Prof. univ. dr. Doina Cosman: O tentativă de sinucidere este întotdeauna foarte gravă

O tentativă de sinucidere este întotdeauna foarte gravă, deoarece creează un model de comportament care intră în memoria latentă a persoanei şi care poate oricînd să fie reprodus din nou – consideră preşedintele Alianţei Române de Prevenţie a Suicidului, prof. univ. dr. Doina Cosman, profesor universitar de psihiatrie şi sănătate mintală, şef al Disciplinei de Psihologie Clinică a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” – Cluj-Napoca şi şef al Clinicii Psihiatrie III, din cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj.

„O persoană care face un gest clar, coerent cap-coadă, de autovătămare este o persoană care trece în acel moment peste anumite graniţe: trece peste graniţa durerii, dacă este vorba de autovătămare prin tăiere sau împungere, trece peste graniţa fricii de moarte, trece peste graniţa instinctului de supravieţuire, trece peste graniţa iubirii şi a prieteniei faţă de ceilalţi. Deja, tentativa de sinucidere înseamnă foarte mult, din punct de vedere psihologic, pentru acea persoană.

Eu cred că orice tentativă de sinucidere trebuie să fie luată foarte în serios, chiar dacă apoi persoana îşi neagă intenţia sau se dovedeşte a fi plină de bucurie şi de optimism pentru viaţă. Fapta rămîne faptă şi trebuie considerată ca una comunicînd ceva foarte important pentru destinul acelei persoane” – declară prof. dr. Doina Cosman, în interviul acordat ziarului Făclia.

 – De curînd v-aţi anunţat intenţia înfiinţării unei linii telefonice de tip TelVerde, cu scopul acordării de servicii de consultanţă de specialitate persoanelor aflate în criză suicidară. A crescut într-atît numărul tentativelor de sinucidere încît să fie necesară o astfel de linie telefonică sau, oricum, indiferent de numărul cazurilor de suicid, o linie telefonică de criză este necesară într-o societate care se doreşte normală?

– Există o necesitate a unor linii de criză în orice oraş mai mare. Majoritatea oraşelor mari din Europa au astfel de linii telefonice, la care voluntarii oferă consiliere telefonică  pe probleme de criză existenţială, psihologică, sau chiar criză suicidară. De aceea, în baza unei experienţe mai vechi, şi organizaţia noastră a hotărît să demareze acest proiect, de înfiinţate a unui TelVerde pe probleme specifice, de criză suicidară.

Trebuie să vă reamintesc că la Cluj a mai existat o astfel de linie telefonică, numită Life-Line, care a funcţionat vreme de cinci ani, din 1997 pînă în 2002. Nu avea însă un număr de hotline sau de TelVerde, ci un număr obişnuit, de telefon fix. Pe această linie telefonică s-a lucrat cu voluntari studenţi.

Ei, bine, în baza acestei experienţe (care s-a încheiat din cauza lipsei fondurilor necesare pentru susţinerea unui telefon privat şi din lipsa unui spaţiu adecvat desfăşurării unei astfel de activităţi) şi avînd în vedere că acum există mai multe posibilităţi tehnologice, am considerat că este oportună reînfiinţarea acestei linii telefonice, de data asta sub egida Alianţei Române de Prevenţie a Suicidului.

– Aţi organizat, în aprilie, o sesiune de înscriere a voluntarilor interesaţi să lucreze ca operatori ai acestei linii telefonice. Aţi avut mulţi doritori?

– Da. De cînd am lansat această cerere de voluntariat şi pînă la sfîrşitul lunii aprilie, am avut foarte multe oferte. E drept, au fost însă şi cîteva persoane care au confundat voluntariatul cu angajarea la un call center, dar cele mai multe au ştiut pentru ce vin la noi. Prima etapă a proiectului, cea de selecţie a voluntarilor, odată încheiată, urmează instruirea acestora, pentru a putea apoi să demarăm activitatea propriu-zisă, la linia telefonică. Cererea de voluntariat va continua însă pe tot parcursul anului, pentru că vrem să pregătim mai multe serii, sau generaţii, de voluntari.

– Cît de eficientă consideraţi că este o astfel de linie telefonică în cazul unei persoane care doreşte să-şi pună capăt zilelor? Cum se poate interveni prin intermediul unei linii telefonice de tip TelVerde pentru a împiedica sinuciderea?

– Linia de criză, în general, este o linie care oferă consiliere telefonică cu specific psihologic, dar mai oferă şi un bagaj mare de informaţii. Nu pretindem că putem să rezolvăm toate situaţiile, dar faptul că cineva, o persoană, poate să apeleze la noi şi apoi, prin intermediul nostru, să afle noi informaţii, să intre  pe noi reţele de comunicare şi de interrelaţionare, eu zic că este de ajutor. Persoanele care oferă consiliere psihologică nu sînt, neapărat, profesioniste, dar, prin pregătirea pe care o au, atunci cînd intră la lucru în această linie telefonică, pot ajuta la reglementarea situaţiei, pe moment.

