ROMÂNIA ŞI REVIZIONISMUL MAGHIAR – TRECUT ŞI PREZENT

Încheierea primului război mondial s-a soldat, printre altele, cu destrămarea imperiilor multinaţionale – austro-ungar şi ţarist – şi formarea, pe ruinele acestora, a unui număr important de state naţionale unitare, independente în centrul şi sud-estul Europei, ale căror graniţe au fost consfinţite prin tratatele de pace de la Versailles şi Trianon.

Formarea acestor noi structuri naţional-statale a provocat, însă, o puternică reacţie negativă în rîndurile cercurilor politice retrograde, conservatoare, îndeosebi în cadrul marilor puteri învinse în război, dar şi învingătoare, care manifestau o nostalgie maladivă pentru vechiul raport de forţe, pentru „tradiţiile Imperiului dualist austro-ungar”, pe care-l considerau un factor de echilibru în plan european, îndeosebi în cadrul confruntărilor politice interstatale.

La scurt timp după adoptarea tratatelor de pace de la Versailles şi Trianon, în aceste state au început să se manifeste, în mod virulent, revanşismul şi revizionismul, propagate, îndeosebi, de cercurile de extremă dreaptă, naţionaliste, şovine, fasciste.

Revizionismul îşi propunea anularea tratatelor de pace încheiate după primul război mondial, reconsiderarea noului raport de forţe şi realizarea, chipurile, a unui alt echilibru politico-european, a unei noi ordini politice internaţionale, a unei noi configuraţii politico-statale, sub pretextul „multiplelor acte de inechitate” consacrate de tratatele de pace de la Versailles şi Trianon. Curentul revizionist avea să se manifeste cu virulenţă în Germania, Italia, Ungaria, Bulgaria şi alte state învinse în război, afectate de prevederile realiste, echitabile ale tratatelor de pace sus-menţionate.

Revizionismul a fost, în multe ţări, un apendice, un produs al fascismului, mai ales în Italia şi Ungaria, unde s-au instaurat regimuri totalitare, dictatoriale, fasciste la scurt timp după primul război mondial sau un preludiu al instaurării fascismului în ţări ca Germania.

Regimul horthyst din Ungaria, instaurat la 1 martie 1920, a dat primul semnal oficial şi a acţionat în modul cel mai virulent pentru revizuirea tratatelor de pace adoptate de Conferinţa de Pace de la Paris.

Ungaria a început să agite, încă din anul 1920, ideea revizuirii tratelor, atacînd înseşi principiile de bază pe care se sprijinea ordinea europeană de după primul război mondial

Acceptînd clauzele înscrise în Tratatul de la Trianon, în iunie 1920, cercurile politice dominante din Ungaria horthystă nu s-au gîndit nici un moment să-şi respecte angajamentele internaţionale asumate. Chiar la data semnării Tratatului şi-au manifestat intenţiile revizioniste.

După ce au ratificat Tratatul în Parlament, deputaţii au jurat să reînvie Ungaria Mare – cea din 1867-1918. sloganul principal repetat era „Nem, nem, nem soha” (Nu, nu, nu niciodată!).

Marele Stat Major al Armatei Române a întocmit, în toamna anului 1940, după cedarea Transilvaniei de Nord, un amplu studiu, intitulat Acţiunea politică şi militară ungară pentru ocuparea Ardealului cedat şi măsurile militare, politice şi administrative după ocupare, realizat în cea mai mare parte pe baza observatorilor şi informaţiilor de ordin politic şi militar, culese în perioada anilor 1930-1940.

În capitolul Generalităţi, autorii lucrării analizează metodele folosite de revizionismul maghiar, imediat după primul război mondial, pentru realizarea obiectivelor sale politice şi militare deosebit de nocive, relevînd, în acest sens, trei dintre principalele acţiuni întreprinse, şi anume: 1. O acţiune de propagandă desfăşurată în străinătate şi, în special, în ţara de la care revendică teritorii; 2. O acţiune de sabotaj în teritoriul statului vizat de revizionism; 3. O acţiune teroristă în teritoriul revendicat, cu ajutorul formaţiilor pregătite atît în Ungaria, cît şi în teritoriul revendicat.

