Prof. univ. dr. Dan DUMITRAŞCU: Dacă te apleci la un bolnav, trebuie să ai suflet

„Dacă te apleci la un bolnav, trebuie să ai suflet. Altfel, cum e medicul acela care-l repede pe bolnav, care nu ţine cont că acel bolnav a venit, poate, de la 200 de km, nemîncat, pe frig, într-un tren îngheţat sau cu maşina, pe ceaţă, şi cînd vine la doctor, el îl repede că n-are nu ştiu ce sau că miroase a transpiraţie?!”

O spune prof. univ. dr.  Dan Dumitraşcu, medic primar medicină şi gastroenterologie, şeful secţiei Medicină Internă III a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj-Napoca. Adăugînd, desigur, că medicul „supratehnicizat” al zilei de astăzi nu trebuie să uite latura umană. „Medicina este şi o ştiinţă umanistă, nu doar o ştiinţă tehnică”, declară, în interviul acordat ziarului Făclia, prof. univ. dr. Dan Dumitraşcu.

 – Ce boli se investighează şi se tratează în cadrul Secţiei Medicină Internă III a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj?

– Aş începe întîi cu o scurtă prezentare a Clinicii Medicala II, o clinică universitară, unde pregătim studenţi şi medici rezidenţi. Clinica cuprinde două secţii de medicină internă – secţia Medicină Internă II şi secţia Medicină Internă III, iar eu sînt şeful secţiei Medicină Internă III.

Clinica aceasta este a doua ca vechime din Cluj. A fost construită în perioada interbelică. Are un stil arhitectural foarte frumos şi regret că nu este pusă în valoare această bijuterie arhitectonică a oraşului. În fotografiile vechi se poate admira foarte bine arhitectura clădirii, fiindcă în perioada interbelică nu erau atîtea autovehicule şi copacii nu erau atît de înalţi ca acum.

Ei bine, în această clădire, a Clinicii Medicala II, pe lîngă alte secţii ne găsim şi noi. Clinica a avut profil de interne dintotdeauna, însă tema predilectă a patologiei a depins, în diverse perioade, de interesele ştiinţifice şi practice ale şefilor de secţie şi ale grupurilor lor. A fost o perioadă cînd Medicala II avea profil de boli de nutriţie, a fost o perioadă cînd avea profil de reumatologie, a fost o perioadă cînd a avut un oarecare profil de cardiologie. În prezent, Medicala II este o clinică deschisă întregii patologii interne. Cum ştiţi, însă, patologia internă în prezent se profilează ea însăşi pe tulpini mai mici de specialitate. Primim pacienţi din orice specialitate de interne, însă cu predilecţie, eu şi o parte din echipa mea, ne ocupăm de boli digestive. În secţia II, colega mea, şefă de secţie, dr. Daniela Fodor, este reumatolog şi se ocupă cu predilecţie de reumatologie, dar am colegi foarte devotaţi, care au pasiunea de a se ocupa de boli cardiovasculare sau de boli vasculare periferice. De asemenea, primim urgenţe de tot felul, aşa încît clinica noastră este deschisă spectrului polimorf al patologiei de medicină internă, însă cu profile, ici şi colo, în funcţie de omul care, să nu zicem că sfinţeşte locul, dar încearcă să onoreze locul în care lucrează.

– Sînteţi medic primar medicină internă…

– În urmă cu peste 20 de ani am făcut o a doua specialitate, gastroenterologie.

– Aici voiam să ajung. De ce neapărat gastroenterologie?

– În prezent este bine nu doar să ai cunoştinţe generale despre toate domeniile, ci şi să aprofundezi anumite domenii. De ce a fost gastroenterologie? A fost şi din cauza unor „accidente” biografice de dinainte de ’89, care m-au împiedicat, la un moment dat, să urmez o carieră în cardiologie, pe care o visasem. După ’90, lucrînd într-o clinică foarte bună, la Medicala III (eu sînt unul dintre elevii Medicalei III), suferind şi influenţa tatălui meu, care a fost un distins gastroenterolog, cu timpul m-am format, lucrînd acolo, în gastroenterologie. Ce face să mă disting, însă, de alţi colegi gastroenterologi este aplecarea spre tulburări de motilitate şi tulburări funcţionale digestive. Este un domeniu de patologie digestivă care, de mai bine de zece ani, reprezintă o subspecialitate denumită neurogastroenterologie, un domeniu în care pot să spun fără ruşine că am priorităţi internaţionale.