Unul dintre principiile după care se lucrează în astfel de linii de criză este principiul amînării impulsului. Este un principiu important, un principiu care în suicidologie este de multe ori hotărîtor, face diferenţa între viaţă şi moarte, şi care ne-a ajutat în unele cazuri pe care le-am înregistrat în cei cinci ani de activitate telefonică de pînă acum, din 1997 pînă în 2002.

– Care este rata sinuciderilor, în România, în ultimii ani? Se cunosc şi date referitoare la numărul tentativelor de sinucidere, dintr-un an?

– Situaţia sinuciderilor o avem, situaţia celor care doar au avut tentativă de sinucidere însă, nu. Şi noi am vrea să avem o astfel de statistică, însă este foarte greu să obţinem aceste date. În ce priveşte rata deceselor prin sinucidere, aceasta se situează undeva în jurul a 14 la suta de mii de locuitori.

– În Cluj…?

– În judeţul Cluj stăm mai bine, sîntem sub media pe ţară, adică 10 sinucideri la suta de mii de locuitori.

– Care sînt cîţiva dintre factorii care determină sau favorizează sinuciderea?

– Sinuciderea este determinată, în primul rînd, de apariţia, în viaţa acelei persoane, a unei patologii psihiatrice. Aceasta este principala cauză. Şi, din patologia psihiatrică, depresia, în toate formele ei.

– Sinucigaşii, în general, sînt obligatoriu bolnavi psihic?

– Nu sînt obligatoriu oameni bolnavi psihic. Cei care nu au nici o boală psihică diagnosticată sau nu manifestă semne, simptome de boală psihică, se consideră că au realizat sinuciderea raţională. Sinuciderea raţională a fost înregistrată de-a lungul secolelor, încă din antichitate. Şi astăzi, încă, se mai poate vorbi de sinucidere raţională atunci cînd o persoană face această sinucidere fie ca un gest ritual, deci în numele altor principii decît cel al propensiunii către moarte, fie în sens altruist, pentru binele altcuiva. Atunci putem vorbi de sinucidere raţională cînd nu există această dorinţă de a muri, de a fugi de o situaţie, de a… rezolva o problemă, de a te răzbuna pe cineva. Este greu însă de diagnosticat. Trebuie, întotdeauna, ca acela care face această judecată de valoare asupra faptei, asupra actului suicidar, să fie foarte sigur că acea persoană nu a avut o boală psihică, chiar dacă ea a fost nediagnosticată. Doar atunci, în absenţa totală a elementului patologic, putem să vorbim şi despre sinucidere raţională.

– Există semne care să dea de înţeles că o persoană este predispusă la sinucidere?

– Da, există semne de periculozitate. În primul rînd, atunci cînd un om vorbeşte despre sinucidere, indiferent de tonul şi mimica şi… pantomima pe care le foloseşte atunci cînd verbalizează această ideaţie, această tematică a morţii şi a inutilităţii vieţii şi chiar a dorinţei şi voinţei şi hotărîrii de a se sinucide. Deci, de obicei, persoanele acestea anunţă, iar dacă nu anunţă, atunci pot să facă anumite gesturi care pot aviza un specialist: încep să facă daruri, chiar acte de donaţie, testamente… Există semne premonitorii care, împreună cu semnele de boală, pot să avizeze un medic. De multe ori însă şi familia poate să-şi dea seama. Dacă o persoană nu doarme de zile întregi, are insomnii, acesta este deja un semnal de alarmă pe fondul unei comunicări anterioare a dorinţei de sinucidere sau pe fondul unei patologii anterioare, eventual cu un istoric de tentativă de sinucidere sau de autovătămare.

– Cîţi dintre cei care fac tentativă de sinucidere chiar îşi doresc să moară? Sau, cîţi dintre cei care atentează la propria viaţă îşi doresc să fie salvaţi?

– E o problemă mare, cea a intenţionalităţii, în cazul tentativei de sinucidere. În cazul sinuciderii, nu se mai pune problema, dar în cazul tentativei se discută întotdeauna problema intenţionalităţii, ca şi cum faptul că acea persoană a scăpat cu viaţă din tentativă ar incrimina persoana de falsitate. Nu este aşa!

Eu cred că o tentativă de sinucidere este foarte gravă, creează un model de comportament care intră în memorie, în memoria latentă a persoanei, şi care poate oricînd să fie reprodus din nou. O persoană care face un gest clar, coerent cap-coadă, de autovătămare este o persoană care trece în acel moment peste anumite graniţe, şi anume: trece peste graniţa durerii, dacă este vorba de autovătămare prin tăiere sau împungere, trece peste graniţa fricii de moarte, trece peste graniţa instinctului de supravieţuire, trece peste graniţa iubirii şi a prieteniei faţă de ceilalţi. Deja, tentativa de sinucidere înseamnă foarte mult, din punct de vedere psihologic, pentru acea persoană.