Acţiunea de propagandă este apreciată ca fiind cel mai puternic mijloc de intervenţie a revizionismului pentru atingerea proiectelor sale. Propaganda revizionistă se făcea cu fanatism în Parlament, prin presa proprie, presa străină, prin radio, şcoli, cazărmi, biserică, filme, literatură şi artă, societăţi revizioniste etc., chemările revizioniste, iredentiste, şovine împînzeau întreaga Ungarie.

La scurt timp după semnarea Tratatului de la Trianon, revizionismul maghiar a început tipărirea, la scară largă, a unei literaturi iredentiste, în toate limbile şi, în special, în limba engleză, franceză şi italiană, s-au tipărit reviste periodice cu conţinut iredentist şi hărţi etnografice, geografice, economice pentru sensibilizarea opiniei publice europene şi americane cu privire la „marea pierdere pe care au suferit-o ungurii” prin hotărîrea Conferinţei de Pace.

Scopul propagandei în străinătate era acela de a defăima ţările de la care Ungaria horthystă revendica teritorii. În primul rînd, România, urmată apoi de Cehoslovacia şi Iugoslavia. Se urmărea cîştigarea opiniei publice pentru cauza ungară, sub pretextul că, în ţările menţionate, minoritatea etnică maghiară ar fi supusă unui tratament discriminatoriu. De asemenea, propaganda revizionistă horthystă căuta să convingă opinia publică europeană, susţinînd că „nu va fi pace în această zonă a Europei, dacă nu se face dreptate Ungariei mutilate”.

În centrul ofensivei politice şi propagandistice revizioniste ale guvernelor horthyste s-a situat Transilvaniei, avînd ca scop exaltarea sentimentului naţional maghiar în masele minoritare. Toate greutăţile Ungariei erau prezentate drept consecinţe ale „răpirii” Ardealului, propaganda revizionistă susţinînd că redresarea situaţiei nu este posibilă fără recîştigarea, redobîndirea acestuia.

O parte însemnată a propagandei revizioniste maghiare s-a desfăşurat prin intermediul societăţilor cultural-ştiinţifice şi educaţional-patriotice. Un rol important l-a exercitat Uniunea Naţională Maghiară, asociaţie culturală de frunte, care număra printre membrii ei toată avangarda revizionismului maghiar. Scopul principal al Uniunii era organizarea unor ample activităţi cu caracter revizionist în statele Europei occidentale, în SUA etc. Un rol similar revenea Uniunii Asociaţiilor Sociale, care urmărea, controla şi îndruma alte peste 42 de societăţi cultural-patriotice de propagandă revizionistă, desfăşurată în Ungaria şi peste hotare. În aceeaşi serie de activitate se înscrie şi Uniunea „Gábor Áron”, asociaţie iredentistă a secuilor stabiliţi la Budapesta, după unirea Transilvaniei cu România sau anterior.

În ansamblul acestor formaţiuni cu caracter revizionist, un loc important revenea Uniunii Femeilor Maghiare, a cărei activitate se desfăşura nu numai în Ungaria, ci şi peste hotare, prin intermediul acesteia fiind selecţionate şi unele femei care aveau să fie folosite pentru a convinge „prin toate mijloacele” personalităţile politice europene, cu rol decizional, în privinţa pretinsei mutilări a „Ungariei milenare”.

Schema de organizare a spionajului horthyst cuprindea, printre altele, o aşa – numită „Secţie a Amazoanelor”. Acesta avea ca principală sarcină coordonarea acţiunilor de spionaj, în care se puteau şi trebuiau să se folosească, în principal sau chiar în exclusivitate, femei.

În mod deosebit menţionăm că şi-a continuat activitatea, prin mijloace de propagandă mult mai rafinate şi virulente, Liga Culturală Maghiară, care a avut un rol nefast în acţiunea de maghiarizare a românilor din Transilvania. În primele decenii ale sec. al XX-lea a desfăşurat, după 1920, o puternică activitate iredentistă în România, Cehoslovacia şi Iugoslavia.

