Prof. univ. dr. Miron Ionescu la 80 de ani

Dacă există un secret al unei cariere ştiinţifice şi pedagogice excepţionale şi de lungă durată, cu siguranţă că profesorul Miron Ionescu l-a descoperit de tînăr şi nu l-a ignorat niciodată de-a lungul celor 50 de ani cît a slujit învăţămîntul universitar clujean. Profesorul spune că ar fi vorba despre Muncă, dar trebuie să fie mai mult de atît. Succesul nu putea fi deplin fără admiraţia faţă de înaintaşi, fără conştiinţa unei misiuni ce trebuie dusă pînă la capăt, fără osmoza profesor-student şi, mai cu seamă, fără pasiune şi fără dăruire profesională.

Şef al catedrei de Ştiinţe ale educaţiei (1980-1997); membru în Consiliul Profesoral al Facultăţii de Istorie şi Filosofie (1975-1997); secretar ştiinţific în Consiliul Profesoral al aceleiaşi facultăţi (1975-1984); director al DPPD (1980-2003); director al Centrului pentru Formarea Continuă a Adulţilor din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” (1995-2000); membru în Senatul Universităţii „Babeş-Bolyai” (1984-2004); secretar ştiinţific în Senatul UBB (1984-1990); decan al Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei (1997-2000); membru în Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (1994-2006); preşedinte al Comisiei Naţionale pentru Curriculum la clasele I-IV (1997- 2003). A publicat, ca autor sau co-autor, 40 de cărţi apărute la edituri de prestigiu, peste 300 de studii – în reviste de specialitate -, a susţinut peste 250 de conferinţe, prelegeri şi comunicări ştiinţifice la diferite manifestări ştiinţifice interne şi internaţionale; a elaborat 135 de referate pentru susţinerea/acordarea titlului de doctor în domeniul Ştiinţele Educaţiei, dintre care 80 pentru doctoranzii proprii.

– Vîlcean fiind, cum aţi ajuns la Universitatea din Cluj?

– Ca absolvent al Şcolii Normale din Sibiu, era justificată opţiunea de a mă îndrepta spre învăţămîntul pedagogic superior. Tatăl, el însuşi institutor şi revizor şcolar, a ţinut să delege urmaşilor săi, pe care ar fi vrut să nu şi-i înstrăineze, apostolatul luminării neamului. Aşa se face că fraţii mai mari au ajuns în satul natal şi în localităţile din jur, cu toţii dedicaţi şcolii. Excepţie însă am făcut eu, care visam să împlinesc aspiraţii mai înalte. Clujul, centrul culturii transilvane, profund marcat de influenţele occidentului, cu toată nostalgia sudistului, m-a atras.

– Ce aspiraţii aveaţi cînd eraţi adolescent?

– În visurile mele adolescentine aspiram ca în traseul formării mele să mă intersectez cu marii cărturari ai Ardealului. Ca student, apoi ca membru al catedrei, m-am simţit obligat şi onorat în acelaşi timp să continui o tradiţie solidă, deja existentă în universitatea clujeană, fie şi numai dacă reperul îl constituiau figurile emblematice ale predecesorilor. Dintre aceştia îi amintesc în primul rînd pe fondatorii ştiinţelor pedagogice şi psihologice în universitatea clujeană: Vladimir Ghidionescu, Florian Ştefănescu Goangă şi Onisifor Ghibu. Ca student am avut şansa să fiu învăţăcel al ilustrului academician D.D. Roşca, al sobrului profesor Dimitrie Todoran, al subtilului psiholog analist profesor Anatole Chircev, al experimentatului profesor Alexandru Roşca şi al profesorilor cărora le-am devenit coleg: profesor Dumitru Salade, profesor Ion Radu şi profesor Andrei Dancsuly.

– Vă mai amintiţi care au fost trăirile dumneavoastră în anii studenţiei?

– Desigur, cu nostalgie. Se ştie ca studenţia este perioada marilor trăiri, conştientizarea şi afirmarea propriei identităţi, pregătirea pentru o profesie, afirmarea marilor idealuri, lipsa inhibiţiei faţă de risc, tensiunea dintre sine şi societate, orientarea spre nou, alteritatea etc. Studentul, ca tînăr, cunoaşte o stare duală: trăirea în prezent şi orientarea către viitor. Iată ce tablou mozaicat, fascinant reprezintă viaţa şi activitatea studenţească! Le-am trăit pe toate, la cote înalte.

– Care credeţi că a fost cea mai bună perioadă a învăţămîntului românesc, după Al Doilea Război Mondial?

– E greu de spus, pentru că aproape toată perioada a fost sincopată. Prea multe “reforme”, care de fapt n-au fost reforme, ci încercări de a impune anumite puncte de vedere după diferite interese. În 1948 a fost o preluare a principiilor pedagogiei sovietice. N-aş putea spune că au fost greşite chiar toate, de exemplu grija pentru înlăturarea analfabetismului a fost şi atunci.