– Mai pe înţelesul tuturor, ce este neurogastroenterologia?

– Neurogastroenterologia este specialitatea care nu pune accentul doar pe modificările morfologice. Vedeţi, gastroenterologia este în primul rînd, la ora actuală, endoscopie, şi este foarte important, mai ales că endoscopia a trecut de mult de la faza diagnostică în faza terapeutică. Avem însă şi bolnavi care nu pot fi rezolvaţi prin metode endoscopice, şi anume bolnavi care au tulburări ale unor funcţii ale organelor digestive – motilitatea, adică mişcarea, şi sensibilitatea, percepţia viscerală. Acestea sînt suferinţe pe care medicii, pînă nu de mult, nu erau pregătiţi să le cunoască şi să le trateze, dar sînt foarte frecvente.

Ce faci cu un pacient care are simptome digestive supărătoare, la care endoscopia iese negativă? Trebuie să faci ceva mai mult şi pentru acest om. Există tulburări de motilitate, există tulburări de percepţie viscerală. De ce un om cînd mănîncă, să zicem, o cană de supă se simte bine şi altul se simte balonat, dar, endoscopic, nu are suferinţă, nu are gastrită, nu are cancer? Deci, vedeţi că e o categorie de pacienţi care, statistic, ar reprezenta o mulţime ascunsă de aproape 50% dintre pacienţii care se adresează cabinetelor de gastroenterologie, la care nu punem în evidenţă modificări endoscopice, morfologice. Şi atunci, trebuie să investigăm funcţia şi, de asemenea, trebuie să vedem dacă nu este o problemă de percepţie, fie periferică, viscerală, fie centrală, la nivelul creierului.

Mi-a plăcut să mă ocup de acest domeniu, am beneficiat şi de nişte burse DAAD şi Humboldt, în anii ’90, în Germania, cu numărul unu în motilitatea digestivă, profesorul Martin Wienbeck, care m-a format. După aceea, m-a interesat mult problema aceasta a suferinţei cronice şi a comunicării cu pacientul, şi aici pot spune că un alt mentor important pentru mine este profesorul  dr. Douglas Drossman din Carolina de Nord. Profesorul Drossman este numărul unu în lume în intestinul iritabil şi este promotorul grupurilor de lucru care se ocupă cu clasificarea şi criteriile de diagnostic ale tulburărilor funcţionale digestive. Deci aceştia sînt mentorii mei; sigur, pe lîngă tatăl meu şi pe lîngă alţi profesori importanţi care mi-au deschis calea spre aceste suferinţe cronice atît de greu de stăpînit. M-am apropiat de psihosomatică, un domeniu care îţi permite să vezi un om nu numai sub aspectul suferinţei lui organice, şi aici am colaborat foarte mult cu psihologii, am făcut un curs de psihoterapie cognitiv-comportamentală, am fost unul dintre iniţiatorii învăţămîntului de psihosomatică la noi în ţară.

– Aţi adus vorba de comunicare. Cît de importantă este, astăzi, comunicarea cu pacientul în depistarea şi investigarea bolii?

– Aici sînt două aspecte. Cînd este o urgenţă acută, n-ai timp să comunici, sau pacientul nu poate vorbi, e în comă sau se sufocă. La bolnavul acut trebuie să intervii rapid. Bolnavului cronic, însă, nu e destul să-i dai medicamentele. Cu el trebuie să interacţionezi, să-i vezi convingerile despre boală, să vezi comportamentele sale deduse din cauza bolii, să vezi cît de mult îi este influenţată starea emoţională de suferinţele cronice şi pe urmă să încerci să-l înveţi să se relaxeze, să gîndească pozitiv, să accepte că trebuie să trăiască cu boala pe care o are, să îl înveţi să devină aderent la tratament, să nu-şi abandoneze tratamentul sau să nu devină prada escrocilor, avînd în vedere că terapia ştiinţifică de multe ori este dezamăgitoare. Deci, comunicarea cu pacientul este foarte importantă.