O altă asociaţie legală, cu ramificaţii şi filiale în principalele centre urbane, a fost „Ungurii ce se deşteaptă”, care a luat fiinţă tot în scopul de a reface „Ungaria Mare”, fiind alcătuită, iniţial, din ofiţeri demobilizaţi, studenţi debusolaţi, precum şi numeroase alte categorii sociale declasate, dornice de parvenire. Aceasta a devenit, repede, una din cele mai puternice organizaţii revizioniste, care număra 100 de mii de membri, avînd o mare influenţă asupra unor segmente importante ale opiniei publice. În primii ani ai existenţei sale, organizaţia a desfăşurat o activitate teroristă împotriva evreilor, a comuniştilor, dar şi a maghiarilor democraţi, neşovinişti.

Din ea făcea parte şi scriitorul maghiar Ducsa Csaba, care a scris, în anul 1939, sub îndemnul autorităţilor horthiste, una din cele mai nocive lucrări adresate tineretului din organizaţiile „Levente”, intitulată „Nicio milă”. În capitolul intitulat „Mărturia leventului”, autorul arată că scopul urmărit de ungurii şovini şi revizionişti este exterminarea românilor, prin toate mijloacele, prin asasinat, prin otravă, prin foc etc.

De altfel, ideea exterminării românilor din Transilvania a apărut cu mult înaintea lucrării lui Ducsa Csaba, şi anume în ziarul „Pesti Hirlap”, din 15 aprilie 1932, care a publicat un articol fulminant împotriva românilor, în care se arăta că „Dacă noi, ungurii, vom recupera ţara (Transilvania), naţionalităţile vor trebui să se acomodeze şi ele se vor acomoda, chiar în primele 24 de ore. Nu vom mai repeta slăbiciunile Ungariei de altă dată. Daco-românii vor trebui să dispară de pe acest teritoriu”.

În derularea amplei campanii revizioniste, guvernele horthyste au reuşit să atragă şi o însemnată parte a studenţimii nu numai din Ungaria, ci şi din rîndurile minorităţii maghiare din România (Transilvania), Cehoslovacia şi Iugoslavia, care studiau la Budapesta, prin intermediul unor organizaţii şi asociaţii, cum au fost: Uniunea Turul, Societatea Turanică, Uniunea Camaraderească Ungaria, Uniunea Studenţilor Catolici etc. Aceste organizaţii şi asociaţii, aproape toate, era organizate pe principii militare, disciplinate şi împărţite pe unităţi militare, devenind veritabile batalioane militare universitare, avangarda forţelor armate horthyste – lucru foarte important în condiţiile în care, prin tratatele de pace, armata Ungariei a fost redusă la 35 de mii de soldaţi.

Un rol deosebit de activ, nu numai pe plan propagandistic, ci mai ales sub raportul potenţialului militar de care dispunea, l-a avut Organizaţia Levente, care unea cea mai mare parte a populaţiei rurale.

La scurt timp după instaurarea regimului lui Horthy, s-au înfiinţat, de asemenea, o multitudine de societăţi secrete, cu scopuri iredentiste, revizioniste, avînd o putere discreţionară în viaţa statului. Ele urmăreau, în principal, lupta pentru revizuirea Tratatului de la Trianon, redobîndirea tuturor teritoriilor cedate Slovaciei, Iugoslaviei şi României, locul prioritar ocupîndu-l Transilvania.

Cea mai puternică dintre organizaţiile secrete a fost Uniunea Naţională, care dispunea de o centrală secretă la Viena, iar organizaţia legală îşi avea sediul la Budapesta. Ulterior, întreaga conducere acţiona de la Budapesta, atît legal, cît şi ocult, pe baza unui amplu program revizionist.

Rolul de coordonator al tuturor organizaţiilor şi asociaţiilor revizioniste, al întregii activităţi propagandistice desfăşurate în ţară şi în străinătate, l-a exercitat, începînd din anul 1927, Liga Revizionistă Maghiară. Finanţată de guvernul horthyst şi de către organizaţiile industriaşilor şi latifundiarilor, aceasta a declanşat o puternică ofensivă diplomatică împotriva Tratatului de la Trianon, încercînd să discrediteze prevederile acestuia şi, mai ales, politica statelor succesoare ale fostului Imperiu austro-ungar faţă de minoritatea maghiară.

Într-un studiu întocmit de Marele Stat major al Armatei Române, în anul 1940, se subliniază faptul că, încă din timpul Conferinţei de Pace de la Paris, Ungaria horthystă pregătea mari acţiuni de spionaj, diversionism, sabotaj şi chiar intervenţia armată împotriva statului român, pentru re-anexarea Transilvaniei.

