Prof. univ dr. Ştefan FLORIAN: Atunci cînd „lucrezi” pe creier, toţi pacienţii sînt potenţial critici

Atunci cînd „lucrezi” pe creier, toţi pacienţii sînt potenţial critici, pentru că un neurochirurg „lucrează” acolo unde se poate decide între Viaţă şi Moarte. Este în permanenţă un echilibru extrem de fragil şi numai experienţa, numai ştiinţa, priceperea şi un studiu permanent ajută neurochirurgul să ţină cei mai mulţi pacienţi de partea Vieţii – spune, în interviul acordat ziarului Făclia, şeful Clinicii de Neurochirurgie a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj, prof. univ. dr. Ioan Ştefan Florian.

– Spuneaţi cîndva, într-un interviu, că Neurochirurgia, pe plan mondial, este una dintre cele mai costisitoare specialităţi. Să fie asta explicaţia faptului că, din totalul de aproximativ 560.000 de euro, pe care Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă şi-a propus să-i adune prin campania de strîngere de fonduri demarată cu două săptămîni în urmă, aproape jumătate (223.000 euro) ar fi necesari doar pentru Secţia de Anestezie Terapie Intensivă Neurochirurgie?

– Noi am început o reconstrucţie a Clinicii de Neurochirurgie în 2008. Am făcut demersuri atît la autorităţile locale, judeţene, cît şi la Ministerul Sănătăţii, în urma cărora am reuşit să reabilităm cît de cît o clădire din 1903 şi s-o aducem la capacitatea de a funcţiona pentru Neurochirurgie, care este o specialitate nu numai foarte costisitoare, ci şi extrem de delicată.

Noi lucrăm aici cu creierul, cu măduva, adică pe creier şi pe măduvă, cu creierele şi cu… măduva noastră. Însă în toate aceste îngrijiri pe care le acordăm pacientului nu contează numai actul operator, nu contează numai ce facem noi cu experienţa, cu talentul, cu priceperea, cu aplecarea, cu dăruirea noastră, ci trebuie să avem şi cu ce să lucrăm. Iar un bolnav neurochirurgical în stare gravă, la care creierul este profund afectat, sau măduva spinării este profund alterată datorită unui traumatism, sau unui accident vascular sau tumori, necesită o îngrijire deosebită, un suport deosebit şi tehnic.

Dacă din punct de vedere al dotării blocului operator am reuşit să ne aducem la standardele actuale, pe partea de îngrijire postoperatorie sau îngrijire preoperatorie a cazurilor critice mai avem încă lipsuri. De aceea, am salutat iniţiativa managerului Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă, de a porni o campanie de strîngere de fonduri, pentru că în tot spitalul se simte nevoia unei actualizări a dotărilor pe secţiile de Terapie Intensivă. Adică, dincolo de priceperea cadrelor didactice, a medicilor, a asistentelor care lucrează în spital, şi care este incontestabilă şi unanim recunoscută, este nevoie şi de un suport material, e nevoie de o dotare tehnică în măsură să ne situeze, ca spital, acolo unde ne este locul: un spital de vîrf pe mai toate specialităţile, un spital a cărui adresabilitate creşte de la an la an, şi care nu este doar un spital regional de urgenţă, întrucît, practic, prin adresabilitatea pe care o are, deserveşte aproape întreaga ţară.

– Care sînt, în acest moment, urgenţele Secţiei Anestezie Terapie Intensivă Neurochirurgie, pentru care aveţi nevoie de fonduri?

– Pentru pacienţii de pe Terapie Intensivă avem nevoie, în primul rînd, de o dotare cu aparate de ventilaţie. Noi avem 12 paturi, astăzi (ceea ce este insuficient, şi, în perspectivă, dorim să creştem acest număr de paturi), iar aparate de ventilaţie, funcţionale, nouă. Ar trebui să avem la fiecare pat, la fiecare din cele 12 paturi. Iar astea nouă pe care le avem nu sînt toate din dotarea spitalului, sînt unele obţinute prin sponsorizări, unele obţinute prin donaţii. Ministerul, prin programele de dotare, a reuşit să ne asigure patru aparate. Este insuficient.