– Într-o lume tot mai tehnicizată, în care şi medicii învaţă încă din primii ani de studenţie să se bazeze tot mai mult pe aparate, mai au răbdare şi deschidere studenţii şi rezidenţii pentru comunicarea directă cu pacientul?

– Trăim aşa-zisa perioadă de medicină High Tech şi e tendinţa şi atracţia medicilor şi, în general, a profesioniştilor din sănătate de a pune totul pe tehnică. Avem acum tehnici imagistice, tehnici de investigaţie, moduri de susţinere în viaţă a bolnavilor critici, moduri de intervenţie în boli, care înainte nu erau posibile. Însă medicul, cum să zic, supratehnicizat, nu trebuie să uite latura umană. Medicina este şi o ştiinţă umanistă, nu doar o ştiinţă tehnică. De asemenea, pacientul are nevoie de empatia medicului.

Sigur că există această tendinţă, de a renunţa la comunicare. Cel mai des mă izbesc de ea la studenţi, care atunci cînd relatează un caz, îmi spun de ce a venit pacientul la clinică, ce l-a deranjat şi care-s rezultatele analizelor, uitînd sau sărind alte detalii…

– De anamneză…

– De anamneză sau de examen obiectiv. Nu-i mai interesează cum e ficatul, spun direct cum este ecografia! Se poate şi aşa, dar nu este complet. Şi, cel puţin la modelul nostru cultural, pacientul încă aşteaptă interacţiunea cu medicul.

– Prof. dr. Dan Mihu, de la Ginecologie „Stanca”, spunea că fără suflet nu poţi să faci nimic în medicină.

– Adevărat. Aşa este. Dacă te apleci la un bolnav, trebuie să ai suflet. Cum e medicul acela care nu se uită, care-l repede pe bolnav, care nu ţine cont că acel bolnav a venit la el poate de la 200 de km, nemîncat, pe frig, într-un tren îngheţat sau cu maşina, pe ceaţă, şi cînd vine la el îl repede că n-are nu ştiu ce sau că miroase a transpiraţie?! Trebuie să fim oameni şi să fim toleranţi. Dar, la fel de importantă ca şi comunicarea este şi investigaţia.

– Dintre bolile cu care pacienţii ajung la dvs, care vi se par cele mai complicate?

– Şi personalitatea bolnavului poate fi complicată! Sînt bolnavi care au cancer şi-şi aceptă boala şi îşi fac tratamentul, şi bolnavi cu tulburări funcţionale pentru care orice mică balonare sau constipaţie este o catastrofă. Deci, cred că bolnavul în sine ar trebui să pună problema.

– Trăim într-o lume în permanentă schimbare, stilul de viaţă se schimbă în permanenţă, pe urmă apar tot timpul mîncăruri noi, pe de altă parte sîntem nevoiţi, tot mai des, să mîncăm la fast-food-uri. În ce măsură stilul de viaţă şi alimentaţia favorizează apariţia bolilor digestive?

