Prof. univ. dr. Natalia HAGĂU: În urgenţă nu se poate ajunge la Viena. Urgenţa este tot aici!

Şase paturi de terapie intensivă reprezintă, în acest moment, una dintre marile „urgenţe” ale Secţiei Anestezie Terapie Intensivă 1 a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă, spital care, de curînd, a demarat o campanie de strîngere de fonduri pentru dotarea cu echipamente specifice a patru secţii speciale – UPU, ATI 1, ATI Neurochirurgie şi Sală de operaţii-Traumă, Chirurgie plastică/ Ortopedică.

„Este foarte greu, e cel mai greu să spui la telefon, atunci cînd cineva de la celălalt capăt te roagă, plîngînd: „Ia-mi bolnavul, că bolnavul meu nu e bine”, să spui: „Nu am pat. Pe ce pat să ţi-l pun?”. La celălalt capăt al firului există un om care ar avea şansa să fie salvat dacă ar ajunge în Terapie Intensivă. Şi pentru că n-ai paturi, tu, practic, îi tai şansele” – spune, în interviul acordat ziarului Făclia, prof. univ. dr. Natalia Hagău, medic primar, şef secţie ATI 1 a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj.

– Ce se… întîmplă într-o secţie de Terapie Intensivă a unui spital de Urgenţă? Cine sînt, sau mai bine zis ce pacienţi ajung aici?

– Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj este un spital de Urgenţă deosebit. Prin structură, un spital de Urgenţă trebuie să fie monobloc, adică toate secţiile să fie în acelaşi spital, în aceeaşi clădire; or spitalul nostru nu este monobloc, este un sistem pavilionar, iar să aduni toate specialităţile într-un sistem pavilionar este foarte greu.
Această secţie, care se numeşte Anestezie Terapie Intensivă 1, este, practic, secţia de terapie care ridică marea majoritate a pacienţilor care vin la UPU. În acelaşi timp, în această secţie de Terapie Intensivă, care este şi medicală şi chirurgicală, deci nu are numai specific chirurgical cum are Neurochirurgia, vin toţi pacienţii care se internează în alte secţii din spitalul nostru – Neurologie, Medicala I, II, cazuri chirurgicale mai deosebite din alte chirurgii din spitalul nostru, de la Ortopedie, dacă e un caz deosebit, de la Ginecologie, dacă este deosebit; adică, dacă starea pacientului se înrăutăţeşte în alte secţii, secţia noastră este cea care primeşte bolnavul.

Eu, în această secţie am 30 de paturi bugetate, adică la Ministerul Sănătăţii această secţie este înregistrată cu 30 de paturi. Asta, după istoric. Secţia a trebuit însă să se modifice şi, atunci cînd am avut nişte bani de la Ministerul Sănătăţii, am restructurat-o în aşa fel încît să se încadreze în parametrii actuali europeni de Terapie Intensivă.

Patul de terapie intensivă trebuie să aibă în jurul lui un anumit spaţiu în care să poţi intra cu un aparat de ventilaţie, cu un aparat de măsurat hemodinamica, cu aparat de hemodiafiltrare, plasmafereză ş.a.m.d. Deci ai nevoie de spaţiu în jurul acestui pat, care nu este un pat simplu, să ocupe un anumit spaţiu şi punct. Şi atunci, dacă am restructurat secţia, aici, în acest teritoriu au rămas, practic, 24 de paturi de terapie intensivă (chirurgicală – n.n.) şi am deschis, în spaţiul nou creat, încă 6 paturi de terapie intensivă medicală. Spaţiul este renovat, este terminat, este curat, este frumos. Aş avea ventilatoare, aş avea monitoare pentru acele paturi, dar nu am… paturile fizice! Deci patul de terapie intensivă, fizic, care nu e un pat obişnuit de spital. Patul de terapie intensivă are nişte caracteristici speciale, este mobil, este echipat cu anumite mecanisme, are o saltea specială, deci nu e un pat oarecare. Şi am nevoie acolo, în acel spaţiu, de 6 paturi!

