Psiholog clinician Corina ŞOMLEA: Relaţia cu copilul are valoare doar dacă reuşeşti să-i cîştigi încrederea

Copilul este spontan. Copilul este curios, este atent, este deschis şi sincer, descoperă o părticică din lume în fiecare zi. Ca partener în relaţia cu el trebuie să fii pregătit mereu să-i înţelegi lumea, aşa cum o vede, cum o simte, cum o trăieşte el  – declară Corina Şomlea, psiholog principal al Secţiei Oncopediatrie din cadrul Institutului Oncologic „Prof. Dr. Ion Chiricuţă” Cluj-Napoca.

Şi, pentru că vorbim de copiii bolnavi de cancer, poate mai mult decît în alte cazuri, relaţia cu ei are valoare doar dacă reuşeşti să le cîştigi încrederea.

– Ştiu că aţi lucrat o scurtă perioadă la Laboratorul de Sănătate Mintală din cadrul Spitalului Clinic Judeţean Cluj. Ce v-a determinat să veniţi într-o secţie de oncopediatrie, o zonă, bănuiesc, mult mai sensibilă decît aceea a bolnavului psihic?

– Este, într-adevăr, o diferenţă foarte mare în primul rînd între nevoile copilului şi nevoile adultului şi, pe de altă parte, între lumea bolnavului psihic şi lumea copiilor.

Am ajuns aici pur şi simplu din dorinţa de a lucra cu copiii. Între a lucra cu copiii şi a lucra cu copii cu o boală foarte gravă, asta nu pot să spun că a fost neapărat o alegere. Era dorinţa mea de a lucra în partea de clinică. Întîlnirea cu copiii, aici, la Institutul Oncologic, a fost o întîlnire pe care am acceptat-o de la început cu emoţie, cu îndoială, şi în care m-am implicat treptat, pe măsură ce am început să descopăr ce înseamnă munca cu copilul bolnav de cancer.

– Ce înseamnă această muncă? Ce face un psiholog într-o secţie de oncopediatrie?

– Activitatea psihologului presupune evaluare şi asistenţă psihologică.

Evaluarea înseamnă determinarea dezvoltării copilului – cognitivă, afectivă, socio-relaţională, evaluarea impactului psiho-emoţional al bolii, evaluarea deficitelor cognitive ce pot să apară prin evoluţia bolii sau prin efectele secundare pe termen lung ale tratamentelor, la copiii cu tumori ale sistemului nervos central. În ceea ce priveşte asistenţă psihologică, aceasta se adresează copiilor şi aparţinătorilor, mama fiind cea care însoţeşte, în majoritatea cazurilor, copilul în spital. Sînt intervenţii pe termen scurt, utile pentru a ajuta copiii să facă faţă diferitelor situaţii cu care se confruntă, şi intervenţii pe termen lung, pentru a oferi susţinerea necesară, pentru a creşte adaptarea psihologică la boală.

– Cu cine este mai greu de lucrat: cu copiii sau cu mamele?

– Este mai provocator de lucrat cu copiii.

– Provocator, în ce sens?

– Relaţia cu copilul are valoare doar dacă reuşeşti să-i cîştigi încrederea, şi asta este o mare provocare! Copilul este spontan. Copilul este curios, este atent, este deschis şi sincer, descoperă o părticică din lume în fiecare zi. Ca partener în relaţia cu el trebuie să fii pregătit mereu să-i înţelegi lumea, aşa cum o vede, cum o simte, cum o trăieşte el. Copiii sînt minunaţi, pur şi simplu.

– În secţie sînt internaţi şi copii mai mici, şi adolescenţi. Cu care dintre ei stabiliţi mai uşor legătura? Sau, nu există o regulă?

– Este o diferenţă legată de etapa de vîrstă şi de nivelul de dezvoltare, în ceea ce priveşte relaţionarea cu copiii de diferite vîrste. Fiecare din etapele de vîrstă avînd particularităţile ei, modul în care comunici sau modul în care relaţionezi cu copiii este diferit. N-aş putea să spun că este mai greu cu o vîrstă sau alta, pot să vă spun însă că solicitările sînt diferite pentru fiecare etapă de vîrstă.