– Să ştiţi că schimbarea stilului de viaţă aduce şi elemente pozitive, nu numai negative. Congelarea a înlocuit conservarea prin sare şi s-au redus infecţiile digestive. Pe urmă, degresarea laptelui a redus aportul de lipide. Aşadar, industrializarea alimentelor nu trebuie văzută ca o pacoste care ruinează individul. Sînt exagerări. Există oameni care se simt mai bine dacă mănîncă vegetarian, sînt oameni care se simt mai bine dacă mănîncă vegan sau mănîncă mîncarea aşa-zis paleolitică. Nu e nimic demonstrat că e mai sănătos, dimpotrivă, pot să ducă la deficite de nutriţie. Există, în Australia, 10% dintre femei care nu mănîncă cereale, ca nu cumva să aibă celiachie, intoleranţă la gluten. Dar aici, unde sînt 1%, poate, oameni cărora li s-a recomandat să nu mănînce cereale, s-a luat razna! Sînt oameni care, cică, nu mănîncă gluten, că aşa-i sănătos! Fără să le spună nimeni! Ce-s alea cure de dezintoxicare? Întreabă un om care face cură de dezintoxicare ce-i aceea o toxină. N-o să ştie! Deci, există multe concepţii false, multă ignoranţă, şi îmi pare rău că trebuie să spun, şi multă impostură. Ce e rău dacă apar fast-food-uri? Peste tot în lume sînt oameni grăbiţi care trebuie să mănînce ceva, repede. Problema este excesul. Să nu mănînci zilnic la fast-food numai cartofi prăjiţi sau hamburger. Dar nu te împiedică nimeni să mănînci acasă cartofi prăjiţi, nu? De ăia nu se leagă nimeni! Eu îmi fac acasă cartofi prăjiţi la tavă şi zic că mănînc sănătos, gătit de casă! Sau mănînc slănină, de casă, de cum trece postul Crăciunului şi pînă la postul Paştelui, şi zic că-i naturală, că-i bună, mai ales dacă bei lîngă ea şi o ţuică. Ăla e un model sănătos de alimentaţie? Deci, încă o dată zic: sînt exagerări, lipsă de raţiune, reacţii emotive, poate că şi interese financiare. Şi multă impostură!

– Prof. univ. dr. Ion Aurel Mironiuc spunea, într-un interviu recent, că îi este în intenţie să dezvolte, în colaborare cu dvs, un centru de explorări endoscopice în clădirea clinicii Medicala II.

– Intenţia este veche. A fost o dorinţă a noastră mai veche, pe care am discutat-o cu conducerea Universităţii de Medicină şi Farmacie, cu conducerea Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă şi cu colegul Mironiuc. Dorim ca aici, cu colegii de la Medicala I şi cu cei din alte servicii din cadrul spitalului, să dezvoltăm o bază de endoscopie.

– Ce va presupune aceasta?

– Nu-mi place să vorbesc despre proiecte înainte de a le dezvolta.

– În condiţiile în care fiecare şef de secţie doreşte să-şi dezvolte secţia sau să dezvolte în cadrul secţiei noi centre sau servicii de investigare şi tratament, mai putem crede în dorinţa sinceră, reală, a medicilor clujeni de a avea un spital regional de urgenţă, monobloc?

– Nimeni nu împiedică să se facă acel spital, dar pînă cînd acel spital se va face, nu poţi să stai cu mîinile în sîn, fără să faci nimic pentru a asigura pacienţilor servicii medicale  la un standard decent, nu fantastic!, în anumite domenii.

– Nu sînteţi deloc optimist în privinţa realizării spitalului regional de urgenţă…

– Nu, nu sînt deloc optimist. Chiar dacă s-ar începe mîine lucrările, ar dura ani de zile. Dar, în mod cert, este nevoie de un spital unic de urgenţă. Sistemul pavilionar corespundea medicinei de acum 100 de ani. E nevoie de o clădire mare, cu 8, poate 10 sau 12 etaje, cu două nivele de subsol, cu spaţiu suficient de parcare.

– Se poate rupe medicina de religie, de Dumnezeu?

– Medicină fără Dumnezeu? În mediul nostru cultural este foarte greu să desparţi, să deosebeşti lucrurile unul de altul. Eu particip cu mare plăcere la simpozioanele de Medicină şi Teologie de la Bistriţa, ale profesorului Gelu Buta, profesor de bioetică la Teologie şi directorul Spitalului Judeţean de Urgenţă Bistriţa. În toată lumea religia are şi o valoare terapeutică. Eu nu cred în vindecări miraculoase. Cred însă în valoarea psihoterapeutică a religiei, în conlucrarea cu religia, în faptul că în spaţiile medicale trebuie primiţi preoţii de fiecare religie, pe care-i solicită pacientul.

M. TRIPON