În acelaşi studiu al Marelui Stat Major, se semnala că „în urma unei informaţii primite de la guvernul cehoslovac prin reprezentantul de la Belgrad, Ungaria introduce arme în Transilvania spre a fi distribuite populaţiei ungare”. Deci, propaganda revizionistă anti-românească s-a conjugat cu activităţile teroriste pregătite pe tot cuprinsul Transilvaniei.

La 30 august 1940, cu sprijinul Germaniei şi Italiei fasciste, prin Dictatul de la Viena, Ungaria a obţinut partea de nord-est a Transilvaniei. Şi de data aceasta, ungurii au organizat şi pus în practică purificarea etnică a regiunilor prin toate mijloacele posibile , începînd cu asasinarea în masă a românilor (Ip, Trăsnea ş.a.) şi terminînd cu alungarea a peste 500 de mii de oameni peste graniţa vremelnică stabilită. Purificarea etnică a fost practicată intens în perioada1940-1944, în timpul ocupaţiei horthyste, în perioada 1952-1968, în timpul existenţei Regiunii Autonome Maghiare; în perioada începută prin evenimentele din decembrie 1989.

Un eveniment mult mediatizat atît în mediile politice, cît şi în mass-media, a fost Declaraţia de la Budapesta, din 16 iunie 1989, prin care se urmărea secesiunea Transilvaniei, scoaterea ei de sub jurisdicţia statului român.

Cu 6 luni înainte de prăbuşirea regimului ceauşist, pe frontul intensificării propagandei anti-româneşti desfăşurate de către unguri în ziare, posturi de radio şi televiziune din Ungaria, Germania, Elveţia, Franţa, Italia, Anglia, Statele Unite etc., un grup de intelectuali români din Occident a fost invitat la Budapesta să participe la comemorarea victimelor evenimentelor din anul 1956, respectiv reînhumarea rămăşitelor lui Imre Nagy, fost prim-ministru al Ungariei. Pentru a-şi răsplăti gazdele, aceştia, împreună cu 12 maghiari, au semnat documentul menţionat mai sus.

Declaraţia de la Budapesta dn 16 iunie 199 a fost semnată de Forumul Democrat Maghiar, pe de o parte, şi Stelian Bălănescu, din partea Cercului Român din RFG, Mihnea Berindei, vicepreşedintele Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România (LDHR), Ariandna Combes, vicepreşedinte al LDHR, Mihai Kornea, director al revistei „Lupta”, Ion Vianu, reprezentant al Ligii din Elveţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, Dinu Zamfirescu, membru al Biroului LDHR, membru al Partidului Naţional Liberal, pe de altă parte.

În Declaraţie se arată că „Transilvania este un spaţiu de complementaritate şi trebuie să devină un model de pluralism cultural şi religios”.

La 22 decembrie 1989, apare pe scena politică românească, UDMR, gata constituit, deşi formal evenimentul a avut loc mai tîrziu. Faptul acesta indică o acţiune prealabilă de organizare şi validează, indirect, teza conform căreia ar fi existat o majoră acţiune a maghiarilor din Transilvania, care, prin intermediul formaţiunii respective, trebuia să înfăptuiască ţelurile revizioniste ale Budapestei.

În euforia, dar şi în anarhia generală, ce au cuprins societatea românească după 1989 şi pe care unii politicieni le justificau ca fiind o consecinţă a aşa-numitului „vid de putere”, s-a uitat un lucru fundamental pentru evoluţia ulterioară a vieţii politice româneşti: stabilirea unor criterii riguroase de organizare şi funcţionare a partidelor politice. Aşa s-a ajuns la constituirea partidelor politice pe criterii etnice, de-a dreptul paradoxală pe scena politică românească.

