Prof. Constantin Albinetz, directorul Muzeului Municipal Dej: „Un muzeu mereu pe drumuri”…

La 1 aprilie, Muzeul Municipal Dej a împlinit 88 de ani de la înfiinţare, parcurgînd o existenţă zbuciumată, ce pare că nu s-a încheiat încă. Un muzeu mic, dar care, asemenea tuturor muzeelor din lume, încearcă să păstreze vie memoria unei localităţi şi a unei colectivităţi, conservînd fragmente din istoria acestora. O istorie care să ne spună povestea devenirii noastre, pentru a înţelege cine şi ce sîntem.

– Domnule director, se repetă pînă la saturaţie că muzeele, bibliotecile, teatrele sînt mari consumatoare de bani şi că societatea actuală, supertehnologizată, se poate dispensa foarte bine de ele. Este adevărat?

– Nici vorbă. Acolo unde există interes pentru promovarea acestor instituţii, unde se investeşte în dotarea lor şi unde ele sînt incluse într-un circuit turistic şi cultural bine organizat, aceste instituţii contribuie în mod evident la prosperitatea spirituală a comunităţii căreia i se adresează. La fel şi a vizitatorilor ocazionali. Aş putea exemplifica prin cîteva muzee de interes naţional – Muzeul Ţăranului Român şi Antipa, de interes regional – Muzeul Etnografic al Transilvaniei Cluj, sau local – Turda, Muzeul Grăniceresc Năsăud etc. -, care atrag anual mii de vizitatori. Evident, aceste muzee dispun de un management cultural susţinut printr-o finanţare adecvată şi multă implicare din partea administraţiei locale. Toate contribuie la prestigiul oraşului în care se găsesc şi îşi desfăşoară activitatea. Toate contribuie la educarea tinerei generaţii, chiar dacă la noi programa şcolară nu prevede expres vizitarea muzeelor. De altfel, muzeul – aşa cum este definit de Legea Muzeelor (311/2003 republicată) – este o „instituţie de cultură, de drept public sau de drept privat, fără scop lucrativ, aflată în serviciul societăţii, care colecţionează, conservă, cercetează, restaurează, comunică şi expune, în scopul cunoaşterii, educării şi recreerii, mărturii materiale şi spirituale ale existenţei şi evoluţiei comunităţilor umane, precum şi ale mediului înconjurător”. Subliniez, este o instituţie în serviciul societăţii!

– Cum a privit societatea dejeană, de-a lungul anilor, această instituţie?

– În anul 1925, cînd a fost înfiinţat ca muzeu al Judeţului Someş (Dejul fiind reşedinţă de judeţ), instituţia se număra printre cele 20 de muzee existente în Transilvania în perioada 1919 – 1929 şi a constituit o mîndrie pentru locuitorii oraşului. În perioada interbelică, muzeul s-a bucurat de sprijinul Comisiei Monumentelor Istorice pentru a adăposti, conserva şi cerceta vestigiile arheologice din zonă, în special rezultate în urma săpăturilor făcute la castrele romane de la Căşeiu şi Tîrlişua de prof. univ. dr. Emil Panaitescu, apoi de istoricul Victor Motogna şi maiorul Iuliu Marţian. Treptat, muzeul s-a dezvoltat, ajungînd să fie unul de importanţă judeţeană, dar acest curs ascendent a fost stopat de al doilea Război Mondial şi urmările acestuia.

La 8 septembrie 1940, cînd în oraş s-a instaurat regimul hortist, o parte din patrimoniul muzeului a fost distrus, iar directorul, dr. Liviu Deac, forţat să se refugieze în România. După război, în 1944, s-a încercat recuperarea obiectelor risipite şi reamenajarea muzeului, dar autorităţile sovietice care administrau Ardealul de Nord au dat o nouă lovitură patrimoniului muzeistic, cînd în curtea prefecturii au fost arse numeroase documente de arhivă şi cărţi vechi. După 1945 a început refacerea muzeului, potrivit ideologiei comuniste, expoziţiile permanente fiind grupate conform „orînduirilor sociale”.