Eu cred că orice tentativă de sinucidere trebuie să fie luată foarte în serios, chiar dacă apoi persoana îşi neagă intenţia sau se dovedeşte a fi plină de bucurie şi de optimism pentru viaţă. Fapta rămîne faptă şi trebuie considerată ca una comunicînd ceva foarte important pentru destinul acelei persoane.

– Vorbind de sinucidere: ce contează cel mai mult în luarea deciziei finale? Cînd un om s-a pregătit „la milimetru” să-şi ia viaţa, mai sînt şanse să fie determinat să se oprească?

– Voi răspunde indirect la această întrebare. Trebuie să ştiţi că ideaţia suicidară este fluctuantă. Există persoane care s-au hotărît să se sinucidă, dar renunţă subit la hotărîrea lor, ca şi cum nici nu ar fi existat vreodată această opţiune de „rezolvare de problemă”. În acele zile îşi fac planuri, pornesc acţiuni noi… Se şi spune că  conduita suicidarului este una ambivalentă: uneori vrea să se sinucidă, alteori nu mai vrea să se sinucidă şi acest lucru nu înseamnă că el trişează. Pe de altă parte există gînduri de sinucidere cristalizate în conştient şi gînduri de sinucidere sau tendinţe, mai bine zis, şi impulsuri suicidare latente, în subconştient.

Ei, din toată această „constelaţie”, rezultă comportamentul suicidar manifest, care întotdeauna trebuie să unească, în acel moment fatidic, actul, fapta care se realizează pe baza voinţei, şi intenţia fermă din acel moment. Or, noi, ca suicidologi şi ca oameni care dorim să prevenim sinuciderea, mizăm tocmai pe amînarea impulsului, pentru că dacă se amînă impulsul cu o oră sau cu o zi, probabil că a doua zi apare altceva în viaţa acelui om. Întotdeauna sperăm că dacă amînăm impulsul, poate reuşim să amînăm şi decesul. Aceasta este, de altfel, filosofia de lucru a tuturor liniilor de criză din lume: amînarea impulsului, în primul rînd. Există şi alte principii pe care ne bazăm, şi anume realizarea unui suport emoţional pentru acea persoană, asigurarea posibilităţii de a se descărca etc.

– O persoană care a făcut o dată o tentativă de suicid şi nu i-a reuşit, are şansa să repete?

– Are mari şanse să repete. Dacă ne uităm în marile tratate de suicidologie, vom vedea că, între factorii de risc pentru realizarea decesului prin sinucidere figurează, sau pe primul loc, sau pe al doilea, tentativele anterioare de sinucidere.

– Care este, în medie, numărul de tentative de sinucidere la o persoană?

– Am cunoscut odată o adolescentă care, la momentul întîlnirii cu mine, avusese deja 16 tentative de sinucidere. Numărul de tentative poate să fie foarte mare. În medie, însă, la persoanele cu patologie depresivă, sau psihiatrică, în general, cam una, două…, trei. Oricum, este foarte important să luăm în considerare şi dacă a fost numai o singură tentativă de sinucidere!

– Ce metode folosesc cel mai des sinucigaşii?

– Metodele cele mai frecvente pe plan mondial sînt spînzurarea, armele de foc şi organofosforicele, cu un anumit specific zonal. De exemplu, în Europa spînzurarea este mai frecventă. În America – armele de foc şi spînzurarea, iar în Asia – organofosforicele, sau pesticidele, datorită specificului muncii în agricultură.

– Diferă metodele folosite de bărbaţi faţă de cele folosite de femei?

– Da, şi tocmai acest lucru a determinat o inversare a prevalenţei sinuciderii: dacă noi ştim că în toată lumea se sinucid mai mult bărbaţii decît femeile, într-un raport bărbaţi-femei de doi la unu, trei la unu, patru la unu, chiar, în unele ţări din Asia, acolo unde femeile se ocupă cu agricultura, există o egalizare a acestui raport bărbaţi-femei, sau chiar o inversare, de unu la doi.

– Se poate… „trata”, clinic, tentativa de sinucidere?

– După tentativa de sinucidere este bine ca persoana să fie adusă în clinică, să se vadă care este substratul psiho-patologic al acelui gest, pentru că în cele mai multe dintre cazuri există un substrat patologic.

– Cînd speraţi că veţi inaugura linia TelVerde, destinată persoanelor aflată în criză suicidară?

– Eu sper că în această vară. Poate nu va fi în iunie, aşa cum speram la un moment dat, dar speranţa noastră este că va fi, totuşi, în această vară.

M. TRIPON