România 100 – Sextil Puşcariu: rememorări

Proiectul editorial realizat de ziarul Făclia de Cluj şi Universitatea ‚’Babeş-Bolyai’’ în contextul celebrării Centenarului Marii Uniri continuă astăzi cu prezentarea unui alt reprezentant de marcă al elitei intelectuale românești din Transilvania. Este vorba de lingvistul şi diplomatul Sextil Puşcariu, primul rector al Universităţii româneşti din Cluj.
Sextil Puşcariu nu are nevoie de un portret. El şi-a realizat deja autoportretul în memoriile sale, iar rândurile care urmează nu sunt decât un crochiu după acesta, în maniera desenelor pe care artiştii aspiranţi le realizează, ca exerciţiu, după operele maeştrilor. La fel ca în cazul oricărei autobiografii, ne putem îndoi de autenticitatea imaginii înfăţişate, însă putem cel puţin reconstitui pe baza acestor însemnări modul în care autorul şi-a dorit ca oamenii care l-au cunoscut şi, mai târziu, cei care nu i-au fost nici măcar pentru o scurtă vreme contemporani să-l descopere sau să şi-l amintească. Într-o notă din 4 ianuarie 1917, aşadar în ziua când împlinea patruzeci de ani, pe când se afla la Marter, în nordul Italiei, ca ofiţer în armata austro-ungară, Puşcariu îşi prezenta raţiunile care l-au determinat să înceapă redactarea sistematică a unui jurnal astfel:
… la douăzeci de ani trăiam numai pentru mine; la patruzeci simt că trăiesc mai mult pentru alţii. Aceşti alţii sunt înainte de toate copiii mei. (…) Şi nădăjduiesc că vor avea chiar folos şi le va servi de exemplu, aflând că anii vieţii mele n-au trecut sterpi, ci au fost totdeauna plini de activitate, că inima mea a bătut pururi pentru idei generoase şi că o minte sănătoasă şi o fire cumpătată au putut să mă reţină de la fapte urâte şi de la paşi greşiţi.Dar „alţii” mai sunt toţi de un neam cu mine. În viaţa mea am văzut multe – şi cred că am văzut just – şi m-am întâlnit cu mulţi oameni care au însemnat ceva în istoria noastră contemporană. Am fost prieten cu scriitori, artişti, oameni de ştiinţă, am fost primit cu dragoste de bărbaţi însemnaţi, am apucat încă pe bătrânii generaţiilor trecute, care au hotărât istoria noastră (Memorii, p. 178).
În afara calităţii asumate aici de martor la evenimente fundamentale ale timpului său şi de portretist al celor implicaţi în desfăşurarea lor, Puşcariu a avut el însuşi un rol determinant în derularea acestora, ceea ce i-a asigurat un loc de seamă în galeria de personalităţi hotărâtoare ale cursului istoriei pe plan naţional şi internaţional. Activitatea sa debordează cu mult limitele domeniului său îndrăgit – filologia, iar contribuţiile sale pe diverse planuri ale vieţii academice, culturale şi politice sunt acelea ale unui întemeietor, motiv pentru care această rememorare îşi propune să reconstituie caleidoscopic o imagine cât mai complexă a acestei personalităţi dintr-o selecţie de fragmente ce ilustrează principalele idei ce l-au însufleţit de-a lungul timpului.
1. Sextil Puşcariu – rectorul
La 30 octombrie 1919, Sextil Puşcariu a devenit primul rector al Universităţii româneşti din Cluj, înfiinţată prin preluarea Universităţii maghiare „Francisc Iosif” de către reprezentaţii autorităţilor noului stat român la 12 mai 1919. Între cele două momente, Puşcariu a fost principalul coordonator al activităţilor premergătoare deschiderii oficiale a noii instituţii de învăţământ superior. O scurtă privire asupra carierei sale de până în acel moment explică motivele pentru care i-a fost acordată această autoritate. Născut la Brașov, în 1877, Pușcariu s-a format într-un mediu familial și educațional în care ideea de învățământ superior românesc era o aspirație perpetuată tot mai intens de-a lungul generațiilor. Unul dintre susținătorii acestei idei a fost unchiul său, Ioan Cavaler de Pușcariu, participant la revoluția din 1848, membru al Academiei Române și membru fondator al „Astrei”. În cadrul organismelor administrative care au aprobat și susținut realizarea acestui deziderat, se numărau mulți profesori de la gimnaziul din Brașov. În momentul chemării sale la Cluj, Pușcariu ocupa funcţia de profesor de limba şi literatura română la Universitatea din Cernăuţi, după aproape un deceniu de studii în câteva dintre principalele centre universitare europene unde existau catedre de filologie romanică: Leipzig, Paris şi Viena. În ultima dintre aceste capitale, a întemeiat şi a condus timp de doi ani un seminar dedicat studiului limbii române, subvenţionat de statul român. În 1919, Puşcariu era de asemenea membru titular al Academiei Române şi coordonator al unuia dintre cele mai ambiţioase proiecte ale acesteia, Dicţionarul limbii române, iniţiat de B.P. Hașdeu la cererea regelui Carol I.
