ROLUL CONSILIULUI DIRIGENT

Proiectul editorial realizat de ziarul Făclia de Cluj şi Universitatea ‘’Babeş-Bolyai’’ în contextul celebrării Centenarului Marii Uniri continuă cu o analiză privind Consiliul Dirigent şi rolul pe care acest organism l-a avut în procesul de integrare deplină a Transilvaniei în hotarele României Mari.

Organizarea constituţională provizorie a românilor este o urmare logică a libertăţilor pe care şi le-au câştigat popoarele pe preţul jertfelor de sânge aduse în războiul mondial
de patru ani. („Românul”, VII, nr. 25, 1918)

În discursul prezentat în cadrul Adunării Deputaţilor din 22 decembrie 1919, Iuliu Maniu sublinia: „Atunci când am decretat Unirea, am decretat-o necondiţionat, şi nerezervând drepturi speciale provinciale, pentru că am fost şi sunt de credinţă nestrămutată că România întregită trebuie să fie una în corpurile legiuitoare, trebuie să fie una în guvernământul său, trebuie să fie una în sufletul său, în gândirea sa şi în toate instituţiile publice de stat”. Această cuvântare era rostită în zorii unei etape noi din istoria României. La 1 Decembrie 1918 românii transilvăneni au pus, parafrazându-l pe Lucian Blaga, „temeiurile unui alt Timp”. Erau optimişti şi entuziaşti, dar totodată conştienţi de faptul că procesul de unificare deplină a Transilvaniei cu Regatul României va parcurge un drum presărat cu diverse provocări: economice, administrative, politice, juridice şi culturale. Condiţiile interne şi externe erau complexe. Pe lângă pagubele lăsate de Marele Război, provinciile care şi-au exprimat dorinţa de a se uni cu România prezentau particularităţi datorate dezvoltării politice anterioare.

La Alba Iulia s-a decis administrarea Transilvaniei de către un organism special până la convocarea unei Constituante a României întregite. Astfel, s-a format Marele Sfat Naţional compus din 250 de membri. Potrivit punctului IX al Rezoluţiei de la Alba-Iulia, Marele Sfat Naţional „avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le află necesare în interesul naţiunii”. Rolul său a fost al unui „parlament provizoriu”, iar forţa executivă a acestuia era reprezentată de Consiliul Dirigent, „supremul for al naţiunii române din Ardeal – cuvântul Ardeal fiind numirea colectivă a întregului teritoriu românesc din fosta Ungarie”.

Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului şi ţinuturilor româneşti din Ungaria, numit de Marele Sfat Naţional în data de 2 decembrie 1918, a avut menirea de a duce la îndeplinire hotărârile Adunării Naţionale: „Consiliul Dirigent va prelua şi va dirigui viaţa de stat, va îngriji serviciile publice şi în acest scop va fi în drept de a ordona şi a lua toate măsurile pe care le va găsi necesare”. Decretul lege semnat de Regele Ferdinand I sublinia folositoare activitatea acestuia până la definitiva organizare a României unite. Aşadar, era vorba de o autonomie provizorie, limitată în timp, Consiliul Dirigent urmând să funcţioneze până la unificarea legislativă şi administrativ-instituţională.

Sediul Consiliului Dirigent a fost stabilit la Sibiu unde a funcţionat între 9 decembrie 1918 – 18 noiembrie 1919. Începând cu 17 decembrie 1919 şi până în 10 aprilie 1920, şedinţele s-au ţinut la Cluj. Organul de presă al acestui organism a fost Gazeta Oficială, redactor fiind numit Teodor V. Păcăţian.

Decretele Consiliului Dirigent aveau caracterul de lege şi erau obligatorii. Ordonanţele emise reprezentau o emanaţie a puterii executive a şefului de resort. Cu excepţia legilor care aveau să fie adoptate, cele emise înainte de 18 octombrie 1918 au rămas în vigoare.

Alegerea membrilor Consiliului Dirigent a căzut în sarcina „comisiunii de candidare” alcătuită din episcopul Miron Cristea, episcopul Iuliu Hossu, Ioan Suciu, Aurel Lazăr şi Ioan Flueraş. Consiliul Dirigent avea în componenţă 15 membri (zece din partea Partidului Naţional Român, doi din partea Partidului Social Democrat şi trei independenţi) şi era împărţit în 12 resorturi (sau ministere). Preşedinte a fost desemnat Iuliu Maniu, iar vicepreşedinţi: Vasile Goldiş, Alexandru Vaida Voevod, Ştefan Cicio-Pop şi Aurel Vlad. Componenţa Consiliului a fost următoarea: Iuliu Maniu – Resortul de Interne, Vasile Goldiş – Resortul Instrucţiei publice şi al cultelor; Alexandru Vaida Voevod – Resortul afacerilor externe şi propagandă ziaristică; Ştefan Cicio-Pop – Resortul de război şi siguranţă publică; Ioan Suciu – Resortul pentru organizarea şi constituirea Constituantei; Aurel Vlad – Resortul finanţelor; Aurel Lazăr – Resortul justiţiei; Emil Haţieganu- Resortul codificării; Victor Bontescu – Resortul de agricultură şi comerţ; Romul Boilă- Resortul de comunicaţii, lucrări publice, poştă, telegraf şi alimentare publică; Ioan Flueraş – Resortul sănătăţii şi ocrotirii sociale; Iosif Jumanca – Resortul industriei. În calitate de membri ai Consiliului Dirigent, fără resort, au fost desemnaţi: Vasile Lucaciu, Valeriu Branişte şi Octavian Goga.