Sub conducerea UDMR, în judeţele Harghita şi Covasna, aşa-zisa revoluţie din decembrie 1989 a fost interpretată ca un eveniment exclusiv maghiar, îndreptat împotriva nu doar a statului totalitar comunist, ci şi împotriva statului român şi împotriva românilor, lozincile scandate de demonstranţii maghiari aveau caracter şovin revizionist: „Horthy, Horthy”, „Trăiască Ungaria”, „Ardealul la Ungaria”, „Afară cu românii împuţiţi”. Manifestanţii au fost orientaţi să distrugă sediile de miliţie şi securitate, 38 din acestea fiind ocupate, devastate şi incendiate; personalul a fost batjocorit, maltratat, cadre militare din miliţie şi securitate au fost omorîte cu bestialitate de aşa-zişi revoluţionari maghiari, nu pentru faptele lor, ci pentru că erau reprezentanţi ai Statului Român. Victimele – locotenent-colonelul Dumitru Coman din Odorheiul Secuiesc, plutonierul major Liviu Teofil Cheuchişan din comuna Dealu, jud. Harghita, maiorul Agache Aurel din Tîrgu Secuiesc, linşat în centrul oraşului, cadavrul fiind scuipat şi lovit, în continuare, ore întregi de toţi maghiarii prezenţi; în ochi i s-a înfipt o monedă şi emblema de la caschetă, iar în gură i s-a pus un şobolan; plutonierul Gabi Dănilă din comuna Zetea, jud. Harghita, şi doi maghiari consideraţi filoromâni, Ferencz Emeric din Cristuru Secuiesc şi Székely Gavril din Odorhei.

Toate manifestările publice au avut un pronunţat caracter antiromânesc, cu discursuri revizioniste maghiare, steaguri ungureşti, lozinci antiromâneşti. Întreaga reorganizare post-revoluţionară a vizat, sub lozinca epurării comuniste, înlocuirea românilor din organele locale ale puterii administrative de stat, din fruntea unităţilor social-economice. Vechii comunişti, cu funcţii înalte înainte de 1989, nu au avut nimic de suferit dacă erau maghiari.

În paralel, a avut loc separatismul pe criterii etnice (mai ales în şcoli) şi alungarea a mii de români din cele trei judeţe. UDMR a iniţiat şi coordonat acţiunea de reorganizare a învăţământului în judeţele Mureş, Covasna şi Harghita, pe principiul segregaţionist rasist, a studierii numai în limba maghiară.

Crimele, măsurile antiromâneşti au culminat cu rebeliunea antistatală din martie 1990, la Tîrgu Mureş, pregătită şi declanşată de UDMR, prin care se urmărea să pună stăpînire pe oraş şi asasinarea unora dintre lideri români.

Bine pregătită, rebeliunea trebuia să indice lumii întregi necesitatea desprinderii Transilvaniei de România şi pentru a impune această concluzie urma să fie puternic mediatizată; o mulţime de televiziuni occidentale şi-au trimis echipe de filmare la Tîrgu Mureş, ca şi cum au ştiut precis ce şi cînd se va întîmpla; toate echipele aveau cameramani şi reporteri de origine maghiară; toate au interpretat evenimentul ca fiind o acţiune antimaghiară; însuşi Mihăilă Cofariu, bătut bestial de maghiari, a fost prezentat ca maghiar. (PETRE ŢURLEA – ROMÂNI ŞI UNGURI 1940-2011, pag. 555-564).

După 1990, liderii UDMR şi ai altor partide ale etnicilor maghiari din România solicită cu deosebită obstinenţă autonomia teritorială pentru anumite zone ale Transilvaniei locuite de etnicii maghiari. Perfecţionîndu-şi arsenalul tactic, iredentiştii unguri nu mai revendică, în virtutea dreptului istoric, întreaga Transilvanie, ci vizează autonomia a trei regiuni constituite pe criterii etnice, dar şi istorice: Ţinutul Secuiesc, Transilvania de Nord şi Partium (Maramureş, Satu Mare, Bihor, Arad şi Banat). Acum a apărut în prim plan regiunea Ţinutului Secuiesc, oameni politici care clamează drepturi pentru secui, autonomie teritorială pentru această zonă. Subiectul – Ţinutul Secuiesc – este un motiv pentru nostalgicii „Ungariei Mari” ai statului ungar înfiinţat de Sfîntul Ştefan, prin care îşi maschează adevăratele intenţii – independenţa Transilvaniei, în prima fază, şi alipirea ei la Ungaria la final. Politicienii unguri, obsedaţi de Trianon, subit interesaţi de soarta secuilor, populaţie marginalizată şi pauperizată în asemenea hal, încît îi este ruşine să-şi mai recunoască obîrşia. Toţi secuii s-au declarat maghiari la ultimele recensăminte, deci vorbim de un Ţinut Secuiesc fără secui. După instaurarea, în 1867, a dualismului austro-ungar, prima măsură luată de administraţia maghiară a fost desfiinţarea Ţinutului Secuiesc, considerat anacronic, secuii fiind privaţi de toate privilegiile pe care le avuseseră pînă atunci. După două sute de ani, urmaşii celor care au desfiinţat Ţinutul Secuiesc emit pretenţii pentru autonomia zonei secuieşti fără secui.