Atât prezentarea sistematică a activității rectorale, sub forma raportului de rector, cât și reversul anecdotic sunt extensiv documentate în Memorii. Pentru reușitele din primul an de existență a universității românești, celui dintâi rector i s-a acordat ordinul „Steaua României” în grad de Comandor.
2. Sextil Puşcariu – diplomatul
În perioada 1922-1926, Pușcariu a fost delegat al României la Liga Naţiunilor în Geneva, întemeiată cu scopul prevenirii conflagrațiilor viitoare și al asigurării unei păci statornice prin colaborarea juridică, financiară, umanitară, politică și intelectuală a națiunilor din întreaga lume. Asupra meandrelor unei vieți diplomatice, privită mai mult ca o datorie impusă de circumstanțele istorice excepționale și mai puțin ca o înclinație a firii sale, Pușcariu oferă o perspectivă nuanțată. Pe de o parte, această activitate îi aduce succese notabile. Astfel, propunerea adresată Comisiei de cooperare intelectuală a Ligii privind acordarea unui împrumut cultural României pentru dezvoltarea școlilor și a instituțiilor de cultură și în special pentru reorganizarea universităților, a fost unanim acceptată, după cum anunță cu bucurie într-o scrisoare din 19 septembrie 1924. Pe de altă parte, scrisorile înregistrează și dificultățile inerente care acompaniază asemenea reușite:
Am venit să-mi slujesc țara și o fac din toate puterile. Dar trebuie s-o fac stând la dineuri cu oameni cu care vorbești câte în lună și în stele, evitând să atingi chestiunea principală, despre care n-ai voie să spui ce simți, sau să stai neactiv și să lași să se dezvolte lucrurile așa cum le pun la cale cei câțiva mari care se pândesc unul pe altul ca pisica cu cânele. (Memorii, p. 664)
După cum o arată și inițiativele sale din cadrul Ligii, forma de reprezentare diplomatică potrivită preocupărilor sale a reprezentat-o promovarea culturală. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, după un scurt mandat de rector (octombrie 1940 – februarie 1941), Pușcariu a activat ca președinte al Institutului Român din Berlin (1940-1943), unde a încercat să pună în practică, în măsura permisă de contextul istoric radical schimbat, un alt proiect al său, formulat încă din 1926, acela al unei școli românești menite să promoveze românismul în străinătate și să asigure absolvenților o cultură europeană, în felul școlilor lui N. Iorga la Fontenay-aux-Roses și a lui V. Pârvan la Roma.
3. Sextil Puşcariu – lingvistul
Dincolo de obligațiile administrative și diplomatice asumate în numele unui sentiment moștenit al datoriei față de neam, Pușcariu a fost în esență un cercetător fascinat al limbii acestuia. Răspunsul său la întrebarea adresată cu mai multă acuitate în prezent decât la momentul redactării memoriilor privind utilitatea unei cercetări specializate nu are nevoie de alte adăugiri:
Totdeauna m-am felicitat că m-am dedicat unui studiu atât de nepractic și atât de departe de preocupările zilnice, ca lingvistica. Ea nu ține nici de cald când e ger, nu îți astâmpără foamea și setea, nici nu-ți ajută să treci o apă care te desparte de țintă. Dar cufundându-te în dezlegarea problemelor ei și izbutind să faci lumină în întunericul care acopere adevărul, uiți de foame și de frig și simți adevărata fericire de a sluji, fără să râvnești la o răsplată imediată, să descoperi adevărul și să mărești, nu averea ta materială, ci bogăția sufletului tău. (Călare pe două veacuri, p. 366-367)
Cu toate acestea, studiul lingvistic a jucat un asemenea rol practic în biografia lui Pușcariu, în perioada petrecută pe front în cursul Primului Război Mondial. Anii petrecuți ca ofițer responsabil cu aprovizionarea trupelor și distribuirea munițiilor au fost și ani în care studiile la care a continuat să lucreze și proiectele pe care le-a făurit au constituit o formă de rezistență față de alte încercări ale războiului decât cele trăite de soldații din prima linie: „Ceea ce e greu în război rămâne încercarea cea mare a nervilor și singurătatea, depărtarea de iubiții tăi, conștiința că-ți mănânci anii tinereții și că ești un șurub neînsemnat, care trebuie să funcționeze fără să poată face nimic în afară de destinația lui” (Memorii, p. 109), nota el la începutul lui 1916. Din acești ani datează studiile sale istroromâne și proiectul uneia dintre cele mai reprezentative realizări ale sale – Muzeului limbii române, azi Institutul de Lingvistică și Istorie Literară din Cluj, care îi poartă numele. Revista muzeului, Dacoromania, va fi premiată, în 1926, de Societatea de Lingvistică din Paris.
