Regizorul Nicolae MĂRGINEANU: Nu cred că suferinţa atîtor oameni care au luptat pentru binele ţării, pentru dreptate, va rămîne fără răspuns în soarta neamului

Pe regizorul Nicolae Mărgineanu l-am întîlnit în timpul operaţiunii de căutare a osemintelor celor 13 luptători comunişti, despre care se credea că s-ar afla zidite într-o încăpere situată în subsolul clădirii fostei Securităţi, actualul Palat al Copiilor din Cluj-Napoca. Se afla acolo, împreună cu echipa CICCR, atît în intenţia de a filma ceea ce speram toţi – cercetători, foşti deţinuţi politici, jurnalişti, cetăţeni ai oraşului – a fi lămurirea unei crime oribile petrecute cu 60 de ani în urmă, cît mai ales în calitate de nepot al unuia dintre cei ucişi – Petru Mărgineanu.

Discuţia, începută în momente de maximă emoţie, în prima zi a cercetărilor, a fost continuată după ce, spre dezamăgirea tuturor, Marius Oprea a anunţat că „cei 13 n-au fost îngropaţi aici, pămîntul aflat dincolo de zid e pămînt care n-a fost atins niciodată de mîna omului”.

-Mai trăieşte cineva din familia unchiului dvs., Petru Mărgineanu?

– Mai trăieşte fata lui, dar este în vîrstă şi este bolnavă, nici nu poate ieşi din casă. Eu încă sînt… ceva mai tînăr, şi pot să stau aici, cît durează cercetările.

– L-aţi cunoscut pe unchiul dvs.?

– Cum să nu! L-am cunoscut foarte bine. Era un om care… sub 100 de kile n-a avut. El a rămas în sat, spre deosebire de tata, care a plecat la şcoală. A fost primar 13 ani, primar liberal. Era un om cu foarte multă autoritate în  sat, şi nu autoritate cîştigată prin… duritate, ci cîştigată prin faptul că se purta foarte omeneşte şi foarte drept. Dar era un om care nu avea frică, era un om foarte dîrz.

Îmi amintesc, în copilărie, de exemplu, cînd veneau activiştii – şi pe mine mă fascinau puţin, atunci, că veneau muncitori cu şepci, cu eşarfe roşii la gît, şi mi-au luat puţin mintea, îmi plăcea de ei, că nu prea ştiam eu multe atunci. Şi unchiul meu cu un singur lucru îi încuia imediat. Zicea: Mă, tu crezi în Dumnezeu? – după ce ăla vorbise o jumătate de oră. Şi zicea, ăla: Cum să cred? Nu cred. Or asta era suficient pentru ţărani.

Fusese luat la ochi şi pentru că nu voise să intre în colectiv şi era un exemplu negativ pentru ceilalţi. Îmi amintesc o întîmplare foarte grăitoare. La vremea respectivă, în agricultură începuseră să aplice metoda sovietică, cu însămînţatul care se face la o dată hotărîtă de partid, culesul, la fel şi aşa mai departe. ªi a bătut toboşarul în sat, că aşa era atunci, că mîine, să zicem, să se facă însămînţarea. Şi ţăranii s-au dus şi au făcut. Eugen, băiatul unchiului meu, care şi el a făcut închisoare pe urmă, s-a dus la dînsul şi-a întrebat: Tată, ce să fac, că nu e vreme de însămînţat, încă? Ei ştiau, ţăranii, că aveau semnele lor. Măi copile, zice unchiul, ia tu un sac de grîu, cu carul, iei de mîncare, iei o sticlă de vin şi te prefaci că semeni, dar nu semeni. Aşa a făcut, iar pe urmă, peste trei-patru zile, cînd a fost vremea, s-a dus şi a semănat. Iar cînd a venit vremea în care a încolţit grîul, singur la Mărgineanu a crescut, în rest n-a crescut la nimeni. ªi a venit un control mare de la Judeţeana de partid şi-au zis către ţărani: Mă, pe ăsta să-l puneţi primar, că uite ce grîu are…

– Cîţi ani aveaţi cînd a fost arestat unchiul dumneavoastră?

– În ’48 aveam 12 ani. Tata deja era arestat. Cred că asta l-a determinat şi pe unchiul meu să intre în acea asociaţie, pentru că Alexandru Maxim era un om foarte tînăr. Şi, chiar într-o mărturie fiica lui spunea că, la un moment dat, Petru Mărgineanu era îngrijorat şi spunea: Să mă iau eu, oare, după copiii ăştia? Ce vor să facă, ei?