Consiliul Dirigent poseda prerogative legislative şi executive, însă nu în sferele de activitate care trecuseră sub directa autoritate a guvernului central: afacerile străine, armata, vămile, circulaţia financiară, împrumuturi publice, siguranţa generală a statului. Resorturile Consiliului Dirigent au propus pe lângă fiecare minister de la Bucureşti un consilier special: Mihai Popoviciu – Ministerul de Interne; Caius Bredniceanu – Ministerul Afacerilor Străine; Sever Dan – Ministerul de Finaţe; Emil Monţia – Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Zaharia Munteanu- Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice; generalul de brigadă Alexandru Hanzu – Ministerul de Război. De asemenea, Transilvania avea să fie reprezentată în guvern de trei miniştri fără portofoliu: Al. Vaida Voevod, Şt. Cicio-Pop şi Vasile Goldiş.

Consiliul Dirigent a redactat un manifest intitulat „Către naţiunea română din Transilvania, Banat şi Ţara Românească”, luându-şi angajamentul de a se ghida după principiile democratice stabilite la Alba-Iulia. O acţiune importantă a Consiliului a fost aceea de a comunica autorităţilor maghiare decizia de Unire a Transilvaniei cu România. Al. Vaida Voevod a trimis Rezoluţia de la Alba Iulia guvernului de la Budapesta. Acesta a „condamnat cu asprime” hotărârile de la Alba Iulia şi a răspuns că nu le va lua în considerare.

Primul act juridic adoptat de Consiliul Dirigent a fost Decretul I, din 24 ianuarie 1918. Acesta viza modul de aplicare al legilor, funcţionarea serviciilor publice. În domeniul administraţiei publice s-a introdus limba română, ca limbă oficială. În acele comitate în care naţiunile conlocuitoare reprezentau a cincea parte din populaţie cetăţenii minoritari puteau utiliza limba proprie în administraţie şi învăţământ.

După înfiinţarea Consiliului Dirigent, consiliile naţionale comitatense, cercuale, urbane şi comunale româneşti au trecut sub autoritatea Resortului de Interne. În fruntea comitatelor (judeţelor) şi a municipiilor au fost numiţi prefecţi, ceilalţi funcţionari rămânând cu atribuţiile fixate de legea din 1866. În oraşele cu titlu de municipiu au fost desemnaţi prefecţi diferiţi de cei ai judeţelor (Cluj, Sibiu, Târgu-Mureş, Arad, Oradea, Timişoara, Satu-Mare). Au fost numiţi prefecţi şi pentru teritoriile aflate dincolo de linia de demarcaţie (Bihor, Sălaj, Satu-Mare, Arad, Caraş-Severin).

Dreptul constituţional maghiar a fost înlocuit cu cel român. S-a desfiinţat Comisia de examinare pentru magistraţi şi avocaţi cu reşedinţa în Târgu-Mureş şi s-a instituit, în locul acesteia, în mod provizoriu, o Comisie de examinare la Cluj. Pentru judecătorii, procurorii, notarii publici şi avocaţii care nu cunoşteau limba română s-a stabilit un răstimp de 6-12 luni în care să înveţe limba oficială. La Bucureşti, la Curtea de Casaţie şi Justiţie, au fost organizate trei secţii transilvănene, iar Secretariatul General din cadrul Comisiei Regionale de Unificare şi Descărcare de la Cluj avea în competenţă rezolvarea problemelor ce ţineau de Transilvania.

Proiectul de reformă agrară propus de Consiliul Dirigent a avut menirea de a impulsiona dezvoltarea industriei naţionale şi de a pregăti intensificarea economiei rurale. În acest scop s-a înfiinţat un Serviciu special al reformei agrare şi al statisticii. Exproprierile totale au vizat proprietăţile imobiliare ale căror proprietari au optat pentru cetăţenia altui stat sau persoanele publice şi private, instituţii, corporaţii care aveau sediul în exterior. Calitatea şi preţul pământului, capacitatea de muncă şi mijloacele de care dispuneau cei care urmau a fi împroprietăriţi reprezentau criteriile pe baza cărora avea să fie împărţit terenul expropriat.

Proiectul de lege electorală care trebuia prezentat guvernului central a fost dezbătut la 6 august 1919, sancţionat şi promulgat de către Regele Ferdinand I sub forma Decretului-lege nr. 3621 din 24 august 1919. S-a renunţat la votul cenzitar şi s-a introdus votul universal pentru bărbaţii în vârstă de peste 21 de ani, direct, egal şi secret.