Pe de altă parte, războiul a întrerupt pentru o vreme ceea ce el a numit opera principală a vieții sale, Dicționarul Academiei Române, conceput ca un dicționar etimologic extensiv al limbii române, la care a lucrat alături de colaboratorii săi din 1906 până în 1943. Durata redactării este măsura eforturilor lucid asumate în baza unui ideal științific la care s-a raportat constant, respectiv acela de a acorda fiecărui cuvânt aceeași atenție în dezbaterea sensurilor sale, indiferent de frecvența lui ca utilizare sau de frecvența probabilă a consultării sale. Un semnificativ exemplu este cazul verbului „a face”:
Poate că dintr-o mie de români care vor lua în mână Dicționarul Academiei în cursul unui an, nu vor fi doi care să-l deschidă la cuvântul face. O astfel de vorbă, pe care o întrebuințăm zilnic, ne este atât de familiară, încât nu prea avem nevoie să ne instruim mai de aproape asupra ei; cuvintele pe care le căutăm în dicționar sunt de obicei cele rar întrebuințate și cele cu înțeles neprecis sau cu originea necunoscută. Și cu toate că știam aceasta, am lucrat la acest cuvânt, mai întâi Capidan două luni, apoi eu cinci săptămâni, neîntrerupt, aranjând cu răbdare miile de fișe după categorii de înțelesuri și redactând împreună acel articol de dicționar care cuprinde nu mai puțin de 37 de coloane de tipar.
Răsplata acestui efort a venit însă în forma neașteptată a constatării unui filolog german, care, căutând un sens particular tocmai a acestui cuvânt în dicționarele limbilor romanice, a găsit explicația căutată numai în Dicționarul Academiei Române.
4. Sextil Puşcariu – alte ipostaze
Lingvistul, academicianul, rectorul sau diplomatul sunt doar expresiile cele mai vizibile ale acestei personalități. În scrierile sale se ivesc însă și alte ipostaze: criticul și istoricul literar, memorialistul și autorul de literatură, cu un talent special al artei portretului, fie individual, fie colectiv, precum această schiță a caracterului național:
Înjurăm noi mult țara noastră, care nu se dezvoltă armonic și nu are grija oamenilor de bine. Dar nu-i adevărat! Nicăiri ca în România nu poți face atâtea lucruri bune. Cu o condiție însă: să muncești pentru ele, să nu te lași descurajat și, în loc să înjuri, să știi să însuflețești pe cei în stare să te ajute. (…) Multul sânge oriental care curge în vinele noastre ne face tembeli, lipsiți de energie și stăruință, nepricepători pentru o bună organizație colectivă, iertători de păcate – mai ales ale celor proprii – (…) dar același sânge oriental ne dă sentimentul necesar ca să nu trăim numai pentru poftele pe care le iubim, ci să ne însuflețim pentru un ideal, să credem în bine și frumos, și ne dă calități sufletești precum nu le are alt popor. (Memorii, p. 762-763)
Propriile sale realizări dovedesc că această încredere în calitățile naționale nu constituie un simplu artificiu retoric, ci reflectă concluzii bazate pe o experiență trăită.
Dr. Eliza Deac, Direcția Patrimoniu Cultural Universitar,
Muzeul de Istorie al Universității Babeș-Bolyai
Bibliografie selectivă:
Faiciuc, Elisabeta, Sextil Puşcariu (1977-1948). Biobibliografie, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Cluj-Napoca, Clusium/Muzeul limbii române, 2000.
Puşcariu, Sextil, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895-1906), Bucureşti, Ed. Pentru Literatură, 1968.
Puşcariu, Sextil, Memorii, Bucureşti, Minerva, 1978.
Fotografiile provin din arhiva personală a autoarei și Muzeul de Istorie al Universității.