Este o secţie de Terapie Intensivă nouă, pe care trebuie să o mobilez, trebuie să îi asigur şi o maşină de spălat specială, fiindcă aici nu merge că speli cu mîna şi arunci în WC, pentru că bolnavii pot avea în excremente elemente de contaminare. Deci, îmi trebuie acea maşină de spălat, îmi trebuie acele 6 paturi şi aş mai avea nevoie de un electrocardiograf şi de alte cîteva lucruri, ca să poată funcţiona această secţie.

Ar fi extraordinar! De ce? Pentru că pe această secţie, unde vin toţi pacienţii a căror stare se înrăutăţeşte, mai vin pacienţi şi din alte spitale care nu pot să facă procedurile noastre, de exemplu hemodiafiltrare continuă, plasmafereză. Avem contract cu Spitalul Militar, şi pacienţii tot în această secţie vin, avem contract cu Spitalul de Boli Infecţioase, şi tot în această secţie vin pacienţii, pentru că facem proceduri avansate de susţinere a bolnavului critic, care nu se pot face în alte secţii de Terapie Intensivă. Iar dacă, de exemplu, pacientului cu politraumă severă de la Bistriţa, de la Zalău, de la Alba-Iulia, i se înrăutăţeşte starea, tot aici vine!

– Conform unei evaluări făcute de managerul spitalului, pentru aparatura şi mobilierul care vă sînt necesare aţi avea nevoie de circa 172.000 de euro. La rîndul lor, celelalte secţii ar avea nevoie, împreună, de încă alţi aproape 400.000 de euro. Totuşi, în locul acestor, pînă la urmă, cîrpeli, nu ar fi de preferat soluţia spitalului unic de Urgenţă, a spitalului monobloc?

– Noi aşteptăm acest spital de 7 ani! Numai noi ştim cît aşteptăm şi cît ne dorim acest spital!

– Cred că, indiferent dacă se va face acum sau peste un an sau peste 15 ani, acest spital unic de Urgenţă tot va trebui făcut. Şi atunci, nu ar fi de preferat să se facă demersuri, presiuni, pentru ca acest lucru să se întîmple cît mai repede?

– Ba da, dar în acelaşi timp eu trebuie să mă gîndesc că acum am 6 paturi bugetate. Eu nu cer nimic de la minister. Ştiu că e foarte greu să bugetezi în plus. Eu am toate paturile astea bugetate şi nu pot să deschid încă 6 paturi în condiţiile în care solicitările sînt foarte multe. Dacă ţii un pacient critic mai mult într-o secţie care nu e specializată, cînd vine aici pacientul acela, după cîteva ore e mult mai greu să-l readuci la parametri normali. Noi numim „orele de aur” acele ore în care poţi să dai o şansă unui bolnav sau să-i iei acea şansă.

Tot ceea ce eu cer acum se poate duce, oricînd, în orice altă secţie de Terapie Intensivă de spital. Secţia aceea e făcută, iar cu ceea ce cer eu acum, mă pot muta oricînd în orice secţie care ar fi făcută, oriunde.

– Cîţi pacienţi trec anual prin secţia de Anestezie Terapie Intensivă a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj?

– În jur de 1200-1400 de pacienţi, pe un rulaj de 24 de paturi.

– Dintre aceştia, cîţi pleacă acasă pe picioarele lor?

– Depinde de patologie. Poate vă amintiţi perioada gripei porcine, din 2009-2010. O gripă foarte severă. Nu toţi s-au vaccinat, unii au refuzat vaccinarea, că nu era o vaccinare, să zic aşa, obligatorie, şi au făcut gripă porcină. Mai ales cazurile de început au fost extrem de severe. Cînd pacienţii veneau, veneau prea tîrziu, de la Infecţioase. După un timp am avut o înţelegere cu dînşii şi veneau cazurile mai din vreme, era alertată şi lumea, şi atunci am reuşit să salvăm. Dacă, să zic, primele trei cazuri s-au soldat toate cu deces, se poate spune că a fost o mortalitate de 100%. În final, am avut 32 de bolnavi, iar mortalitatea finală a fost de 28%, ţinînd cont, aici, că au fost şi pacienţi care mai aveau şi altceva, în afară de gripă.

– Care sînt cele mai urîte cazuri care ajung în secţia dvs?