Chestiunile financiare ce priveau Transilvania, cu consultarea reprezentanţilor Consiliului Dirigent, au fost puse în practică prin intermediul Resortului de Finanţe. Acesta din urmă a supravegheat introducerea leului şi scoaterea din circulaţie a banilor străini. Unificarea monetară a fost finalizată în 1920.

În cadrul Resortului de Industrie au fost înfiinţate 9 inspectorate industriale şi Direcţia Minelor. Resortul a iniţiat preluarea întreprinderilor care înainte de 1918 aparţinuseră Monarhiei.

În ceea ce priveşte Consiliul Economic Central, acesta era format din şefii de resort de la Industrie, Comerţ, Agricultură, Finanţe, Comunicaţii (C.F.R., direcţia poştă, telegraf, telefoane), şeful serviciului edil, directorul general al minelor şi un delegat special de la Bucureşti (Ministerul Industriei şi Comerţului).

Referitor la domeniul învăţământului, Resortul de Culte şi Instrucţiune Publică a trecut şcolile secundare de stat sub autoritatea sa şi a pus bazele unor noi Licee de stat. Istoria şi geografia Ungariei au fost înlocuite cu cele ale României. În lumina principiilor democratice declarate la Alba Iulia, Resortul de Instrucţiune a susţinut funcţionarea şcolilor de stat sau secţii în limba minorităţilor. Sarcina reorganizării, pe baze româneşti, a Universităţii din Cluj a fost asumată de Consiliul Dirigent. Acesta s-a mobilizat şi în vederea înfiinţării Academiei de Agricultură din Cluj şi a Şcolilor Politehnice în Transilvania.

Răspândirea tuberculozei şi mortalitatea infantilă au fost două din problemele urgente cu care s-a confruntat Resortul Ocrotirilor Sociale. S-au înfiinţat ambulatorii policlinice, spitale de stat la Reghin, Abrud, Cluj şi Timişoara, institutul surorilor de caritate şi au fost extinse instituţiile de ocrotire a copiilor. O atenţie specială a fost acordată combaterii bolilor contagioase, afecţiunilor venerice, bolilor pediatrice.

În rândurile de mai sus am prezentat câteva dintre iniţiativele şi realizările Consiliului Dirigent. Se cuvine să menţionăm faptul că în intervalul în care şi-a desfăşurat activitatea, componenţa acestuia a suferit modificări. Schimbările s-au datorat înfiinţării sau desfiinţării de resorturi, a demisiilor din motive personale sau de partid (în vara anului 1919 Partidul Social Democrat şi-a retras cei doi reprezentanţi, anume pe Ioan Flueraş şi Iosif Jumanca) sau a intrării unor şefi de resort în guvernul Vaida Voevod.

Cu o activitatea caracterizată de „mult elan, zel şi neîntrecut patriotism…plin de suflet şi voie fermă de realizări”, Consiliul Dirigent a fost desfiinţat prin Decretul lege din 2 aprilie 1920, dat publicităţii în 4 aprilie, şi şi-a încetat activitatea în 10 aprilie 1920. Între 2 decembrie 1918 şi începutul lunii aprilie 1920, a organizat peste 200 de şedinţe şi a emis 24 de decrete. Locul Consiliului a fost luat de Comisia Centrală de Unificare, Resorturile au fost preluate de Secretariatele administrative, secţii ale ministerelor, cu sediul la Cluj, puse sub conducerea unui ministru delegat pentru Transilvania.

Subordonat puterii politicii centrale, având dreptul de a iniţia şi elabora legi, Consiliul Dirigent a reprezentat o structură politico-administrativă, cu caracter provizoriu. A servit nevoilor unui moment istoric concret, rolul fiind de a conduce destinele Transilvaniei în complexul proces de integrare în cadrul României întregite. La momentul desfiinţării sale, ziarul „Patria” sintetiza menirea acestui organism: „Scurta autonomie provizorie şi instituirea Consiliului Dirigent a fost o măsură de prevederi, înţelepciune politică, o verigă absolut necesară în succesiunea lucrărilor menite a pregăti calea spre închegarea deplină a unităţii naţional-politice”.

dr. Oana Habor, Muzeograf, Direcţia Patrimoniu Cultural Universitar, Universitatea Babeş-Bolyai

Bibliografie:

Gheorghe Iancu, Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea statului naţional român (1918-1920), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985.

Dumitru Ogăşanu, Consiliul Dirigent al Transilvaniei. Activitate legislativă 1918-1920, Ed. Universităţii din Oradea, 2002.

Valentin Orga, Aurel Vlad. Istorie şi destin, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2001.

Surse fotografii:

Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent- http://www.memorialsighet.ro/iuliu-maniu-5/.

Membrii Consiliului Dirigent- sursa http://www.marelerazboi.ro/razboi-catalog-obiecte/item/consiliul-dirigent-al-transilvaniei

Aurel Vlad- şeful Resortului de Finanţe- https://centenarmareaunire.ro /personalitati/