– Care a fost cel mai mare rău?

– Folosirea în exclusivitate a pedagogiei sovietice. Noi nu aveam voie să citim, să consultăm cărţi apărute în Occident. Dacă totuşi intrau în ţară, ele erau stocate la biblioteca Universităţii şi aveai nevoie de aprobări speciale ca să le poţi consulta. Acum este cu totul altceva. Formarea din perspectiva unor principii ale pedagogiei sovietice a limitat pregătirea profesorilor. Ei trebuiau să procedeze conform unor scheme impuse de ideologia timpului.

– Cum vedeţi reformele de după 1990?

– Au fost simple încercări de a face ceva, dar majoritatea lor, nereuşite. Învăţămîntul trebuie să se afle în schimbare permanentă, în schimbare de structură, de conţinut, nu numai de formă.

– Avansul tehnologic modifică spectaculos procesul educaţiei?

– Apariţia mijloacelor de învăţămînt reprezintă un capitol nou în strategia didactică care a determinat şi poate determina în continuare schimbări fundamentale în maniera de lucru a profesorilor. Sînt absolut necesare tehnologiile în învăţămînt, iar cadrele didactice şi susţinătorii mijloacelor tehnice de instruire nu trebuie să uite că, aşa după cum afirma G. Berger, „simţul umanului este recunoscut de toată lumea şcolii, dar el este astăzi mai necesar ca oricînd într-o lume pe care o fascinează tehnica şi în care problemele cele mai importante sînt determinate de omul însuşi”.

– Va creşte sau va scădea numărul de profesori în condiţiile modernizării mijloacelor de instruire?

– Numărul de profesori este determinat de numărul de elevi cu care ei trebuie să intre în relaţie, aşa că sîntem dependenţi de creşterea demografică. Asta ar trebui să înţeleagă factorul de decizie, pentru că fenomenul învăţămîntului nu este un domeniu îngust, ci vizează întreaga structură a societăţii şi conţinutul general al activiţăţii de reproducere a omului social. Omul este o fiinţă care se formează în timp, parcurgînd anumite etape: de la influenţarea de către factori externi, pînă la stadiul în care el se autoinstruieşte şi autoeducă – forme superioare de instrucţie şi educaţie.

– Învăţămîntul românesc este în evoluţie sau în involuţie după 1990?

– Este riscant să spun că a evoluat prea mult. Stagnează, pentru că el este supus modificărilor făcute de către cei care ajung la conducere şi care vor să o ia întotdeanuna de la început, fără să valorifice experienţa pozitivă a înaintaşilor.

– Care era prima reformă necesară?

– E greu de spus. Trebuiau întreprinse mai multe acţiuni convergente. Întîi pregătirea profesorilor pentru noua societate, care avea alte optici, alte principii pe care profesorii trebuiau să şi le însuşească şi să le transpună în practică. Apoi, estenţialul îl constituie conţinutul învăţămîntului, respectiv curriculum-ul care prezintă la ora actuală preocuparea pedagogilor şi psihologilor, pentru că el vizează conţinutul ideatic cuprins în documentele de lucru: manuale, programe, planuri de învăţămînt ş.a. Important este ca planurile de învăţămînt să nu se schimbe prea des, să se acopere cel puţin un ciclu de şcolarizare.

– A scăzut interesul tinerilor pentru educaţie?

– Copiii sînt mai slab pregătiţi, dar asta şi din cauza suporturilor pe care le oferim noi: manuale care se schimbă prea des, supraîncărcare cu informaţii pur teoretice, orar sufocant şi multe altele. E o problemă care apare tot mai stringent, cea a luptei dintre mijloacele tehnice moderne şi cartea clasică. Pentru mine cartea scrisă rămîne principalul mijloc pentru că îţi oferă posbilitatea să reflectezi, să revii asupra textului, să consolidezi, să sistematizezi, să raportezi la tine.

– Ce anume vă place din literatură şi muzică?

– Azi apar foarte multe cărţi în librării. Eşti pus să discerni pe care să o alegi. Pentru că multe din ele sînt de slabă calitate, eu mă orientez mai mult după autor. Prefer carţi cu continut istoric, filosofic şi, evident, lucrări de specialitate. Muzica mă mîngîie şi mă transpune. Ascult cu plăcere muzică simfonică.

– Un gînd de încheiere?

– Dacă la începutul carierei n-am decodificat suficient vorbele pline de tîlc, că munca este condiţia vieţii, în timp m-am convins de acest adevăr, aşa cum slovele cărţilor citite şi mai ales parcurgerea etapelor vieţii mi-au întărit convingerea că viaţa este şi zi de sărbătoare şi zi cu umbre, şi urcuş şi coborîş permanent, un fel de deal-vale, greu de urcat, greu de coborît, efort care merită făcut.

Maria Sângeorzan