– Politraumele. Toată politrauma oraşului şi a Clujului vine aici, adică toate accidentele mari de muncă, accidentele de circulaţie, accidentele de aviaţie, toate vin aici. Toate accidentele mari vin aici şi din alte judeţe, aşa cum am spus, accidentele mari la care trebuie proceduri speciale, pe care numai noi le putem face, aici. Această secţie a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj poate să facă proceduri pe care le poate face orice secţie europeană evoluată de Terapie Intensivă.

– Cîţi medici aveţi în secţie?

– Puţini, dacă ne luaţi ca număr, fiindcă noi facem aici şi anestezie, nu numai terapie intensivă. Avem şase săli de anestezie, se lucrează de dimineaţa pînă seara, şi rămîne garda, numai, peste noapte. Şi peste noapte se lucrează, dar numai în una, maxim două săli; în rest, în toate cele şase săli se lucrează de dimineaţa pînă seara.
Sîntem nouă anestezişti, în secţie, cu mine cu tot.

– Ce este cel mai greu, pentru un medic, într-o secţie de Anestezie Terapie Intensivă?

– Sînt mai multe lucruri grele. O dată, să nu ai ce-ţi trebuie, la un bolnav. Problema asta a fost multă vreme. Cu ajutorul programului Ministerului Sănătăţii pentru terapii intensive, aproape a dispărut, pe partea de medicaţie şi procedură, dar ne lipsesc, încă, aparate. Ca medic, ai vrea să faci mai mult pentru un bolnav, dar… nu ai cu ce. Cel mai greu însă este lipsa de personal – şi personal superior, dar şi personal mediu şi inferior.

E greu să lucrezi într-o secţie de Terapie Intensivă, acolo unde se mai şi moare, că n-am învins moartea. Încă n-am făcut contract cu Dumnezeu, să învingem moartea. Noi ne străduim din toate puterile să dăm cît mai multă viaţă, dar încă moartea n-am învins-o. Şi sînt pacienţi cu boală terminală care ajung la noi. Sînt oameni care nu mai au… resurse, ca să-i salvezi, dar nu există altă secţie în care să fie primiţi (în alte părţi există secţii speciale de boli terminale!), şi ajung tot în Terapie Intensivă şi ne cresc mortalitatea. E vorba de oamenii cu boli într-un stadiu în care nu mai poţi face nimic, stadii foarte avansate de insuficienţă renală, stadii foarte avansate de insuficienţă respiratorie, cancere în fază terminală, care ajung la noi. Or, pentru aceste cazuri ar trebui să fie secţii speciale.

– Aşa cum este, poate, Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”, deschis de Arhiepiscopia Ortodoxă a Vadului, Feleacului şi Clujului?

– Da, numai că acolo sînt foarte puţine paturi, iar cazurile terminale sînt multe, fiindcă noi avem un număr mare de populaţie, în Cluj.

– Credeţi că ar fi necesară înfiinţarea unor secţii de spital speciale, pentru bolnavii aflaţi în faze terminale?

– Este absolut obligatorie înfiinţarea unor secţii speciale, care să ştie să îngrijească astfel de bolnavi! Mai ales că sînt paturi, în alte secţii, care încet, încet, nu-şi mai dovedesc utilitatea, n-au rulaj maximal.
La noi în secţie, nici nu mai ştiu cum reuşesc să-i rulez. De aceea, acele 6 paturi de terapie intensivă zic că ne-ar fi salvatoare pînă în momentul în care ne-am muta într-un spital unic de Urgenţă. Ştiu însă că un spital nu se construieşte peste noapte.

– Cînd există dorinţă, dar şi voinţă de a se face, cred că se poate construi în scurt timp.

– Dorinţa e a noastră, dar nu toţi au aceeaşi dorinţă; în plus, ştiu că trebuie mulţi bani ca să se facă acest spital.
Trebuie să vă spun însă că este foarte greu, e cel mai greu să spui la telefon, atunci cînd cineva de la celălalt capăt te roagă, plîngînd: „Ia-mi bolnavul, că bolnavul meu nu e bine”, să spui: „Nu am pat. Pe ce pat să ţi-l pun?”. Cum credeţi că te simţi cînd eşti nevoit să răspunzi în felul acesta?

– Groaznic!

– La celălalt capăt al firului există un om care ar avea şansa să fie salvat dacă ar ajunge în Terapie Intensivă. Şi pentru că n-ai paturi, tu, practic, îi tai şansele. E bine? Nu e bine!

