Prof. univ. Ion Irimie, la 85 de ani: „Fiinţă şi timp” este acum cartea mea de noptieră

Este greu să alegi, din mii de pagini tipărite, lucrul cel mai valoros din opera unui profesor de filosofie. Totuşi am făcut o încercare şi am ajuns la conceptul „reflectarea reflectării”.

„Formularea ideii de reflectare a reflectării reprezintă cea mai personală realizare a bunicului tău, în planul discuţiilor despre informaţie. Această idee, aşezată în expresia simbolică RR, nu am luat-o de la nimeni, n-am găsit-o niciunde în paginile literaturii citite. Îmi aparţine şi încercarea de a conecta condiţia metareflectării cu condiţiile procesului de semioză şi apoi cu cele ale comunicării. Pe baza acestei conectări m-am apropiat de propria mea opinie cu privire la ceea ce ar fi informaţia ca informaţie. Şi anume: Informaţia este acea realitate care, pe fondul mişcării de reflectare, se naşte în contextele situaţiei semiotice, se fixează în semne şi semnale şi devine conţinut şi esenţă a oricărei comunicări”.

Acesta este o apreciere despre sine a profesorului Ion Irimie, făcută publică în cartea „Aduceri aminte”, scrisă sub forma unei epistole catre nepotul său, Sergiu. Acum, însă, este posibil ca un alt concept, cel al „mersului în jos”, să rivalizeze cu „reflectarea reflectării”.

 – Care este cartea care vă reprezintă cel mai bine? Dar conceptele?

– Aş începe cu conceptele. Este unul mult înaintea altora: cel de „reflectare a reflectării”. Nu l-am luat de nicăieri. Cînd am dat peste el, am fost fericit o săptămînă. Prin el am descoperit şi prin el mi-am explicat raporturile dintre reflectare, ca fenomen universal, şi informaţie, ca realitate insulară. După „reflectarea reflectării” vin toate conceptele angajate în „Scrisori despre informaţie” – nedeterminare, redundanţă, entropie, energie, sens şi semnificaţie, comunicare etc. Toate sînt angajate în jurul ideii de a răspunde la întrebarea: Ce-ar putea fi informaţia ca informaţie sau informaţia ca realitate specifică?.

– Care este situaţia creării de noi concepte filosofice?

– Nu ştiu. Nu ştiu la ce se lucrează pe toate mesele pe care se scrie filosofie. Dacă ar fi să judec după cartea de filosofie apărută în ultima vreme şi peste care am reuşit, cît de cît, să-mi plimb ochii, aş îndrăzni să afirm că-i destul de sărac interesul pentru conceptele mari, ori pentru a pune în mişcare ceva concepte noi. Din cele citite, în titlul unei singure cărţi – „Conceptele ştiinţei” – am dat peste un oarecare interes pentru concepte. În prefaţa unei cărţi recent apărută am dat însă peste intenţia de a pune în mişcare un nou „sistem” filosofic. Ar urma să se cheme „Pragmatismul critic”. Cum unele din cărţile „sistemului” le-am citit, n-aş putea zice că va ieşi ceva cît de cît bine articulat. Dar…

– Puteţi alcătui o ierarhizare a celor mai valoroase concepte filosofice?

– Nu pot. Nu m-aş hazarda să scriu o listă de zece ori douăzeci de concepte mari, decum să mai indic vreo ierarhizare a lor. Ar trebui ca întrebarea să fie desfăcută pe cele trei mari domenii ale oricărei filosofii veritabile – ontologie, epistemologie şi antropologie filosofică – şi pe orientările mari din interiorul acestora. Sub o asemenea condiţie, poate că s-ar putea încerca un răspuns. Dar nu în limitele unui interviu.

– E limpede că aparţineţi curentului gînditorilor de stînga, adepţi ai materialismului, raţionalităţii, dialecticităţii. Din cauza timpului şi a locului în care v-aţi născut?

– Mama m-a făcut cu inima pe stînga şi acolo mi-am lăsat-o. Nu m-am gîndit niciodată să mi-o mut. În plus, condiţiile vieţii mele de familie mi-au alimentat ideile şi sentimentele de stînga.

N-am trăit într-o familie bogată, dar nici săracă. Am avut pîine şi mămăligă de la o recoltă la alta. Dar din vremurile copilăriei am prins un fel de ciudă pe proprietatea privată. Pe căi ale unor experienţe directe am sesizat cît poate strica în raporturile dintre oameni. La aceste experienţe s-au adăugat cele venite pe căile educaţiei – şcoală, lecturi etc. Cînd am dat peste literatura marxistă, trebuie să recunosc că am fost prins de înălţimile idealului comunist. Mai tîrziu, i-am înţeles limitele şi utopiile. Mă gîndeam însă că, în perspectivă istorică, mai bine să te fure nişte idealuri mai înalte decît să nu te fure nimic. Mai bine să crezi în ţeluri care nu vor putea fi nicicînd atinse, decît să nu crezi în nimic.

