-te-vino permanent. Tot acolo, într-un capăt de coridor, se aflau birourile de la departamentele „Sport” și „Eveniment” ale ziarului. Auzisem de Victor Morea, cronicarul sportiv senior al Clujului, din poveștile tatălui meu, și el cronicar sportiv veteran, la Deva.
Am bătut la ușă relativ emoționați, am deschis și am întrebat de dl. Morea, Cristian Bara – nu știam că e el, evident – ne-a arătat, circumspect, din ochi, că e cel de la biroul de lângă. Nea Morea, așezat la un birou uzat, povestea cu un cunoscut, care îl căuta cu ceva treabă. Am așteptat cuminți câteva minute, apoi ne-am dus și ne-am spus păsul: suntem studenți, nu învățăm nimic practic la școală, am vrea să scriem. Nea Morea ne-a mai pus câteva întrebări despre noi, m-a întrebat ce mai face tata și ne-a povestit un pic de viața de cronicar sportiv. În timpul acesta, departamentul Eveniment hohotea în fundal, într-un tărăboi de brainstorming pentru un titlu la o știre despre un șofer bețiv. A ieșit ceva cu „Bun e vinul ghiurghiuliu/ Dar nu când îl bei pe șasiu” (ideea lui Mihai Hossu), rimă care l-a făcut și pe nea Morea să surâdă, ca un bunic privindu-și nepoții.
La final, ne-a dat o scrisorică de la cetățeanul cu care tocmai vorbise, în care se plângea că pe stradă nu se mai strânsese gunoiul de câteva săptămâni. Ne-a zis să facem o știre din ea și să mergem a doua zi cu ea la „doamna Serghie, de la Social” și să-i zicem că ne-a trimis el.
Știrea am scris-o, împreună cu camaradul, într-o cameră de cămin din Observator, la mașina de scris portabilă, primită cadou de la tata, când am plecat la facultate. A fost un chin. Auziserăm de regula celor 5W, așa că am încercat să o aplicăm, dar nu aveam răspuns la toate… Am ajuns la concluzia că și 4 din 5 e bine, am pus o frază moralizatoare la sfârșit și am băut o bere. A doua zi, ne-am prezentat la redacția „Adevărul de Cluj”, de data asta la etaj, cu știrea în mână.
Flavia Serghie de la Social a luat-o, ne-a zâmbit matern și ne-a spus că o s-o bage în „pagina de vineri”. Am rămas înțeleși să o mai căutăm dacă mai avem știri. Cred că asta se întâmpla, lunea sau marțea, fiindcă țin minte că au trecut câteva zile, până în acea zi de vineri, 17 martie, când, la primele ore, camaradul s-a dus și a cumpărat ziarul de la o tarabă din stația de autobuz. Știrea noastră era în pagina a șasea, un text mic, pe două coloane, la mijloc, cu două semnături sub ea, cu titlul „Grămezi au fost, grămezi sunt încă…”. Am citit-o și recitit-o. Era chiar cum o scrisesem în camera de cămin, nicio virgulă schimbată, nimic. Categoric, era admirabilă. Ne-am felicitat reciproc, mai ales pentru ultima frază, cea moralizatoare – pe care acum aș tăia-o prima, dacă ar fi să editez textul unei știri.
***
Însuflețiți de acest succes răsunător, am început să vizităm tot mai des redacția „Adevărul de Cluj” și să cunoaștem în carne și oase ziariștii care lucrau acolo. Erau un fel de supereroi, pentru noi. Maria Sângeorzan ne-a ținut, odată, un adevărat curs, pe hol, depănând amintiri de pe vremea când era și ea studentă la Ziaristică, la București, unde li se prezentase și cum funcționează un modem – tehnologie de ultimă oră la acea vreme. Michaela Bocu ne intimida cu privirile-i scrutătoare, în timp ce „mitralia” la mașină, așa că treceam rapid prin fața biroului, făcând cât mai puțin zgomot posibil. Demi Șofron ne-a sugerat să facem o pagină de viață studențească și așa am ajuns colaboratori constanți ai ziarului. Pagina era bilunară, o scriam în camera de cămin, dar – ne spusese Demi – dacă veneam la 8 dimineața, puteam folosi și mașinile de scris din redacție, până la 9, când veneau ziariștii, titularii lor de drept. Era însă prea de dimineață, așa că preferam camera de cămin. La mijlocul lui aprilie, cred, complet surprinși, am aflat că avem de încasat niște bani de la casierie, pentru textele scrise. Nu ne gândisem că am putea fi plătiți pentru ce scriem, dar, să fie primiți!
Un prim coordonator la pagina studențească ne-a fost redactorul-șef adjunct, Dan Rebreanu. Apoi ne-a preluat însuși Ilie Călian. Țin minte că mă treceau apele în anticameră, când așteptam să intrăm la el în birou, să predăm textele. Cred că se vedea asta bine de tot pe noi, fiindcă secretara ne privea duios întotdeauna, cam cum te uiți la niște copii malnutriți.
***
Odată, n-a mers deloc bine. Scrisesem un material „după ureche” despre administratorul căminului din Mărăști, un personaj foarte nepopular printre studenți. Am dat articolele pentru pagină și ne-am retras în redacție, cam stingheri, lângă o mașină de scris. Nu a trecut mult și a apărut Ilie Călian, cu textul, dactilografiat pe un A4, în mâna dreaptă. Nu era de bine. Hârtia era plină de pix roșu, care se vedea de când a intrat pe ușă. Ne-a desființat: text scris subiectiv, bazat pe zvonuri, fără a fi întrebat cel acuzat, cu opinii personale și chiar atacuri la persoană. Așa ceva nu se poate publica. Îl editase să se rețină din el informația de bază și ne-a spus să venim și cu declarație de la administrator, dacă îl vrem publicat. Am plecat plouați din redacție, dar, în sfârșit, începeam să învățăm.

Bogdan STANCIU