Psiholog clinician Florina POP: Nu orice emoţie negativă e automat nesănătoasă

Un suflet pentru suflete. Cred că aşa s-ar putea caracteriza, în cuvinte puţine, psihologul clinician Florina POP, de la Institutul Oncologic „Prof. Dr. Ion Chiricuţă” Cluj-Napoca, pe care am invitat-o ca, răspunzînd întrebărilor noastre, să răspundă, totodată,  întrebărilor pe care, cu siguranţă, şi le pun mulţi dintre cei care, direct sau indirect, au intrat în contact cu mediul oncologic sau cu un bolnav oncologic.    

– Bănuiesc că nu este foarte uşor să fii psiholog niciunde, într-un spital, cu atît mai mult într-un institut oncologic. Dvs de ce aţi ales să lucraţi neapărat aici?

– Într-adevăr, nu este uşor. Primul meu contact cu acest mediu, oncologic, a fost în 2007, cînd mi-am făcut stagiul practic în Institut. Încă de atunci, de la primul contact cu pacienţii, poate pentru că îmi plăcea mai mult să ascult decît să vorbesc, am avut un răspuns extrem de pozitiv din partea acestora. Intervenţia mea, la acea vreme, a fost doar una suportivă, pentru că eram abia în anul III de facultate, dar reacţia pacienţilor, rugămintea lor, după prima intervenţie, de a mă întoarce şi a doua şi a treia zi, şi de a continua, mi-au dat mult curaj. Asta m-a făcut să persist în voluntariat, iar din 2011 lucrez, efectiv, în Institutul Oncologic „Prof. Dr. Ion Chiricuţă” din Cluj-Napoca.

– Ce presupune relaţia terapeutică într-un  mediu oncologic, comparativ cu alte medii?

– O relaţie terapeutică într-un mediu oncologic, din punctul meu de vedere, trebuie un pic mai atent construită decît în alte medii. Contează, poate, mai mult, ce, cînd, cît şi cum spunem, sau care-i doza cu care dăm informaţia, pacientului. Contează modul în care spunem. Trebuie să fim mult mai atenţi la detalii, poate, decît într-un cabinet particular, cu un pacient care are doar o problemă emoţională, de genul depresiei, şi nu mai are şi o boală gravă.

– E acelaşi lucru să fii psiholog clinician într-un  spital oncologic ca într-un spital oricare altul?

– Ca specializare, da, însă ar trebui să vedem şi natura problemei. Aici, poate trebuie să fii un pic mai… specializat, să te „updatezi” tot timpul, informaţional, pe domeniu, şi mă refer, desigur, la domeniul psiho-oncologiei, la cercetările de ultimă oră, la ce e dovedit că ajută.

– Ce…. faceţi dvs, ca psiholog, toată ziua, în Institutul Oncologic?

– Screening psihologic, evaluare psihologică, intervenţie psihologică.

– Să le luăm pe rînd.

– Screening-ul psihologic este o metodă de evaluare, scurtă, atunci cînd avem foarte puţin timp la dispoziţie, şi prin care vrem să ne creăm o imagine de ansamblu pentru a interveni într-o situaţie de criză, foarte rapid. De exemplu, un screening psihologic îl fac atunci cînd am un pacient care intră în următoarele 50 de minute în intervenţia chirurgicală. E prima întîlnire cu dînsul şi am la dispoziţie maxim jumătate de oră ca să-mi fac şi o imagine de ansamblu, dar şi să văd dacă e nevoie şi în ce măsură se poate face şi o pregătire preoperatorie, din punct de vedere psihologic.

În cele mai multe cazuri încercăm şi o evaluare psihologică, iar asta înseamnă să ne bazăm şi pe scoruri obiective la anumite teste validate ştiinţific, teste standardizate pe populaţia din România sau teste care şi-au dovedit eficienţa şi-n mediul oncologic. Este o evaluare care durează mai mult timp şi ne ajută să ne creăm o imagine de ansamblu, mult mai amplă, asupra problemelor pacientului.