Acele 6 paturi de terapie intensivă ne-ar ajuta foarte mult. Şi trebuie să spun că tot ce se investeşte acolo nu este o investiţie nulă! Acea investiţie, cînd va exista un spital unic de Urgenţă, se poate lua şi muta acolo!

– În pofida dificultăţilor şi neajunsurilor de care spuneţi, cred că există şi satisfacţii mari într-o secţie de ATI a unui spital de Urgenţă, şi poate chiar mai mari decît în alte secţii.

– Într-adevăr, satisfacţia este imensă cînd un pacient care a stat la noi uneori luni de zile pleacă acasă, şi pleacă bine, adică sănătos. Sînt tineri care ajung la noi, cărora nu li s-a dat nici o şansă (de viaţă – n.n.), şi care, după un an, reuşesc să-şi ia… restanţele la Politehnică! Pentru noi, asta este o mulţumire extraordinară. Marea majoritate nici nu ne cunosc, alţii nu-şi amintesc de noi, mai ales cei care au fost în comă, dar asta nu contează. Mulţumirea este extraodinară cînd ai văzut un fost pacient şi poţi să-i spui: „Nu te mai recunosc! Arăţi aşa de bine, nu mai semeni deloc cu cel care a fost internat la mine în secţie!”

– Care este timpul record de rămas în comă, aici, în secţie?

– Comele au diferite grade de profunzime, sînt come profunde, come mai puţin profunde. Am avut o tînără cu o infecţie virală, care a stat în comă, la noi, vreo două luni. N-a fost în comă profundă atîta vreme. A stat în comă profundă vreo două săptămîni, după care coma s-a tot superficializat. Cînd a ieşit din comă, a plecat acasă, în regulă.

– Care este senzaţia atunci cînd reuşeşti să aduci înapoi un om, din comă?

– Din comă, dar nu numai din comă, fiindcă avem şi stopuri cardiace, şi nu numai. Senzaţia e fantastică, numai că în aceeaşi zi noi avem parte de două lucruri: lucrul pe care l-ai cîştigat şi lucrul pe care l-ai pierdut. Şi atunci, acesta e de fapt echilibrul care ne face să mergem înainte. Nu poţi fi foarte fericit în aceeaşi zi în care ţi se întîmplă două lucruri la extreme. Dar aceste lucruri extreme care ni se întîmplă ne fac să mergem înainte. Niciodată n-o să fim, intensiviştii, oameni fericiţi, indiferent de rezultatele noastre, pentru că în aceeaşi zi ni se întîmplă două lucruri, la extreme; şi aceste două lucruri care se întîmplă ne fac pe noi să ne menţinem echilibrul şi să mergem înainte.

– Vă întreb ceva ce i-am întrebat şi pe alţi medici, chirurgi sau urgentişti: se poate face ceea ce faceţi dvs, fără Dumnezeu?

– Nimic nu se poate face fără Dumnezeu. Şi noi, medicii, ştim treaba asta cel mai bine.

– Dacă ar fi să le daţi un sfat celor care au puterea, dar şi posibilitatea financiară să vă ajute în această campanie de strîngere de fonduri demarată cu puţină vreme în urmă, ce le-aţi spune?

– Că în urgenţă nu se poate ajunge la Viena. Şi cînd spun Viena, spun oprice spital la care s-ar gîndi un om la modul: „Am suficienţi bani ca să ajung la ce spital vreau!”. Nu. Urgenţa este tot aici. Şi atunci, ajutîndu-ne pe noi, cei care ne ajută se ajută pe ei înşişi şi pe familiile lor. Sînt mulţi dintre cei care au bani care merg şi donează pentru biserici. E foarte bine că fac asta; dar Dumnezeu vede nu numai partea pe care o donăm pentru biserici, ci şi partea pe care o donăm pentru fiecare om care nu are suficienţi bani să ajungă să-şi salveze viaţa, pînă la urmă. Şi cred că atunci cînd faci ceva, în numele lui Dumnezeu, pentru cineva în nevoie, este mult mai valoros în faţa lui Dumnezeu, pentru că numele lui Dumnezeu este în fiecare om care ajunge într-o situaţie critică.

M. TRIPON