Cu copilul mic, pînă la 2-3 anişori, comunicarea se face mai mult pe calea simţurilor, interacţiunea are loc prin joc, manipulare de obiecte, atingeri. Cu copilul puţin mai mare comunicarea se poate face dîndu-i exemple din realitatea pe care el o poate cunoaşte şi înţelege. Modalităţile sînt mai diferenţiate, în sensul că putem să discutăm cu copilul, putem să îi arătăm materiale informative, fie scrise, fie video.

– Materiale informative despre boală?

– Despre boală, despre ce se întîmplă cu el. Este foarte important pentru copii să înţeleagă ce li se întîmplă. Atunci cînd apare boala şi cînd copilul este internat, universul lui se schimbă în totalitate, şi este important să-i explicăm ce presupune spitalul, ce înseamnă să stai în spital, cine sîntem noi şi ce facem acolo, cei care îl îngrijim.

– Dr. Cosnarovici spunea, într-un interviu acordat ziarului Făclia, că aici copiii nu plîng cînd sînt duşi în sala de tratament, deoarece ştiu pentru ce sînt duşi acolo.

– Avem mare atenţie şi mare grijă să îi pregătim pentru tot ce ştim că urmează să li se facă. Chiar dacă ei nu acceptă cu bucurie lucrurile acestea, chiar dacă apare teama, atunci cînd copilul ştie de ce trebuie să suporte durerea unei injecţii, de exemplu, îi va fi mult mai uşor să o suporte. Altfel, copilul mic, mai ales, se învinovăţeşte, are tendinţa de a se învinovăţi pentru lucrurile neplăcute care i se întîmplă.

– Adică, tratamentul dureros care i se face este privit ca o pedeapsă pentru ceva ce el ar fi făcut?

– Da. Şi atunci, eliminînd aspectul acesta, explicîndu-i că nu este pedeapsă ceea ce i se întîmplă sau i se face, că nu este pedeapsă înţepătura pe care o simte, ci acea înţepătură este calea prin care medicul îl ajută să se facă bine, lucrurile capătă pentru el un alt sens. Şi primeşte tratamentul altfel.

– Cît timp trebuie să petreceţi cu un copil pentru ca el să înţeleagă că tratamentul care i se face şi care este, uneori, dureros, este spre binele lui?

– Este diferit, în funcţie de copil. Şi, mai este un aspect, specific oncologiei.  În mod obişnuit, copilul expus unor situaţii care se repetă îşi diminuează teama, anxietatea scade. În oncologie însă, în situaţia în care copilul este supus unor proceduri invazive, dureroase, anxietatea poate creşte. Expunerea repetată la proceduri invazive poate duce la creşterea anxietăţii, şi atunci, chiar dacă pregătim copilul pentru o situaţie, se poate întîmpla ca situaţia următoare să-i genereze aceeaşi teamă sau o teamă crescută, ceea ce face ca acel copil să aibă nevoie de suport în permanenţă.

– Bănuiesc că între copiii care sînt internaţi aici, unii au auzit acasă „poveşti” deloc încurajatoare, despre diverşi oameni care au murit de cancer. Influenţează acest lucru modul în care ei îşi „privesc” boala?

– Faptul că ai avut în familie sau în anturaj cazuri de cancer cu o evoluţie mai puţin favorabilă într-adevăr influenţează felul în care reacţionezi la diagnostic şi la boală. Dar tot printr-o comunicare deschisă, printr-o informare corectă, încercăm să eliminăm temerile şi să aducem copilul şi părintele – pentru că situaţia influenţează şi părintele! – la situaţia lor concretă, pentru că fiecare caz este particular şi ceea ce a fost într-o situaţie sau alta nu se potriveşte în situaţia lor. Şi atunci, împreună, încercăm să ne ducem lupta în situaţia noastră.

Într-adevăr, informaţiile nefavorabile cu care vin pacienţii pot să îngreuneze un pic lucrurile, din punct de vedere emoţional. Pe de altă parte, însă, există şi exemple pozitive pe care ei le descoperă aici, de la copii care au trecut cu bine prin experienţa aceasta şi au reuşit să învingă boala.