– Îmi aduc foarte bine aminte, prima sală era pentru „orînduirea primitivă”, a doua – „orînduirea feudală”, a treia – „epoca modernă” şi tot aşa…

– Exact, dar trebuie să spun că dincolo de această amenajare pe „orînduiri”, perioada 1952-1968 a fost una benefică pentru muzeu. Acesta funcţiona la parterul primăriei şi dispunea de săli moderne pentru expoziţiile sale permanente şi temporare. În 1968, muzeul primeşte denumirea de Muzeu Municipal Dej, avînd în vedere caracterul mixt al colecţiilor sale, dar şi prin menirea lui de a păstra şi reflecta istoria, cultura şi tradiţiile unuia dintre cele mai vechi comitate / judeţe ale Transilvaniei, comitatul Solnoc-Dăbîca, devenit, în 1925, judeţul Someş.

– Îmi amintesc la fel de bine şi declinul care a urmat…

– Desigur, dacă întotdeauna este loc de mai bine, inevitabil este loc şi pentru mai rău, iar muzeul nu este o excepţie. În anul 1974, în urma unei decizii controversate a Comitetului Municipal de Partid – care nu a îndrăznit să desfiinţeze instituţia, dar s-a străduit din răsputeri să-i minimalizeze importanţa – muzeul a fost mutat în Claustrul Mănăstirii Franciscane, într-un spaţiu rece, igrasios şi categoric impropriu pentru a purta numele de muzeu. Şi asta, într-o „epocă de aur” pentru edificiile culturale care se construiau în toată România: muzee, teatre, biblioteci, case de cultură. O perioadă în care în Dej nu s-a realizat nimic în această direcţie. Nici muzeu, nici casă de cultură, nici bibliotecă… Absolut nimic.

– Iar consecinţele s-au văzut după 1989!

– Bineînţeles. Toate edificiile în care au funcţionat biblioteca, muzeul şi casa de cultură, nefiind proprietatea oraşului, au făcut obiectul unor retrocedări, astfel că instituţiile în cauză au fost obligate să se mute. De la rău, la mai rău, cu două excepţii notabile: Casa Municipală de Cultură, care a avut şansa să se mute în spaţiul fostului cinematograf „Arta”, şi Galeria de Artă „Frezia”, unde litigiul privind proprietatea asupra clădirii a fost cîştigat de Primărie.

Muzeul a fost obligat să părăsească spaţiile în care îşi desfăşura activitatea în 1997. Tot atunci, soluţia la îndemînă a fost mutarea întregului patrimoniu într-o clădire din centrul istoric, respectiv un restaurant dezafectat. Iarăşi un spaţiu rece, igrasios, impropriu pentru a purta numele de muzeu… În plus, proprietarul clădirii este SC ALPA, cu care primăria a semnat un contract de închiriere. Contract ce expiră la data de 31 decembrie 2013.

– Aşadar, la trecutul mare, jalnicul prezent. Ce se va întîmpla mai departe?

– Avînd în vedere că proiectul de reamenajare a centrului istoric al municipiului nu   s-a dovedit eligibil, Primăria şi Consiliul local au avansat ca soluţie amenajarea unui spaţiu cultural multifuncţional (bibliotecă, muzeu, săli de expoziţie, mediatecă) în incinta unei clădiri reprezentative pentru oraş, cunoscut de dejeni ca „Liceul Economic”. În acest sens, Primăria a realizat în 2012 un studiu de fezabilitate şi a aplicat pentru o finanţare la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional (în urma anunţului publicat de acesta pentru finanţarea de proiecte şi programe în 2013), la Capitolul D: Domeniul investiţiilor în infrastructura culturală – Programul pentru reabilitarea şi modernizarea a 20 de muzee sau construirea unora noi pentru a suplini pierderile datorate retrocedărilor. Potrivit studiului de fezabilitate şi planurilor întocmite de arhitectul Dorin Munteanu, investiţia ar fi de cca. 700 de mii de euro (3.211,99 mii lei). Or, din noiembrie anul trecut şi pînă în prezent nu s-a primit nici un răspuns. Nici da, nici nu.

– Era an electoral…

– A fost… Oricum, pentru realizarea scopului propus este nevoie de un efort comun al autorităţilor locale şi centrale, bugetul local fiind destinat mai puţin unor astfel de investiţii şi mai mult supravieţuirii în regim de criză.