În plus faţă de astea, sînt o serie de aparate de monitorizare a presiunii intracraniene. Noi avem unul singur, care este în custodie! Avem nevoie de sisteme de încălzire a pacientului sau de răcire a lui. Sînt bolnavi care, din cauza loviturilor la creier, fac aşa-numita febră centrală, pe care trebuie s-o scădem, iar pentru asta trebuie sisteme speciale de răcire a pacientului. La fel cum, un pacient cu o leziune de coloană cervicală nu mai are control termic, el pierde căldura şi trebuie încălzit. Pentru asta trebuie un alt dispozitiv.

Este nevoie de aparate de încălzire rapidă a sîngelui, dacă trebuie transfuzat. Sînt multe, multe necesităţi. Unele dintre paturile pe care le avem, de terapie intensivă, deja suferă de uzură fizică şi morală. Probabil, adică sigur, vor trebui înlocuite şi acestea. Deci sînt necesităţi legate de asigurarea unei asistenţe de terapie intensivă adecvată bolnavului într-o stare deosebit de gravă.

– Se datorează, aceste necesităţi pe care le aveţi acum, şi lipsei de reacţie a autorităţilor faţă de nevoile spitalului?

– N-aş putea spune că e o lipsă de reacţie. Dar, vedeţi, Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă este într-o situaţie particulară. El este, în ultimii ani, în directa subordonare a Ministerului Sănătăţii, iar ministerul are, pe lîngă spitalul din Cluj, încă o serie de alte spitale, institute, din Bucureşti şi din ţară, iar sumele pe care le are la dispoziţie nu sînt întotdeauna şi cele pe care probabil că le-ar dori. Şi am şi convingerea că nu întotdeauna repartizarea acestor sume s-a făcut proporţional cu adresabilitatea spitalului.

Fiind un spital în subordinea directă a Ministerului Sănătăţii, deci nu în subordinea Consiliului Judeţean sau a Consiliului Local, nu putem beneficia nici de un sprijin substanţial din partea autorităţilor locale. Dacă vă uitaţi peste cifrele pe care le-a prezentat managerul spitalului, suma alocată de Consiliul Judeţean a fost una modestă, destinată strict pentru reparaţii curente. Pe de altă parte, banii alocaţi pentru caz nu ne permip decît acoperirea strictului necesar cu materiale sanitare şi medicamente şi, sigur, plata salariilor.

Managerul spitalului a văzut că în ultimii ani banii din donaţii, care ar putea să servească la o îmbunătăţire a infrastructurii spitalului, sînt extrem, extrem de puţini. De aceea, cred că este o iniţiativă lăudabilă şi demnă de susţinut, această campanie de strîngere de fonduri, pentru îmbunătăţirea activităţii spitalului.

– Cîţi pacienţi trec anual prin Clinica de Neurochirurgie şi, dintre aceştia, cîţi sînt critici?

– Vedeţi, dacă vorbim de sistemul nervos, de creier: creierul este singurul organ cu adevărat vital; pentru că viaţa, aşa cum o percepem noi, trece… pe acolo. Tot ceea ce trăim, tot ceea ce simţim, tot ceea ce vedem, tot ceea ce vorbim, spunem, înţelegem sau nu, trece prin creier. Pe de altă parte, în protocoalele noastre medicale se spune că bolnavul este decedat atunci cînd funcţia cerebrală se opreşte, cînd moare creierul. Chiar dacă inima mai bate, plămînii mai funcţionează, cu ventilaţia, chiar dacă rinichii pot să mai funcţioneze o vreme şi toate aceste organe pot fi transplantate, toate depind de faptul că a murit creierul. Deci, prima condiţie este să fie menţinut creierul în viaţă. De aceea, atunci cînd lucrezi pe creier, toţi pacienţii sînt potenţial critici, pentru că noi lucrăm acolo unde se poate decide între Viaţă şi Moarte. Este în permanenţă un echilibru extrem de fragil şi numai experienţa, numai ştiinţa, priceperea, un studiu permanent ne ajută să ţinem cei mai mulţi pacienţi de partea noastră, de partea Vieţii.

– Spuneaţi, cîndva, că cel mai important instrument al unui neurochirurg este creierul…

– Este perfect adevărat! Şi al medicilor, dar şi al oamenilor, în general, însă lucrul acesta nu-l realizează toată lumea, că, aşa cum am spus mai înainte, trăim pentru că funcţionează creierul nostru. Altfel, am fi la fel ca un copac, ca o floare, ca o plantă – poate că înflorim şi ne uscăm. Dar, dincolo de asta, noi avem o viaţă socială, avem nevoi, avem plăceri, avem bucurii, avem satisfacţii sau insatisfacţii şi toate astea se filtrează prin creierul nostru.