După ce, în urmă cu mai mulţi ani, Tökés László, în ziarul american de mare tiraj The Plain Dealer, face o afirmaţie incendiară, menită să pună la zid pe români, spunînd: „În România, mahiariii nu au nici un drept; sînt trataţi la fel ca negrii din SUA, înainte de a-şi căpăta libertăţile democratice”, urmează altele care aduc grave prejudicii de imagine României: „ În România are loc, împotriva minorităţii maghiare, un proces de purificare etnică, la fel ca în Bosnia, doar că mijloacele folosite sînt mai subtile”.

Într-un interviu realizat la BBC, cu ocazia afilierii UDMR la Partidul Popular European, Tökés László a emis pretenţii pentru o „autoguvernare” a maghiarilor din România, care reprezintă, conform afirmaţiilor sale, „autonomia pe trei trepte, cum obişnuim să zicem, incluzînd autonomia teritorială a secuimii, autonomia personală a întregii comunităţi şi statutul autonom al comunităţilor cu majoritate etnică minoritară”.

Şi ceilalţi lideri maghiari din ţară sau Ungaria îşi afişează mesajele antiromâneşti la vedere

Un alt prelat reformat, europarlamentar, Sogor Csaba, face declaraţii antiromâneşti la Budapesta şi Bruxelles fără nicio reţinere: „Apărarea intereselor minorităţilor în Uniunea Europeană, autonomie în Transilvania” (…) „Să dobîndim pămîntul pierdut”. El cere Parlamentului României să adopte un proiect de lege care să asigure un statut special acelor unităţi administrative, îndeosebi Ţinutului Secuiesc, unde comunităţile naţionale maghiare se află în majoritate.

Orbán Viktor, prim-ministrul Ungariei, în desele lui plimbări prin Transilvania, ca un proprietar pe propria moşie, prin participarea cu precădere la Universitatea de Vară de la Băile Tuşnad, transmite mesaje naţionaliste, iredentiste, îndemnînd comunitatea maghiară la acţiuni antiromâneşti, menite să ducă la destrămarea statului unitar român şi alipirea unei părţi a lui la Ungaria. Acesta este adevăratul sens al declaraţiilor sale: „acum este momentul să cerem autonomia. Consider că un alt moment mai favorabil nu va mai apare în următorii 15-20 de ani” (2004). Revenind la Tuşnad în 2005, Orbán Viktor repeta ideea „necesităţii autonomiei teritoriale şi înfiinţarea Ţinutului Secuiesc”.

Iredentista Barky Éva (declarată persona non grata – deci nu avea dreptul de a mai veni în România) a solicitat modificarea graniţelor române, menţionînd că a cere autonomia Ţinutului Secuiesc fără modificarea graniţelor înseamnă că maghiarii sînt de acord cu Tratatul de la Trianon. Prezentă la Gheorgheni în toamna anului 2005, avocata Barky a lansat chemări, cum ar fi: „În Ardeal, maghiarimea este poporul” (…) „să primim tot ce este al nostru” (…) „7 milioane de români ce trăiesc în Ardeal nu sînt altceva decît nişte bande de valahi, făcînd parte din cea mai ticăloasă naţiune de pe pămînt”. Care a fost reacţia organelor de stat? Se pare că niciuna!