În ce priveşte intervenţia psihologică, obiectivele acesteia sînt un pic diferite, în funcţie, din păcate, de timpul pe care îl avem la dispoziţie. Adică, dacă lucrez cu un pacient care este internat în secţia de chirurgie, asta înseamnă că-l pot vedea pe perioada spitalizării de patru-cinci ori, şi asta implică şi zilele de după intervenţia chirurgicală, cînd intervenţia psihologică poate fi una de natură suportivă, pentru că starea psihică e afectată. Aici, încerc să-mi creez o imagine de ansamblu, să văd care sînt problemele şi încerc să fiu un pic, sau mai mult, atentă la relaţia terapeutică, să construiesc această relaţie terapeutică, să văd care sînt mecanismele de coping, adică de adaptare: ce i-a folosit pacientului pînă acum şi ce l-a ajutat în alte situaţii mai dificile, şi dacă poate şi merită să folosească pe mai departe aceste mecanisme. Ce ar putea face acasă, dacă apar acele reacţii emoţionale care au mai apărut. Adică, un fel de plan de prevenire a recăderilor. Astea, toate, în cele trei, patru, cinci întîlniri pe care le pot avea cu un pacient care este internat pe secţia de chirurgie.

Dacă, în schimb, am un pacient care este internat în secţia de radioterapie, lucrurile sînt puţin diferite, pentru că tratamentul se desfăşoară pe durata a trei, patru, şase săptămîni. Asta înseamnă că pacientul stă internat şi eu îl pot vedea, am la dispoziţie acest interval pentru a lucra inclusiv pe protocoale de intervenţie.

– Adică…?

– Adică, pe protocoale validate ştiinţific pentru probleme emoţionale. Pas cu pas, pentru a vedea care este problema emoţională, pentru a aplica metode de intervenţie şi a preveni recăderile. Asta înseamnă ca pacientul să ştie mai apoi să-şi fie propriul terapeut, să aibă şi să cunoască toate strategiile care-i folosesc în cazul în care apar probleme după ce pleacă din mediul oncologic.

Deci, cu pacienţii de la radioterapie se poate lucra foarte bine, pentru că avem la dispoziţie destul de mult timp, iar starea fizică nu este atît de mult afectată de tratament. În schimb, atunci cînd pacienţii sînt pe chimioterapie, avem foarte puţin timp la dispoziţie. Asta înseamnă că pot să văd pacientul astăzi şi eventual mîine, cu o stare fizică nu foarte bună, şi că vom merge, eventual, pe managementul simptomelor, adică să vedem care-i problema, cum şi ce putem face sau ce ar folosi să facem, imediat.

În ce mă priveşte, am încercat întotdeauna să nu mă abat de la principiile psihoterapiei validate ştiinţific, în activitatea mea, dar în acelaşi timp să fiu extrem de atentă la relaţia terapeutică pe care o stabilesc, să mă adaptez persoanei din faţa mea, să am grijă de limbajul de interfaţă pe care-l folosesc, să încerc să văd cît înţelege şi ce înţelege pacientul, să văd ce spun şi cît spun. În loc de a spune „înţeleg”, am învăţat să spun „văd”: „vă văd emoţia”, „vă văd îngrijorarea”, „vă văd tristeţea”. Iarăşi, aici mai e un lucru tot legat de intervenţia psihologică, dar nu numai. Un lucru care, din păcate, la nivel de simţ comun sau la nivel general, să spunem, nu prea se ia în calcul.

– Anume…?

– Mă refer la acele emoţii negative, pe care noi le numim funcţionale, dar putem să le numim şi sănătoase, şi care e normal să existe în anumite situaţii. Diferenţa o face funcţionalitatea sau disfuncţionalitatea acestora. La ce mă refer? Din punct de vedere al psihologiei, se consideră că e normal, în anumite evenimente sau atunci cînd ne confruntăm cu anumiţi stresori foarte puternici, cum ar fi, în acest caz, un diagnostic, să existe dezamăgire, regret, tristeţe. Emoţiile acestea sînt fireşti şi e normal să existe atît timp cît nu ne afectează funcţionarea de zi cu zi, atît timp cît nu sînt atît de intense încît să fie anxietate, deprimare, vinovăţie, atît timp cît aceste emoţii ne lasă să mergem mai departe, chiar dacă sînt negative. Atît timp cît emoţiile acestea negative nu ne afectează semnificativ funcţionarea de zi cu zi, e dovedit că e absolut normal şi firesc să existe. E absurd, aşadar, să cerem unei persoane care trebuie să-şi reprioritizeze toată viaţa, care află, la 38 de ani – avînd şi doi copilaşi de 7 şi de 9 ani, poate! -, că are cancer la sîn în stadiul 3B, e absurd să-i cerem în acele momente, aşa cum se scot diferite mesaje din cutiuţe, să fie pozitivă, să fie optimistă, să nu se mai gîndească la lucrurile astea.