– Cu părinţii acestor copii este greu de lucrat? Vă întreb gîndindu-mă mai ales la acei părinţi care află că şansele copiilor lor sînt minime.

– A avea un copil bolnav este o încercare foarte grea pentru întreaga familie, aflarea veştii că propriul copil suferă de o boală ce-i ameninţă viaţa este un eveniment cu potenţial traumatic foarte mare. Părintele trăieşte momentul aflării diagnosticului ca un şoc, este momentul în care toate visele, toate planurile de viitor pentru copilul său i se năruie. Dar tot părintele este cel care simte că el este sprijinul de care copilul are cea mai mare nevoie, şi atunci se mobilizează în acest sens.

Sentimentul de siguranţă pe care copilul îl are prin faptul că are mama alături e un ajutor de neînlocuit şi foarte valoros. Pentru a-şi ajuta copilul să facă faţă luptei cu boala, mămicile se mobilizează instinctiv, oferă tot, adesea neglijînd sau uitînd de propriile nevoi.

– Se întîmplă uneori ca părinţii acestor copii să cedeze, psihic?

– Efortul pe care-l fac părinţii, mama în special, ea fiind cea care e lîngă copil în permanenţă, este unul de lungă durată, deosebit de greu, atît fizic, cît şi sufleteşte. S-a întîmplat ca uneori mămicile să cedeze, să aibă nevoie de ajutor medical, psihologic.

– Psihologul lucrează cu psihicul omului punîndu-şi la bătaie propriul suflet. Ceea ce faceţi dvs nu e cam… prea mult, avînd în vedere că trebuie să faceţi faţă şi copiilor, dar şi părinţilor?

– Este mult, dar nu este mult gîndind lucrurile din… perspectiva lor. Adică, şi copilul şi părintele au de trăit o situaţie extrem de grea. Eu spun că greul este de fapt al lor, al copilului bolnav şi al părintelui care este lîngă el. Sigur, şi pentru noi este o încărcătură emoţională. Implicarea emoţională există, în îngrijirea unui copil aflat în suferinţă implicarea emoţională este mare. Eu sînt parte a unei echipe, fiecare din cei ce vin în legătură cu copilul au un rol important în îngrijirea acestuia şi sînt atinşi de suferinţa lui. Este un efort mare şi o implicare deosebită din partea doamnelor doctor. Decizii importante, atenţie permanentă, situaţii critice, responsabilitate, volum mare de muncă, timp, suflet. Doamnele asistente sînt, la rîndul lor, intens implicate în îngrijirile necesare copilului. Nu e deloc uşor să reuşeşti să administrezi tratamentul, să montezi branule atunci cînd e vorba de un copil speriat, un copil care suferă.

Pe de altă parte, copilul oferă foarte mult. Copiii sînt generoşi, sînt atenţi. Ei fiind într-o situaţie de suferinţă, sînt totuşi atenţi şi la nevoile celorlalţi. Ceea ce dăruiesc ei, şi îţi dăruiesc ţie, nu vei putea primi niciodată pe o altă cale, într-un alt mod, de la altcineva.

– Cîte cazuri asistaţi pe zi?

– Nu este un număr fix. Sînt zile în care reuşesc să mă întîlnesc cu mai mulţi copii şi sînt zile în care, dacă este o nevoie mai mare a unui copil, petrec semnificativ timp cu copilul respectiv.

– Cît de sincer are voie să fie un psiholog cu un copil bolnav de cancer?

– Eu cred în sinceritate şi apreciez sinceritatea. Toţi cei care lucrăm aici ne propunem să păstrăm o relaţie sinceră şi deschisă cu copilul. Sinceritatea implică, totuşi, selectivitate. Fiind vorba despre copiii, părintele decide ce spunem copilului. Ţinem cont de dorinţa părintelui, dar îi spunem despre nevoia copilului de a fi informat, despre posibilele dificultăţi ce pot să apară. În absenţa unei comunicări potrivite copiii pot dezvolta temeri nerealiste despre ce se va întîmpla cu ei, sentimente de vinovăţie, pot deveni confuzi, îşi pot pierde încrederea în adulţi.