Pentru statul naţional unitar român, autonomia teritorială pe criterii etnice, reprezintă un mare pericol, deoarece, în concepţia UDMR, autonomiile vor fi organizate în trei niveluri (locale, judeţene şi zonale) şi vor fi conduse de organe legislative şi administrative, cu poliţie şi armată proprie, cu parlament, guvern şi preşedinte propriu, independente de statul român. Componenţa acestor organe alese „democratic” va fi foarte mare, aceeaşi cu a statului român. Pot hotărî, de pildă, „democratic”, unirea autonomiilor la nivel judeţean şi zonal, inclusiv cu Ungaria, fără să îi întrebe şi pe români, care formează, totuşi, majoritatea populaţiei. Singura dintre legăturile autonomiilor etnice cu statul român, pe care o preconizează autorii separatismului, va fi alocarea de la buget a unor sume de bani pentru funcţionarea acestor entităţi politice antiromâneşti. Unii lideri ai UDMR nu se sfiesc să declare că aceste enclave vor reprezenta „un stat în stat”. Rezultă, deci, fără echivoc, că acceptarea lor periclitează grav unitatea şi securitatea naţională, prin posibilitatea ieşirii acestor formaţiuni etnice de sub jurisdicţia statului român.

Este de neînţeles cum îşi pot permite să susţină că autonomia şi autoguvernarea ar putea fi compatibile cu suveranitatea statelor vecine sau că aceste eculubraţii ale revizionismului ar constitui „problema fundamentală a păstrării identităţii maghiarilor de peste hotare, a dăinuirii lor ca o colectivitate”. Oare nu este unanim cunoscută experienţa Franţei, Austriei, Angliei, Suediei, Norvegiei, care nu au acordat niciun fel de drept la autonomie şi autoguvernare minorităţilor naţionale, şi cu toate acestea ele îşi conservă pe deplin identitatea?

Deşi Guvernul României şi exponenţii cei mai autorizaţi ai vieţii politice româneşti au respins Declaraţia de la Cluj, din 25 octombrie 1992, a UDMR, prin care se proclamă „principiul autonomiei comunitare”, tendinţa de constituire a organismelor autonome ale etniei maghiare a continuat şi continua, eludînd legile ţării.

La toate aceste nemulţumiri se adaugă o activitate antiromânească, antidemocratică a UDMR şi a altor partide politice ale maghiarilor din România. Enumerăm doar cîteva dintre acestea: votul parlamentarilor UDMR împotriva Constituţiei României; contestarea caracterului de stat naţional, unitar şi indivizibil al României; contestarea limbii române ca limbă oficială în stat; autonomie teritorială pentru Ţinutul Secuiesc şi alte regiuni din Transilvania; separarea, pe criterii etnice a şcolilor; cererea de divizare a Universităţii Babeş-Bolyai şi crearea universităţii de stat maghiare; obligativitatea cunoaşterii limbii maghiare de către funcţionarii publici; schimbarea numelor româneşti de străzi; generalizarea simbolurilor maghiare (steme, steaguri, inclusiv cel „secuiesc”); reabilitarea de către bisericile maghiare şi UDMR a unor criminali, naţionalişti şovini maghiari, cum este cazul lui Wass Albert, condamnat la moarte în 1946 pentru că i-a instigat, în septembrie 1940, pe militarii unguri să ucidă 15 persoane în satele Sucutrad şi Mureşenii de Cîmpie, jud. Cluj. (Fugit în Statele Unite, în 1998, Wass Albert s-a sinucis. În acelaşi an, urna funerară cu cenuşa lui Wass Albert a fost adusă în România şi îngropată în parcul castelului din judeţul Mureş, în dispreţul românilor şi evreilor ucişi. Cultul lui Wass Albert se manifestă public în România prin dezvelirea unor busturi în curtea şcolii din Lunca Mureşului, jud. Mureş, în curtea bisericii romano-catolice din Reghin şi în piaţa centrală din Odorheiul Secuiesc); desfiinţarea muzeelor judeţene Covasna şi Harghita şi apoi transformate în muzee secuieşti, a ansamblurilor folclorice mixte, devenind exclusiv maghiare; funcţii de tot felul nu mai pot fi ocupate dacă nu cunoşti limba maghiară, tinerii români fiind nevoiţi să emigreze spre alte judeţe sau alte ţări; jandarmii şi poliţiştii sînt consideraţi „soldaţi străini” şi „forţe de ocupaţie”- în schimb, în România sînt organizate şi îşi desfăşoară activitatea iredentistă, revanşardă, formaţiuni maghiare paramilitare; construirea bisericilor ortodoxe în judeţele Harghita şi Covasna este considerată „expansiunea ortodoxismului în Transilvania şi înspre secuime”, iar sfinţirea unei mănăstiri ortodoxe la Izvorul Mureşului a fost văzută de presa locală în limba maghiară ca un „nou ghimpe, o lovitură de pumnal în corpul secuiesc”. Aceeaşi presă locală maghiară desfăşoară campanii antiromâneşti prin articolele publicate, care îndeamnă la ură naţională; incitarea la separatism teritorial sau la violenţă publică. Amintim cîteva din titlurile acestor ziare: „Cîinii de pe malul Dâmboviţei să nu latre în curtea Secuilor”, Ungaria trebuie salvată, dar mai întîi Pămîntul Secuiesc”, „Cimitir al popoarelor, numele tău este Transilvania”, „Să ne opunem cotropitorilor (români, s.n.) cu toate mijloacele, cu argumente sau sînge?”. „Cîinii europeni nu iau în serios problemele diferitelor minorităţi, a mai rămas, deci, altă cale decît cea a terorismului, a exemplului irlandez, basc sau palestinian?”, „Hotărîţi-vă voi soarta cu îndrăzneală! Atunci veţi fi de rang egal cu străinii invadatori neruşinaţi. Aruncaţi-vă lanţurile”.