De fapt, el ce-a făcut? A dus nişte alimente cu căruţa, la Teiuş. Le duceau alimente cu căruţa celor din munţi. El le ducea la marginea satului, altul le lua şi le ducea mai departe, şi nici unul nu ştia cine e cel care le va prelua, ca să se rupă firul, la un moment dat, în caz că era prins careva. Asta au făcut ei. Or, pentru lucrul ăsta nu omori un om, nu? Nu împuşti un om!

Credinţa mea este că el (Petru Mărgineanu – n. n) a avut o poziţie foarte fermă şi în închisoare. ªi, la un moment dat ei (securiştii – n. n.) n-au suportat oamenii care dădeau un exemplu „negativ” celorlalţi deţinuţi.

– În perioada în care tatăl dvs., profesorul Nicolae Mărgineanu şi unchiul dvs, Petru Mărgineanu, au fost închişi, se vorbea despre aceste lucruri în casă, în prezenţa copiilor?

– Aveam 10 ani cînd tata a fost închis. Sigur că se vorbea. Doar că la un moment dat nu mai aveau noutăţi. Adică o ştire venea foarte, foarte greu de la închisoare, o dată la un an, la doi ani dacă, poate, primeam cîte o carte poştală, dar care era cu un alt scris şi era semnată de tatăl meu. Sau o carte poştală anonimă, sau care era semnată cu nume fals şi ne şi atenţiona: Nu căutaţi acest nume, că nu există. În toate ni se spunea că tata e bine, că ştie veşti de la noi. Încerca să ne întărească, să zic aşa. Ei aveau acest obicei ca, dacă cineva se eliberează, să facă servicii celorlalţi deţinuţi. Dar rar primeam cîte o veste.

– Mă gîndeam, atunci cînd v-am pus întrebarea, dacă mama, rudele dvs. vorbeau cu dvs., cu copiii, despre aceste lucruri.

– Cu noi, nu foarte mult. Dar rudele, la ţară, vorbeau deschis. Bunica mea, mama lui Petru şi a lui Nicolae vorbea în gura mare. Nu se ferea de nimeni, nu numai de copii nu se ferea, nu se ferea de autorităţi! Îi blestema şi îi făcea… neisprăviţi şi ticăloşi şi criminali. Avea gura slobodă. O tot ameninţau că o împuşcă, o iau, o închid, dar ei nu-i păsa. Zicea: Da’ luaţi-mă şi pe mine, că ce-o fi? Ce, duceţi lipsă de-o bătrînă ca mine în închisoare? Duceţi-mă atunci şi închideţi-mă!

Nu, nu avea oprelişti. Şi, la ţară se vorbea deschis.

Acasă, sigur că se făcuse o oarecare strategie. Adică ne spunea mama ce-i bine, ce nu-i bine. Încerca să ne educe ca să trecem peste perioada aceea.

La un moment dat, puşti fiind, împreună cu alţi copii am găsit nişte gloanţe şi un revolver. Era după război, nu trecuse chiar atît de mult timp. ªi unul dintre părinţi şi-a dat seama şi sigur că s-au alertat toţi ceilalţi părinţii. Slavă Domnului că nu a aflat Securitatea, că joaca asta de copii s-ar fi putut sfîrşi în închisoare!

ªi mama mi-a spus atunci, m-a luat deoparte, şi cred că acela este primul moment în care am devenit… adult. Mi-a spus: Dacă te găsea (Securitatea – n. n.), te băga pe tine la o închisoare de minori, pe mine mă aresta sută în sută, luam cîţiva ani buni şi n-aş fi rezistat acolo, şi ştiindu-te şi pe tine închis şi pe tatăl tău în temniţă. Tu trebuie să ai grijă foarte bine ce faci, că e destul cît suferă tatăl tău pentru familia noastră.

Mi-a deschis ochii şi mi-a dat o oarecare responsabilitate. Mi-a spus că orice s-ar întîmpla, nu cumva să fac o bravadă, nu cumva să fac un act necugetat. Atunci tata era închis, unchiul închis, băiatul lui, Eugen, închis. Şi mulţi îmi spuneau: Tu acuma eşti mic, ai 11 – 12 ani, dar în cîţiva ani te închid şi pe tine. Aşa-mi spuneau…

– Cînd s-a aflat că unchiul dvs., Petru Mărgineanu, nu mai trăieşte?