– Date fiind precizările dvs, reformulez întrebarea anterioară: cîţi pacienţi trec anual prin Clinica de Neurochirurgie?

– Anual trec în jur de 3.500-3.700 de pacienţi, în jur de 3.200-3.500 sînt internaţi pe perioade variabile de timp, iar dintre aceştia, cam 2.500 sînt operaţi. Anul trecut au fost operaţi 2.550 de pacienţi.

– De unde vin aceşti pacienţi?

– Din regiunea pe care o deservim – municipiul Cluj-Napoca şi judeţul Cluj, dar aceştia reprezintă pînă-n 40% din totalul pacienţilor. Restul sînt din judeţele învecinate – Sălaj, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Satu Mare, Bihor, dar şi din Bucureşti, din sudul ţării, din Moldova, practic, din toată ţara. Avem însă pacienţi şi din străinătate, pentru că în străinătate, pentru anumite intervenţii chirurgicale, listele de aşteptare sînt lungi şi durata de aşteptare este de 8, 10, 12 luni. Aici, în mod obişnuit eu lucrez cu liste de aşteptare de 40-50 de pacienţi, cei mai mulţi cu tumori cerebrale, ceea ce înseamnă cam două-trei săptămîni de aşteptare.

– Care sînt cele mai frecvente afecţiuni cu care pacienţii vin la Neurochirurgie?

– Avem şi pacienţi copii, în primele ore după naştere, noi fiind singurul centru care operăm copii imediat după naştere pentru patologia mielomeningocel, de exemplu, malformaţiile de coloană din naştere, hidrocefalia congenitală. Am avut copii care, născuţi la ora 12:00, la ora 2:00 erau pe masa de operaţie, la noi.
Vedeţi, şi pentru aceşti copii e o problemă. Noi îi preluăm, îi operăm, dar apoi îi transferăm imediat la Secţia de Neonatologie, pentru că nu avem incubatoare pentru nou-născuţi, aici.

-Adică, pe lîngă că sînt operaţi la cîteva ore de la naştere, aceşti copilaşi mai trebuie să suporte şi transportul de la şi la Neonatologie?

– Exact. Sigur, transportul se face cu autosanitara dotată, dar nu e acelaşi lucru ca şi cînd, imediat după operaţie, i-am putea menţine aici, sub observaţia noastră. Noi ne deplasăm la Neonatologie, urmărim cazurile în continuare, facem pansamentele. Practic, un copil din acesta trebuie urmărit pe parcursul întregii vieţi.

Ca să răspund întrebării dvs pînă la capăt: Cele mai frecvente cazuri pe care noi le operăm sînt cele de patologie cerebrală, tumorile cerebrale, accidentele vasculare cerebrale hemoragice, iar la patologia coloanei este traumatologia vertebro-medulară, şi facem şi patologia degenerativă, tumorile vertebrale.

– Raportat la Vestul Europei, ca număr anual de intervenţii, unde vă situaţi?

– Aici lucrurile sînt discutabile, pentru că în cele mai multe ţări din Europa de Vest, centrele de Neurochirurgie de înaltă performanţă sînt mult mai multe, şi atunci adresabilitatea este ceva mai redusă pentru un centru. Discutînd cu colegi din Occident, dar şi din Japonia şi din Coreea şi din Turcia, am constatat că noi avem o secţie cu adevărat foarte, foarte solicitată. În medie, la un număr de paturi, comparativ, o secţie de Neurochirurgie din Occident are în jur de 1.300-1.400 de operaţii. Noi avem cam cu 1.000 şi ceva de operaţii mai mult decît… spitalul AKH, de exemplu, care are 70 de paturi, plus încă cîteva de terapie intensivă, şi are un număr de circa 1.500 de intervenţii chirurgicale. Un neurochirurg din Occident operează în jur de 200-300 de pacienţi, iar eu, anul trecut am operat 934.

– Chiar mă pregăteam să vă întreb: cîte creiere aţi văzut pînă acum, domnule profesor?

– Foarte multe. Am operat pînă acum peste 11.000 de pacienţi.

– De ce depinde reuşita unei operaţii?