Cultura şi limba română, instituţiile româneşti, simbolurile statului român trec, în această parte a României, printr-o fază de intoleranţă maghiară fără precedent. Dreptul Statului Român de a păstra şi dezvolta identitatea română pe propriul său teritoriu este contestat vehement de lideri locali şi chiar de cei centrali ai UDMR.

Românii din Transilvania sînt scoşi din centrele istorice ale oraşelor. Guvernele post-decembriste – Năstase, Tăriceanu, Boc – au aprobat şi pus în aplicare o serie de acte legislative care vizează retrocedarea bunurilor imobiliare confiscate de comunişti. Acestea au în vedere şi retrocedarea unor clădiri din centrele istorice ale oraşelor din Transilvania: Cluj-Napoca, Arad, Oradea, Braşov, Timişoara, Tîrgu Mureş, Baia Mare, Sibiu etc. Este vorba de valori patrimoniale uriaşe, ce depăşesc 15 miliarde de euro. Aceste proprietăţi au fost revendicate de cultele religioase şi organizaţiile maghiare, care nu le-au avut în proprietate niciodată. De reţinut: nu e vorba de bisericile ca atare, ci de licee, spitale, internate, hoteluri, muzee, sedii administrative, palate etc., cu destinaţie laică, construite de Coroana maghiară şi austriacă din bani publici. Adică şi din munca şi dările iobagilor şi grănicerilor români din Transilvania, care, din 1437 (după Unio Trium Nationum) pînă în 1918, au fost consideraţi o populaţie tolerată, deşi au fost majoritari în Transilvania. Vin guvernele post-decembriste, în special guvernul Tăriceanu, fără a ţine seama de regimul juridic real al imobilelor respective, face cadou cultelor maghiare, în mod ilegal şi neconstituţional, o parte din aceste bunuri. În acest fel, se reînfiinţează proprietatea feudală domenială, administrată în istorie de cele trei naţiuni dominante (maghiari, saşi şi secui). Prin aceste aşa-zise retrocedări, se revine, practic, la vechile Constituţii medievale (colecţii de legi ale Dietei Transilvaniei), prin care românii sînt scoşi din centrele oraşelor, întocmai ca pe vremea iobăgiei. Vechile instituţii de învăţămînt ecleziastice şi publice ale Transilvaniei istorice, la ridicarea, susţinerea şi dezvoltarea cărora au contribuit decisiv românii transilvăneni, sînt purificate de români.

La Cluj-Napoca, 170 de clădiri din centrul istoric sînt revendicate. Clădirea fostului Liceu al Piariştilor de pe strada Mihail Kogălniceanu (unde au învăţat sau au profesat marile personalităţi ale trecutului nostru naţional: Inochentie Micu Klein; Gheorghe Şincai, Petru Maior, Avram Iancu şi alţii) a fost purificată etnic de români. Clădirea zisă „Bastilia” a fostului Colegiu Reformat, tot pe strada Mihail Kogălniceanu, şi clădirea fostului Colegiu Unitarian au fost, de asemenea, date unor instituţii de cult maghiare, deşi nu le-au deţinut niciodată în proprietate.

Prof. univ. dr. Ioan BOJAN