– Destul de tîrziu s-a aflat. Ei au umblat din închisoare în închisoare, au fost la Sibiu, au fost la Gherla. De prin ’50 nu s-au mai aflat despre el decît veşti false, că trăieşte, că a fost văzut, că e la închisoare, că e deportat… L-au căutat şi la Văcăreşti, pe urmă s-au oprit. În final, prin ’58 au primit primul certificat de deces. Pe urmă, copiii lui şi ai celorlalţi pe care îi căutăm acum au fost la Cluj şi-au găsit şase certificate de deces, scrise unul după altul, cu acelaşi cotor, cu acelaşi scris, doar cu nume diferite şi cu cauza morţii diferită. Toţi erau din Alba. Au fost în aceeaşi zi împuşcaţi, toţi.

Pe urmă au primit, la fel ca şi ceilalţi din Alba, un al treilea certificat de deces. Din cauza acestor certificate, care nu coincideau unul cu altul, ei  totuşi au sperat. ªi după revoluţie l-au căutat. De fapt, speram cu toţii într-o minune. Ziceam: Poate totuşi, totuşi, apare într-o zi, cine ştie de unde… Că au fost cazuri din astea, cu unii veniţi din Siberia cînd nimeni nu mai spera şi nimeni nu-şi mai imagina.

– Aţi venit la Cluj în speranţa că osemintele unchiului dvs. vor fi descoperite la Palatul Copiilor. Este importantă descoperirea acestor crime, săvîrşite în perioada comunistă, pentru neamul acesta?

– Pentru noi, ca familie, are o foarte mare însemnătate, dar pentru neamul ăsta cred că are o însemnătate şi mai mare, pentru că ar fi o limpezire a evenimentelor. Pentru că, dacă nu-ţi cunoşti trecutul şi nu-ţi asumi nişte crime care s-au întîmplat, nişte nedreptăţi care s-au întîmplat şi dacă le laşi să… băltească, să fie şi vinovaţi şi victime, şi călăi şi victime în acelaşi loc, adică toţi egali, nu-i bine.

– Se pot ierta aceste crime, domnule Mărgineanu?

– Tatăl meu a iertat. Tatăl meu a spus că nu a păstrat nici un resentiment. El a considerat că ăsta a fost destinul lui, ăsta a fost… examenul pe care a trebuit să-l treacă în viaţă şi l-a trecut. ªi nu a păstrat nici un resentiment.

V-aş mai spune ceva. Cel care a contribuit la arestarea lui Petru Mărgineanu, la Obreja, era un fost legionar care, temîndu-se probabil de ce i s-ar putea întîmpla, a întors-o la comunişti cu un zel înspăimîntător.

Omul acesta a avut doi băieţi foarte frumoşi, la 16-17, 19 ani. Ambii au murit într-un accident de cale ferată care s-a petrecut la Teiuş prin anii ’60. Groaznic a fost pedepsit omul acesta! S-au ciocnit două trenuri, atunci, un rapid cu trenul local. Şi Eugen, băiatul lui Petru Mărgineanu, tocmai venea dinspre Tîrnava cînd s-a petrecut accidentul, iar Roşcovel venea în jos, din partea cealaltă. ªi l-a întrebat pe Eugen: Nu mi-ai văzut copii mei, băieţii mei?  Şi Eugen la întrebat: Tu nu l-ai văzut pe Petru, pe tatăl meu?

După asta, la înmormîntarea celor doi băieţi, omul acela l-a chemat pe Eugen şi i-a cerut iertare din toată inima. A fost un gest extrem de creştinesc şi de frumos, s-au împăcat, s-au îmbrăţişat, au mîncat şi au băut împreună. Un lucru extraordinar, dacă se poate întîmpla aşa ceva între două familii de oameni.

– Dacă ar fi să-l aveţi în faţă pe cel care l-a împuşcat pe unchiul dvs., pe Petru Mărgineanu, ce i-aţi spune?

– El (ucigaşul – n. n.) era… o rotiţă. El era un om probabil cu capacităţi de agresivitate mai mari decît normal. Am auzit de fel de fel de oameni care nu erau tocmai normali. Oameni cu o dorinţă de violenţă mult mai mare decît alţii. Într-una din mărturiile pe care le-am strîns, un miliţian din sat care mergea să omoare pe cineva îi spunea colegului: Hai cu mine să ne distrăm!

Incredibil! Mi se pare cumplit!

… Ştiu eu ce să zic? Nu aş avea…., nu…, nu… Eu cred că l-şa putea ierta. Dumnezeu să-l ierte! Asta nu înseamnă, totuşi, că n-ar trebui să se facă un proces. Ar trebui limpezite lucrurile, măcar o pedeapsă morală ar trebui să primească. Miliţianul de care vă spuneam e bine, mersi, la Abrud!