– O criză care serveşte de multe ori ca pretext pentru o secetă culturală fără sfîrşit…

– Puteţi s-o numiţi şi aşa. Dezamăgitor este că în urma aplicării prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 63 din 2010 nu s-a redus birocraţia din administraţia publică, ci au dispărut numeroase instituţii de cultură, aflate în grija primăriilor şi consiliilor locale şi judeţene. Ca rezultat al disponibilizărilor şi comasărilor făcute în numele unei „strategii de resurse umane” discutabile, în localităţile mai mici, cum este şi Dejul, sub umbrela numită „Serviciul cultură”, aceste instituţii au fost depersonalizate, majoritatea transformîndu-se în… nici nu ştiu cum să le numesc!

– „Puncte de lucru”?

– Cam aşa ceva, avînd în vedere că în noua organigramă, cuvîntul muzeu nici nu mai există. Cert este că la subfinanţarea cronică de care au suferit şi suferă aceste instituţii s-a adăugat şi reducerea de personal, calendarul activităţilor pe care le organizează fiind redus la minimum. Lucru absolut frustrant deoarece, pe de o parte, ţi se cere să faci activitate, iar pe de altă parte, ca să fii vizibil, ca să poţi organiza evenimente cu impact asupra comunităţii, ai nevoie de oameni, dotări şi un buget echilibrat. Nu mai vorbesc, în cazul muzeului, de cercetare, conservare, achiziţii, abonamente la publicaţii de specialitate etc. etc. Şi e frustrant, mai ales că în ultimii ani Muzeul Municipal Dej a reuşit să intre în atenţia specialiştilor, fiind membru fondator al Reţelei Naţionale a Muzeelor din România şi gazda unor expoziţii itinerante de mare valoare, realizate în parteneriat cu Muzeul de Istorie din Iaşi şi Muzeul de Mineralogie din Baia Mare. Sau, cu Muzeul Municipiului Bucureşti, împreună cu care pregătim pentru Zilele Dejului expoziţia foto – documentară „Bucureştiul vine la Dej”, iar ca invitat de marcă, pe istoricul şi eseistul Stelian Tănase. Toate acestea, pe lîngă colaborările mai vechi şi de tradiţie cu muzeele clujene şi cu cel din Gherla, sau participarea la Noaptea Muzeelor şi la alte manifestări culturale de amploare pe plan local.

– Dacă am spus jalnicul prezent, speraţi totuşi la un mîndru viitor?

– Nu vreau să rostesc cuvinte mari şi nu am speranţe deşarte, dar îmi doresc ca, într-o bună zi, Muzeul Municipal din Dej să-şi poată pune în valoare colecţiile: de arheologie, carte veche, numismatică, etnografie, artă plastică şi decorativă, colecţia privind exploatarea sării, într-un cuvînt, tot ce mucezeşte în depozit şi nu poate fi expus din lipsă de spaţiu şi vitrine. Să fie, aşa cum îi este menirea, în slujba societăţii. „Crescat et floreat” (să crească şi să înflorească), asta îi doresc. Pînă atunci însă, sper că o instituţie mică, devenită şi mai mică, să nu dispară definitiv. Din motive de criză sau alte motive…

– Din lipsă de apetit cultural, presupun, pentru că „sfîrşitul nu-i aici…”

– Miercuri, 10 aprilie 2013, Reţeaua Naţională a Muzeelor din România a depus la registratura Ministerului Culturii solicitarea de organizare de către minister a unei consultări publice cu privire la modificarea OUG 189 conform legii nr. 52/2003. Potrivit RNMR, „dacă actuala modificare a actului normativ este aprobat în Parlament, practic managerii muzeelor din România devin marionete în mîna ordonatorului de credite, fără posibilitatea de a-şi impune o strategie personală, fără rol managerial, de fapt fără nici un rol clar trasat”. Mai pe scurt, modificările propuse, îngroapă managerii de muzee şi odată cu ei, muzeele patriei. În fond, după ce marile strategii guvernamentale postdecembriste au pus pe butuci industria românească, a venit şi rîndul teatrelor, muzeelor, bibliotecilor…

Magdalena Vaida