– Contează foarte multe lucruri. Contează să ai tot ceea ce-ţi trebuie, ca infrastructură, dar asta nu este suficient. Foarte mulţi oameni merg în Occident pentru că-şi imaginează că dacă ai condiţii tehnice şi hoteliere deosebite, atunci lucrurile merg bine. Contează însă, în primul rînd, experienţa chirurgului, dăruirea lui, pasiunea lui pentru ceea ce face, priceperea lui, felul în care s-a pregătit şi se pregăteşte în permanenţă.

– Cum e cînd ai operat, iar în final vezi că ai operat în zadar?

– Nu pornesc niciodată la lucru cu gîndul că operez în zadar.

– Categoric nu, dar bănuiesc că uneori se întîmplă şi asta.

– Încerc întotdeauna să exploatez şi cea mai mică şansă şi am, chiar dacă lucrurile nu evoluează întotdeauna aşa cum doresc, am conştiinţa faptului că tot ceea ce era omeneşte posibil, a fost făcut. Şi încerc să fac asta cu fiecare caz.

– Se poate face chirurgie, sau neurochirurgie, fără… Dumnezeu?

– Nu vreau să judec, pentru că respect credinţa şi convingerile fiecărui om; dar eu pornesc la drum în fiecare zi zicînd: Doamne ajută!

– Nu există pericolul, atunci cînd faci transplanturi sau operaţii ultrasofisticate, şi reuşeşti, să ajungi să te crezi un… mic Dumnezeu?

– Făcînd un transplant nu eşti Dumnezeu, şi nici atunci cînd eşti neurochirurg şi lucrezi cu cel mai delicat…, nu-mi place să spun „organ”, nu este bine să te crezi Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ştie să-ţi arate imediat că nu eşti El. Însă există, evident, acest pericol.

– Care este cea mai mare satisfacţie a unui neurochirurg?

– „Mulţumesc”. Cînd pacientul pleacă şi spune: „Mulţumesc”. Sau cînd îţi spune: „Domnule doctor, n-am crezut că voi mai putea merge vreodată!”. Este o mare satisfacţie! Medicul este într-o poziţie privilegiată, în care nu poate fi nici un alt muritor! Speranţele omului se leagă de viaţă, de sănătate, şi cînd acele speranţe sînt împlinite şi îţi mulţumeşte cu lacrimi în ochi, ai cea mai mare satisfacţie.

– Revenind la dotarea Clinicii de Neurochirurgie: există vreun tip de intervenţie pe care aţi dori şi aţi putea să o faceţi, însă vă împiedică lipsa dotării tehnice?

– Avem cîteva domenii în care nu putem acţiona din cauza dotării. Această campanie pe care a început-o managerul spitalului este una pentru reabilitarea secţiilor de terapie intensivă. Eu voi porni cît de curînd o altă campanie prin care să strîng fonduri, pentru că vreau să fac o mică închidere a colţului din faţă, cu o clădire în care să mut toată administraţia, dar să fac şi o mai bună circulaţie a pacientului. Să ofer spaţii mai multe pentru saloane de copii speciale, dar să am şi un neuroangiograf, care să permită şi tratament endovascular. De asemeni, sper să prind momentul în care să putem face aici şi operaţii stereotactice pentru boala Parkinson, de exemplu, sau pentru distonii. Acestea, din cauza dotării nu le putem face.

– Nu v-am întrebat despre personalul clinicii. Aveţi suficienţi oameni? Au plecat, dintre ei?

– Au plecat mulţi, am încercat să formăm alţii, dar nu întotdeauna reuşim să umplem golurile. Ce mă doare este că pleacă, de multe ori, oameni formaţi – medici, asistente. Mă doare şi cînd văd că rezidenţilor noştri nu reuşesc să le găsesc un loc în ţară, să-şi desăvîrşească cunoştinţele pe teritoriul ţării. Dar mă bucur să văd că absolut toţi cei care pleacă se validează acolo unde merg, în străinătate.

– Dvs de ce nu aţi plecat?

– N-am plecat pentru că am simţit că aici îmi este locul. Nu pot să înţeleg un om, cum nici el nu poate să exprime, prin altă limbă decît aceea în care simt, visez, trăiesc. Relaţia pe care o stabilesc cu un om în limba maternă este cu totul alta decît cea pe care o stabileşti într-o limbă străină. Vorbesc engleză, vorbesc şi maghiară, cît de cît, dar nu pot stabili acea punte de legătură care este indispensabilă pentru a crea încrederea reciprocă. Comunicarea, dincolo de cuvinte, ţine şi de un anumit factor local.

M. TRIPON