Sigur că am suferit mult, ca urmaş, fără să am nici o vină şi ştiu cît e de nedrept şi    n-aş dori altora. Dar parcă, parcă, totuşi, mi se pare că nedreptatea e prea strigătoare la cer, nedreptatea care se perpetuează şi se duce în societatea noastră. ªi din cauza asta cred că e o pedeapsă pe neamul ăsta, că nu-şi analizează şi nu-şi limpezeşte lucrurile.

– Credeţi că vom avea vreodată curajul să ne privim în oglindă, să ne vedem aşa cum sîntem?

– Sînt unii care se văd aşa cum sînt. Mulţi dintre noi încercăm să ne vedem aşa cum sîntem. Totuşi, eu văd cu ochi foarte blînzi şi foarte înţelegători naţia mea. Nu   mi-a fost niciodată ruşine că sînt român.

– Mă refeream la curajul, la puterea de a ne privi şi a ne vedea aşa cum sîntem, cu bunele şi cu relele laolaltă, în egală măsură.

– Asta eu zic că este foarte, foarte necesar şi atît cît pot eu, prin meseria mea, în jurul meu încerc să fac puţină lumină. Şi eu cred că nu-i puţin lucru, pentru că lucrurile mici se… strîng şi pot schimba lucrurile mari.

Într-o vreme, sigur, visam, aşa, la… schimbări fundamentale. Perioada asta a trecut însă de mult, erau vise, era un entuziasm firesc, poate, vîrstei. Acum mă mulţumesc să lupt pentru un lucru concret care poate face puţină lumină asupra trecutului nostru recent.

– Am înţeles că lucraţi la un documentar despre cele 13 persoane căutate acum de Centrul pentru Investigarea Crimelor Comunismului din România.

– Da, voi face un documentar despre aceste cazuri, l-am şi început în  momentul în care am auzit că se va săpa la Palatul Copiilor.

Vreau să vă spun însă că în alte cazuri, în momentul în care am intervievat familiile care şi-au găsit morţii, am înţeles ce lucru extraordinar s-a petrecut în sufletele lor, că au putut să-i înmormînteze, că s-au… liniştit.

– Sînteţi un om credincios, domnule Mărgineanu?

– Da, sînt, altfel n-aş rezista, cred. Am devenit, mai bine zis. Adică, credincios am fost întotdeauna, dar nu cu disperarea cu care sînt acum, cînd… mă agăţ de credinţă, foarte mult. ªi încerc să înţeleg multe evenimente prin prisma credinţei.

– Sînteţi de părere că este necesară credinţa în această perioadă în care bîjbîim, parcă, toţi…?

– Mai mult decît oricînd, cred. Mai mult decît oricînd, pentru că toată lumea este într-o perioadă extrem de dificilă. Aşa mi se pare, cel puţin. Şi cred că pericole ne pîndesc mai multe decît ne-am fi aşteptat şi sînt pericole şi din altă parte decît ne-am fi aşteptat.

– Poate veni salvarea acestei naţii prin credinţă?

– Eu cred că doar credinţa o va salva. Aş mai spune ceva, însă. Nu cred că suferinţa atîtor oameni care au luptat pentru binele ţării, pentru dreptate – şi oamenii aceştia sînt martiri, de fapt! – va rămîne fără răspuns în soarta neamului. Morţii pe care i-am căutat acum, la Cluj, sînt puţini, dar sînt mulţi alţii care au pierit în felul ăsta. ªi eu cred că această suferinţă şi acest sacrificiu înnobilează şi ajută neamul acesta să meargă mai departe.

– Au fost, la Cluj, două zile în care am sperat cu toţii că vor fi găsite cele 13 victime ale Securităţii. Din păcate, nu a fost aşa. Ce se va întîmpla mai departe în acest caz?

– Greu de spus. Greu de spus ce informaţie ar putea să mai apară. Sigur că Mihai Patriciu şi oamenii lui de la Securitate ştiau unde au fost îngropaţi. Înţeleg că erau atunci vreo 70 de angajaţi, în clădirea asta care acum e Palatul Copiilor. Poate mai sînt în viaţă unii dintre ei şi poate cineva dintre ei va depune mărturie. Ar fi… extraodinar dacă, totuşi, rămăşiţele pămînteşti ale celor împuşcaţi ar fi restituite familiilor lor şi s-ar putea face pentru ei o slujbă şi ar fi înmormîntaţi creştineşte.

Sper din toată inima să apară o informaţie care să ne ducă pe drumul cel bun şi să putem găsi rămăşiţele lor. Cine ştie? Să apară un om care să aibă procese de conştiinţă, la bătrîneţe. Să spună: Am fost martor la evenimentul care a avut loc acum 60 de ani, iată ce s-a întîmplat!

Asta e singura speranţă…

M. TRIPON