Ţinem seama de vîrstă şi nivelul de dezvoltare, de starea emoţională, de nevoile din acel moment atunci cînd discutăm cu copilul. Copilul are nevoie să ştie suficient pentru a înţelege ce i se întîmplă şi a fi pregătit pentru schimbările care urmează. Nu oferim false asigurări sau încurajări nejustificate.

– Care sînt cele mai grele întrebări pe care vi le pun copiii?

– Sînt întrebări foarte clare şi foarte directe pe care ei le pun, legat de starea lor de sănătate. Adică: Mă mai fac bine? Voi mai fi bine vreodată? Voi mai fi la fel ca înainte?

– Acceptă răspunsurile pe care le daţi, sau după aceea caută răspuns sau confirmare şi în altă parte?

– Există şi aici particularităţi legate de vîrstă. Adolescenţii au cîteva reacţii particulare legat de comunicare, ei realizează mai profund impactul bolii, pericolul unei evoluţii nefavorabile. Adolescenţii bolnavi sînt mai suspicioşi, adresează multe întrebări părintelui, medicului, stau ei înşişi de vorbă cu medicul, doresc să obţină confirmări ale informaţiilor primite, să vadă rezultate, documente medicale.

Copilul, în general, simte atunci cînd tu nu eşti sincer. De aceea, întotdeauna, dacă eu nu ştiu un răspuns, spun că nu ştiu şi îl îndrept pe copil spre acela care ar putea să i-l ofere.

– D-na dr. Cosnarovici spunea că, tocmai datorită acestei încrederi pe care copiii o au în dvs, pe mulţi dintre ei îi însoţiţi în sala de tratament.

– Tratamentul implică şi proceduri medicale invazive, situaţie în care fricile copilului cresc. Pregătind copiii pentru diferite proceduri terapeutice, îi şi însoţesc, atunci cînd au nevoie şi cînd ei acceptă asta. Ori de cîte ori se poate le oferim  posibilitatea de a face propriile alegeri. Sînt şi copii care nu doresc să-i însoţesc, sînt alţii care nu mai au nevoie să fie însoţiţi, de la un moment dat.

– Am remarcat că, în secţie, pereţii holurilor, dar şi pereţii saloanelor sînt decoraţi cu desene ale copiilor…

– Joaca este o activitate normală şi necesară în viaţa unui copil. Jocul recreativ, cel educativ sau cel terapeutic reprezintă resurse adaptative pentru copil, ajutîndu-l să facă faţă mai uşor spitalizării îndelungate, să-şi continue în acelaşi timp creşterea şi dezvoltarea normală. Stimularea creativităţii copiilor în această situaţie, în acest loc, este o formă de terapie. Căutăm şi descoperim împreună căi de a compensa pierderile, restricţiile legate de activitate. Copiii desenează, pictează, scriu, compun poezii, cîntă, creează lucruri frumoase şi originale. Creaţiile lor sînt expuse, sînt admirate, ne bucură, ne ajută să-i cunoaştem, să-i înţelegem mai bine. Pentru copiii care vin ulterior, aceste creaţii devin de multe ori o motivaţie serioasă, dorind ca, la rîndul lor, să completeze „expoziţia”, să lase o amintire.

– Cum este reprezentată boala, cancerul, în aceste desene ale copiilor?

– Desenele reprezentînd boala sînt diferite în funcţie de vîrstă şi de nivelul de dezvoltare al copilului. Copilul mic desenează boala folosind elemente ce ţin de experienţă corporală concretă – desenează o umflătură, tumora, operaţia, roşeaţa -, sau de stări concrete pe care le-a trăit asociat bolii – desenează figuri triste, supărate, furioase, lacrimi. Copilul mai mare, peste 11 ani, foloseşte mai des în reprezentarea bolii simboluri sau exprimări simbolice, cunoscute sau create de el – umbre, întuneric, războaie, arme de luptă, foc, simboluri religioase.

– Mulţi copii petrec o perioadă foarte mare de timp în spital. Păstraţi legătura cu ei, după ce pleacă acasă?

–  Cu o parte dintre ei da, la fel cu o parte dintre mămici. Sînt legături valoroase. Împărtăşim întîmplări de viaţă, parcurgem etape de viaţă. Le mulţumesc pentru încredere, mă simt privilegiată că fac parte din viaţa mea.

M. TRIPON