După căderea comunismului, fără ţinte mari, istoria pare debusolată. S-a instituit parcă un fel de-a merge spre nicăieri, de-a merge înapoi spre viitor.

Cît priveşte materialitatea, raţionalitatea şi dialecticitatea, mi-aţi prins bine liniile de forţă ale viziunii mele filosofice. Şi cred că de la tezele de fond ale celor trei orientări nu avem pardon. Cred în continuare în ele.

– În perioada socialismului aţi reuşit vreodată să treceţi bariera ideologică? V-a ispitit ideea „opoziţiei”?

– În general, nu. În particular, cred că am reuşit de cîteva ori. Cred că am reuşit, de pildă, atunci cînd am scris cele două articole despre dialectica involuţiei. Ideea de involuţie era, prin sine, o idee contra curentului. În orice caz, nu era o idee care să servească „înaintării noastre spre culmile comunismului”. În particular, unii mi-au spus că, prin conţinutul lor, am făcut un fel de dizidenţă filosofică. După ′89, unii mi-au spus că prin ele au întrevăzut căderea comunismului. N-am luat în serios niciuna din aceste aprecieri.

Tot împotriva curentului s-a mişcat şi articolul „Consonanţă şi informaţie”. Argumentam, în articol, că noţiunea de consonanţă nu este şi nu poate fi o noţiune cibernetică. Drept consecinţă, cînd multă lume considera că Şt. Odobleja este românul care a „inventat” cibernetica, eu am încercat să-l pun pe H. Wiener în drepturile lui. Cred că am depăşit o mare sarcină ideologică atunci cînd am scris că înstrăinarea nu cade, nu se elimină în şi prin instituirea socialismului. Afirmam că înstrăinarea este un fenomen general uman şi că el va dăinui atît cît va dăinui omul şi organizarea lui socială.

Din motive ideologice am renunţat să mai coordonez reeditările manualului de filosofie pentru învăţămîntul liceal. Mi se cerea să nu folosesc decît texte din cuvîntările tovarăşului.

Ideea de „opoziţie”, în sensul plenar al acestui cuvînt, nu m-a ispitit.

– Cum a apărut în Echinox traducerea din Heidegger?

– Nu răspund. Îmi dau seama că mi-ar trebui cam jumătate din spaţiul interviului. Aşa că… aşa că, pentru altădată.

– L-aţi pomenit pe Heidegger între marii filosofi. El e însă în tabăra filosofică opusă. Atunci cum îi consideraţi metafizica? Cum de l-aţi numit printre primii zece?

– Realmente, metafizica lui Heidegger n-o pot îmbrăţişa. Această metafizică se înscrie în liniile de gîndire ale subiectivismului ontologic. E drept, al unui subiectivism foarte atractiv şi foarte elaborat. Nu pot însă subscrie sub ideea că lumea ca lume şi existenţa ca existenţă stau toate pe umerii noştri. De aceea sînt de partea acelor linii care admit, pe lîngă existenţa pentru cineva, pentru vreo stare de conştiinţă, şi existenţa unei existenţe în sine, a unei existenţe suficiente sieşi. I se poate spune oricum: natură, Idee absolută, Lucru în sine, Mare Anononim, Marele Tot, Materie şi formă, Materie şi mişcare etc. Această existenţă nu depinde de noi. Noi depindem de ea. Ea ne aduce în lume şi ne scoate din lume. Ea a fost înaintea noastră şi ea rămîne după noi. Ea este absolutul şi infintul.

Cu toate rezervele faţă de metafizica heideggeriană, îmi place strigătul lui Heidegger – înapoi la metafizică! Şi aceasta cînd toată filosofia europeană era concentrată pe linii ale epistemologiei sau ale filosofiei sociale.

Pe lîngă invitaţia la metafizică, din filosofia lui Heidegger îmi plac multe din conceptele ei – aruncare în lume, cădere sub presiunile lumii, deschidere spre lucruri, spre alţii, spre sine, grijă, angoasă, ba chiar evoluţie întru moarte.

– Aţi avut un mentor?