– Şi atunci…? Cum trebuie procedat în astfel de situaţii?

– Mai degrabă să încercăm să fim „acolo”, să acceptăm că e normal să existe şi emoţii negative şi să vedem ce se poate face mai departe.

– Bănuiesc că mulţi dintre cei care ajung la Institutul Oncologic sînt persoane care nu şi-au imaginat niciodată că vor avea cancer. Ce se… întîmplă în mintea unui om cînd află că are un astfel de diagnostic?

– Reacţiile sînt foarte intense, la aflarea unei astfel de veşti. De obicei e nevoie de un interval de timp, de două-trei săptămîni, pînă persoana se obişnuieşte. Dar, haideţi să facem un mic exerciţiu de imaginaţie, să ne gîndim cum ar fi pentru oricare dintre noi să afle dintr-odată că are diagnosticul acesta. Ce-am simţi? La ce ne-am gîndi imediat? Ce-am face? Dar să încercăm să ne imaginăm cît mai în detaliu, ca şi cum ar fi real. Ce ne-am dori să ne spună ceilalţi? Ce am dori să facă ceilalţi pentru noi? Ne-am dori neapărat mesaje de îmbărbătare sau ne-am dori ca persoanele apropiate să ne asculte şi să fie „acolo”, prezente, şi să ne lase să fim mai mult decît pacienţi? Pacienţi sîntem la spital. Să încercăm, acasă, să lăsăm şi chiar să ajutăm persoana să facă lucrurile care-i plac şi pe care le făcea şi pînă atunci cu plăcere. Acea persoană care află că are cancer a rămas aceeaşi mamă sau acelaşi tată sau aceeaşi fiică; are aceeaşi profesie…

– Iar aparţinătorii încearcă să-i ia toate acestea, din dorinţa de a o proteja?

– De foarte multe ori, da. E firesc să vrem să protejăm, să facem tot ce putem pentru cel drag, dar uneori, dintr-o dorinţă de a supraproteja, încercăm să-i luăm tot şi să-i lăsăm acelei persoane doar lupta cu boala. Numai că omul acela, bolnav, nu poate fi  dintr-odată şi nici nu i-ar ajuta să fie doar pacient, şi atît. El rămîne ceea ce a fost, doar că acum are o greutate. Îl ajută să-i vedem acea greutate, să fim „acolo” şi să-l întrebăm şi să-l lăsăm să ne spună el cînd vrea şi cum vrea şi cît vrea să-i luăm din acea greutate.

Am întîlnit, de foarte multe ori, persoane, pacienţi, care m-au rugat să am grijă şi să văd ce pot face din punct de vedere psihologic pentru familiile lor. Ei încercau să nici nu mai dea atîta importanţă bolii, cît mai degrabă să vadă ce pot face pentru familiile lor.

– Adică bolnavul foarte grav ajunge să fie el suport psihologic pentru cei sănătoşi, din familie?

– Uneori, şi nu de puţine ori, da. Alteori, temerile pacienţilor sînt legate de sănătatea fizică, de complicaţiile care pot să apară, de problemele sociale care pot fi. De aceea, conceptul de intervenţie în psiho-oncologie e cel de intervenţie psiho-socială, pentru că, din păcate, boala nu ne afectează doar fizic sau psihic, ci are consecinţe şi din punct de vedere social.

– Există şi risc de sinucidere la cei în stadii avansate ale bolii? Aţi întîlnit astfel de cazuri?

– Da, există acest risc şi din păcate am întîlnit, destul de frecvent, astfel de cazuri. Lupta cu boala nu e una uşoară, iar uneori, atunci cînd bolnavul oncologic simte că tratamentele nu mai dau rezultate, că durerea nu se mai poate controla, nu mai vede sensul luptei şi se gîndeşte la sinucidere ca la o metodă de rezolvare a problemei. Dar, pînă acum, am reuşit să controlez toate cazurile de genul acesta, întîlnite, iar intenţia de sinucidere să rămînă doar ca un gînd, la un moment dat, sau mai multe gînduri peste care s-a trecut cu bine.

