Semnături în Făclia

În contextul aniversării a 30 de ani de la apariţia ziarului nostru, în cadrul acestei rubrici vom publica articole semnate de foşti angajaţi sau colaboratori ai redacţiei, în care descriu ce a însemnat pentru ei experienţa de care au avut parte la Adevărul, Adevărul în Libertate, Adevărul de Cluj, Făclia.

Adevărul meu despre Adevărul de Cluj

Am lucrat la Adevărul de Cluj timp de cinci ani, între 1996 și 2001, începând cu munca de corectură, apoi mici traduceri și, în final, ca reporter la secțiunea social. Cei doi ani petrecuţi de mine la corectură, au fost ani de școală, de educare a atenției, de asimilare de informații. Era un moment magic, nu am să uit niciodată, când citeam în tandem cu câte un coleg articolele, unde data sau timpul era menționat cel de mâine. Ca și când mă transpuneam în ziua de mâine, când avea loc o conferință de presă sau un eveniment important, sau ziua prezentă se transforma în ieri, în articolul unui coleg ce descria un fapt petrecut azi, dar care în ziar era deja ieri…în acest mod, foarte ușor, gândul personal se amesteca în șirul citit, nu deseori mă bucuram ca un copil, încercând gândul schimbării directe de timp, ca în romanele SF, anticipând sau amânând evenimentele mele. Orele târzii ne prindeau așteptând rezultatul unui meci, bilanțul alegerilor sau sfârșitul conferințelor lungi de presa de la primărie sau prefectură. Și atunci, în acele nu rare momente, s-a petrecut adevăratul miracol al traiului între oameni cu aceleași scopuri şi misiune. Căutând un job, am găsit o familie și o vocație. O familie inimoasă, formată din oameni de litere ca mine, sau din tehnicieni, cu șefi și colegi prietenoşi. Ritualul cafelelor și al țigării era mult iubit și apreciat, ne era la toți momentul de relaxare şi de povești. Cel mai călduros m-au primit de la început, BUBU, Vasile Moldovan și Radu Vida. Acestor oameni le datorez respect şi o prietenie pe viață. Cu ei, pauzele deveneau adevărate vacanțe în plină zi. Și nu erau puține ocaziile de a ieși peste drum, discuțiile pe temele de actualitate, bârfele și glumele. La sectorul social eram o echipă foarte unită: Cosmin Puriș, Viorica Gazsi, Corina Popescu, dl Vida şi Bubu, apoi mai spre 2000, și Adriana Hui. Încă eram la corectură, dar aspirantă la un post de reporter, mi se făceau propuneri de avansare, însă birocrația ținea lucrurile un pic în loc de ceva timp…aproape nu mai aveam speranțe, când, într-o dimineață, după cafeaua la Croco, Bubu m-a anunțat că azi este o zi cu două dimineți. Ce bucurie pe mine, munca de seară nu mai era ok. Chiar așa a fost, am început cu munca de teren. Mergeam, pe rând cu Cosmin, la conferința zilnică de dimineață la Poliția județeană Cluj. Acolo, purtătoarea de cuvânt a Poliției ne dădea niște fărâmituri ridicole de știri, cu jafuri de umbrele și bețivi la volan, în timp ce, întreaga zi, noi trebuia să găsim cu orice preț informații despre corupții județului, un carusel nu tocmai plăcut pentru mine. Îmi plăcea însă mult să merg la tribunal, să ascult audieri, martori, să aud discuțiile purtate de avocațir cu clienții lor. Aici, cred, am găsit motivația și sursa scrisului meu, în căutarea adevărului, a sensului atâtor povești de viață. Anii de reporteriat, deși scurți ca timp, mi-au oferit o diversitate de subiecte și întâmplări de viață. Deși nu am avut exclusivități sau știri senzaționale, în acest timp am întâlnit și urmărit anumite teme cu efect melodramatic asupra unui public larg. Criminalul care în pușcărie și-a tăiat vârful unui deget ca să-i intimideze pe colegii de zăbrele și care mi-a transmis prin avocatul lui că mi-a citit articolul în care, desigur, nu prea am economisit din gama de atribute înfioratoare. Apoi copilul bolnav de SIDA, care a venit la redacție să reclame faptul că la orfelinat de Crăciun este cel mai trist. Nu se poate face ceva? Oare mai trăiește? În ziua aceea l-am invitat la mine, scurtând un pic timpul până la impactul articolului meu. Alt subiect, echipa de medici de la secția de oncolgie, chirugia sânului. Prima oară când, după ce am scris cu lacrimi un articol despre problemele pacientelor și lupta medicilor cu consecințele acestei boli, m-am trezit la redacţie cu un frumos buchet de flori.

Presa clujeană și națională făcea pași importanți în acel timp, fiind mare privilegiu pentru mine că am putut munci și învața atunci. La ziarul nostru, adevărul, obiectivitatea și dreptul la replică erau sfinte. De asemenea, omenia colegilor, nu pot să uit cum eram ajutată financiar, prin împrumuturile colegilor într-o vreme când eram în divorț și aveam multe cheltuieli cu chiria. Munca era muncă, dar distracția era și mai de neuitat. Sărbătoream împreună mici și mari aniversări, a fost o perioadă de timp dragă sufletului meu. Într-o zi, cred că pot să o numesc din cele cu trei dimineți, o colegă m-a anunțat că un fotograf elvețian a venit la ea și vrea să cunoască regiunea. Dl Vida, șeful meu, m-a trimis pe teren, la țară, în Aghires. Se anunțase un fel de catastrofă, o fabrică de clor pierdea gaz. Bine ați venit în România. Asta nu l-a împiedicat pe viitorul meu soț, elvețianul, să admire frumusețea naturii și chiar să mă pună la inima lui ca pe una din ele, cireașa de pe tort. După o jumătate de an, a trebuit să las ziarul pentru Elveția. Între timp Adevărul a devenit Făclia, dar în inima mea va rămâne mereu prima și una din cele mai frumoase experiențe ale mele. Încă mai visez foaia de hârtie ce așteaptă cuvintele, încă mai mi-e dor de colegi și atmosfera unor ani sub semnul aventurii si prieteniei!

Mult succes și viață lungă Făcliei de Cluj, colegilor de atunci și celor noi, vă țin în suflet pentru totdeauna.

Corina Inglin Găman