– N-aş putea vorbi de un mentor. Am avut mai multe modele de dascăli, modele de la care am „furat” cîte ceva. De la profesorul de filosofie şi dirigintele ultimei clase de şcoală, G. Săndulescu, am luat un strop destul de mare de dragoste pentru filosofie. De la profesorul de psihologie din facultate, Al. Roşca, am învăţat cam cum se gîndeşte şi cum se face o lucrare ştiinţifică. De la asistentul Mare Valer am furat tehnica conspectării pe fişe şi/sau fişuţe. De la profesorul de pedagogie D. Todoran aş fi vrut să iau ţinuta academică a unei lecţii universitare. Nu ştiu dacă, şi cît am reuşit.

În fine, dar chiar că nu în ultimul rînd, de la profesorul D. D. Roşca – am făcut cu el cursul de logică – am învăţat cum trebuie să se gîndească şi să se scrie filosofie. Din experienţa cu el am una dintre cele mai frumoase amintiri din viaţa mea de student. Cînd m-am dus la examen şi am vrut să-mi trag subiectul, mi-a făcut şi cu mîna şi mi-a spus şi cu vorba să stau. Şi a adunat bileţelele – erau ca nişte cărţi de joc – le-a răsfoit şi mi-a zis „Asta”. Era vorba de „Problema categoriilor la Aristotel”. Mi-a plăcut alegerea.

– De ce aşa tîrzie publicarea de cărţi?

– Cred că din mai multe motive. Unul ar fi că am ţinut să mă concentrez pe activitatea didactică. Cum intrasem în domeniul filosofiei de la altă facultate, în mod firesc m-am trezit în faţa unor goluri pe care trebuia să mi le umplu singur. Mai ales goluri de istoria filosofiei. În al doilea rînd, am ţinut să dau atenţie scrierii de studii şi articole. Mă gîndeam că o carte trebuie bine pregătită şi într-un anume fel testată prin două trei articole. Foarte mult timp mi-a luat cursul de Introducere în cibernetică. M-am angajat la acest curs fără nicio pregătire anterioară, fără niciun fel de antecedent. Foarte mult timp mi-a luat şi coordonarea editării şi reeditării manualului de filosofie pentru învăţămîntul liceal. Vreo zece ediţii.

Poate că nu în ultimul rînd ar trebui să amintesc de timpul pe care l-am pierdut prin şedinţe. În sensul propriu al cuvîntului, n-am fost un activist, dar am pierdut destule ceasuri prin şedinţe şi activităţi de propagandă. Nu mi-am dorit activităţi politice, dar dacă mi s-au dat, am încercat să mi le onorez cît mai bine. M-am gîndit tot timpul că trebuie ceva făcut şi pentru nevoile Cetăţii.

– Care este cartea de filosofie pe care o preţuiţi cel mai mult?

– Pe la începuturi, prin anii tinereţii, cînd aveam vreun necaz de ordinul iubirii, fugeam la „Materialism şi empiriocriticism”. Era singura carte de filosofie din casă. O primisem premiu la terminarea şcolii din Blaj. Deschideam cartea la întîmplare şi citeam pînă mă linişteam. Mai tîrziu, în anii maturităţii, dacă aveam vreun necaz de orice natură – iubire sau neiubire – fugeam la „Critica raţiunii pure” a lui Kant. Într-o vară am „buchisit” numai la această Critică. N-am citit nimic altceva. Acum, cînd mă chinuie gîndurile bătrîneţii, fug la „Fiinţă şi timp”, a lui Heidegger. Aceasta este acum cartea mea de noptieră.

– Activitatea publicistică de dinainte de ′89 a devenit valabilă ulterior?

– Nu sau nu prea. N-am făcut publicistică la comandă. Articolele pe care le-am scris în Făclia, de pe poziţiile de corespondent extern, n-au vizat decît interviuri cu oameni de seamă din Clujul universitar şi relatări despre manifestări ştiinţifice clujene. În aceste articole, osanale partidului sau tovarăşului nu prea aveam de ce să fac.

– În ierarhizarea personală, care ar fi cei mai mari gînditori ai lumii?

– Nu ştiu. Întrebarea este prea mare pentru un soldat atît de mic.

– De ce are nevoie un sistem filosofic pentru a rezista trecerii timpului?

– De adevăr. De cît mai mult şi cît mai bun adevăr. Adevăr filosofic. De idei care să-i deschidă omului accesul spre lume şi lumii accesul spre om. De idei care să-l înveţe pe om să fie drept şi să fie bun. Să-l înveţe să trăiască demn şi să moară precum Socrate.

– După „Socrate şi Isus”, ce aveţi de gînd să mai scrieţi?

– Dacă mă vor ţine puterile, mă gîndesc la o suită de eseuri şi mini-eseuri pe teme ale „mersului în jos”. Despre mersul în sus s-a scris destul.

Maria Sângeorzan