– Aceste persoane îşi mărturisesc gîndul de a se sinucide?

– Da, uneori spun.

– Şi asta nu înseamnă că de fapt… doresc să fie ajutate să nu o facă? Nu înseamnă că de fapt nu doresc, cu adevărat, să se sinucidă?

– Eu, cel puţin, întotdeauna m-am uitat la nevoia asta cu foarte, foarte mare atenţie. De cele mai multe ori, persoanele care spun, sînt şi hotărîte să o facă. Nu avem voie să riscăm, gîndindu-ne că dacă şi-au mărturisit intenţia, nu o vor face.

– Ce nu ştiu, de regulă, aparţinătorii bolnavilor oncologici, să facă pentru aceştia, din punct de vedere al psihologului?

– Să se pună în locul celui bolnav. Revin la ce am spus mai înainte: ar ajuta mult să încerce să se gîndească şi să înţeleagă că nu orice emoţie negativă e automat nesănătoasă. E chiar firesc şi normal să existe îngrijorare la un moment dat. Aparţinătorul să încerce să vadă, să întrebe care sînt nevoile bolnavului, să afle care-i sînt aşteptările. Familia este esenţială în cazurile acestea, pentru persoanele care trec printr-o problemă oncologică. E esenţial, pentru starea lor emoţională, să fie cineva aproape, cineva din familie sau prieten foarte bun, să-i fie suport. Dar cineva care să se uite cu adevărat la nevoile acestuia, ale bolnavului, şi nu la nevoile lui, ca aparţinător, de a spune ceva doar de dragul de a spune tare. Cineva care să înţeleagă că sînt, şi e normal să fie şi momente mai puţin bune, în evoluţia bolii, iar cînd sînt şi momente, în cursul tratamentului, cînd lucrurile îşi revin, să ştie să profite de acele momente de respiro, dar să păstreze contactul cu realitatea.

– Dvs cu ce bolnavi vă este cel mai greu să lucraţi?

– Cu pacienţii internaţi în secţia de terapie intensivă e un pic mai dificil, sau cu cei care fac chimioterapie, atunci cînd efectele tratamentului sînt foarte tare simţite din punct de vedere fizic, cînd există o stare de rău foarte intensă.

– Există persoane care doresc sau care cer să li se spună cît mai au de trăit?

– Da, există. De obicei se discută cu medicul curant prognosticul. Sînt însă şi persoane care nu doresc să ştie lucrul acesta, persoane care doresc să se centreze doar pe ce se poate face „aici şi acum” pentru ca boala să fie ţinută sub control.

– Se încarcă un psiholog cu problemele pacienţilor? Mai ales cînd e vorba de bolnavi oncologici?

– Eu nu simt că m-ar încărca foarte mult. Într-adevăr, nu e ca şi cum n-ar fi. Nu pot spune că nu mă gîndesc seara la multe dintre cazurile de peste zi, dar, chiar dacă le iau cu mine şi fiecare „poveste” va rămîne undeva într-un „colţişor”, îmi place ce fac. Iar cînd şi din partea celui cu care am lucrat vine un răspuns pozitiv, asta mă ajută enorm. De ce? Pentru că, în munca pe care o fac, de fiecare dată încerc să mă centrez doar pe cine e în faţa mea. În momentul în care sînt cu cineva, cu un pacient, pentru mine nu mai există nimic altceva, nu mai există problemele mele, valorile mele, nu mai există probleme colaterale, ci există doar persoana din faţa mea, cu povestea ei, şi gîndul îmi stă doar acolo, să vedem ce putem face şi ce merită făcut, în acel caz.

– Mai are psihologul clinician viaţă personală? Sau „viaţa personală” înseamnă tocmai… renunţarea la viaţa personală?

– Este un pic de renunţare, cum să nu fie! Dar îmi place ceea ce fac.

– Ce vă bucură cel mai tare, profesional vorbind?

– Atunci cînd pacientul cu care am lucrat vine la control, la un an sau la doi ani sau la trei ani, şi-l văd că e bine, că nu mai există probleme nici de ordin fizic, nici de ordin psihologic.

M. TRIPON