Pr. Bogdan CHIOREAN: O ambulanţă: asta ne dorim cel mai mult pentru Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”

„Este normal ca, pe măsură ce trece timpul, în funcţie de cum decurg lucrurile să identificăm noi nevoi. Tare ne-am dori să avem un serviciu de ambulanţă al nostru, pentru că foarte, foarte multe internări întîrzie datorită faptului că nu există ambulanţe libere pentru transport neasistat” – spune directorul Centrului de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”, părintele Bogdan Chiorean.

Nu în ultimul rînd, pentru domnia sa rămîne actuală intenţia de a dezvolta, poate separat de Centrul „Sf. Nectarie”, un centru de îngrijiri paliative şi pentru copii.

 – Aţi reuşit, pînă acum, să stabiliţi o colaborare a Centrului de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie” cu Institutul Oncologic „Prof. Dr. Ion Chiricuţă”?

– Pe cînd să reuşim, dl conf. dr. Patriciu Achimaş-Cadariu a fost numit ministru al Sănătăţii! Ne bucurăm că este acolo pentru că este un om competent, un foarte bun profesionist. Sigur, există o colaborare la nivelul cazurilor, în sensul că medicii din Institut ţin legătura cu medicii noştri, în permanenţă, pentru a afla starea de sănătate a pacienţilor şi după ce ei sînt externaţi de la Institut. Colaborarea cu dl Achimaş-Cadariu poate continua însă pe alt plan, în sensul că noi să identificăm anumite probleme pe care paliaţia le are în România, iar dînsul, în postura şi prin autoritatea pe care le are, să le poată rezolva.

– Cu ce a fost dotat Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie” în 2015? Ce aţi achiziţionat şi ce modificări aţi adus Centrului, faţă de 2014?

– Marea modificare asta a fost, că am reuşit să amenajăm şi să dotăm încă cinci saloane, care înseamnă zece paturi în plus. Deci, iată, suplimentarea activităţii noastre, avînd atît dotare materială, cît şi de resurse umane, pentru că avînd mai mulţi pacienţi, am făcut şi angajări în plus.

Pe lîngă acestea, în exteriorul Centrului „Sf. Nectarie” am reuşit să ridicăm un monument, o cruce din marmură, la intrare – executată în mod ireproşabil de meşterul Vasile Condor, care realizează lucrări ample la Mănăstirea Nicula, toate în piatră -, pe care am pus am pus textul „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfîntă Învierea Ta  o lăudăm şi o mărim”, pentru că asta-i temelia credinţei noastre: Învierea lui Hristos. Am reuşit, de asemenea, să achiziţionăm din Grecia, prin comandă, o raclă din argint pentru Sfintele Moaşte ale Sfîntului Nectarie, pe care le-am primit de la Mitropolia Eghinei.

– Aţi avut, aveţi, la Centrul „Sf. Nectarie”, activităţi şi pe plan educaţional şi ştiinţific?

– În toamnă am organizat cursuri de îngrijiri paliative pentru asistentele noastre, pentru că am observat că, asemeni cunoştinţelor din medicina de urgenţă, şi cunoştinţele de paliaţie trebuie  reînnoite, aduse la zi, după o perioadă de timp. De asemenea, medicii noştri au participat, toţi, în mod activ, cu lucrări ştiinţifice, la conferinţele naţionale de îngrijiri paliative. În ce mă priveşte, sînt în anul II la doctorat, cu o temă de îngrijiri paliative, referitoare la modul în care centrele de paliaţie pot preveni riscul creşterii numărului de eutanasieri. Vedeţi, chiar dacă în România pare de domeniul SF-ului, în ţările vecine, nu departe de noi, în Belgia, în Olanda există centre de eutanasiere (unul se numeşte, paradoxal, „Dignitas”!), în care oamenii vor să moară demni. După ultimele studii, majoritatea cer să fie eutanasiaţi pentru că îi doare! Adică, în 2015, cu ce medicamente există să nu poţi să faci terapia durerii şi să trebuiască, omul, să fie eutanasiat, mi se pare un scop ratat al medicinei! Este incredibil! Să ceară omul să fie omorît, să fie eutanasiat, pentru că-l doare! La clase peste clase de analgezice, de opioide! Şi atunci, şi-au dat seama şi olandezii că, totuşi, paliaţia este mai bună şi au investit masiv în paliaţie, acum. Noi ar fi bine să investim profilactic. Să nu ajungem la nivelul acela, la care oamenii să nu mai poată să rabde.

– E mare costul medicamentelor pe care le administraţi pacienţilor, la Centrul „Sf. Nectarie”?

– N-aş putea spune că-i foarte mare. Problema este că, dintre opioide, cel mai uzual şi care e chiar foarte ieftin, se… găseşte foarte greu. Sînt momente în care pur şi simplu nu avem, şi atunci, sigur, pentru că nu putem lăsa oamenii să sufere, intrăm cu altă terapie, care însă e mai costisitoare.

– Ce nevoi aţi identificat pentru Centrul „Sf. Nectarie”, în ultima perioadă?

– Este normal ca, pe măsură ce trece timpul, în funcţie de cum decurg lucrurile să identificăm noi nevoi. Tare ne-am dori să avem un serviciu de ambulanţă al nostru, pentru că foarte, foarte multe internări întîrzie datorită faptului că nu există ambulanţe libere pentru transport neasistat. Nu există, sau dacă există, întîrzie cîte şase, şapte ore şi ajung cînd medicii noştri nu mai sînt aici şi nu se mai poate face internarea, se amînă încă o zi. Există, sigur, ambulanţe private, dar aici se impun nişte costuri şi nu toată lumea şi le permite.

– Spuneaţi, nu demult, că intenţionaţi ori să dezvoltaţi acest centru, construind o aripă nouă, ori să construiţi separat un centru de îngrijiri paliative pentru copii. Vă menţineţi intenţia dezvoltării unui astfel de proiect?

– Ne-am interesat la specialiştii în pediatrie şi părerea unanimă a fost că e mare nevoie de un centru de îngrijiri paliative şi pentru copii. Sînt foarte mulţi copii pe care nu mai ştiu cum să-i poarte de pe o secţie pe alta, ca să-i mai poată ţine internaţi. – Aţi făcut demersuri pentru demararea proiectului?

– Încă n-am făcut, pentru că m-a speriat foarte tare faptul că, după ce am suplimentat cu 10 numărul de locuri la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”, a crescut şi lista de aşteptare. În loc să scadă, a crescut! Şi încă nu sînt foarte sigur dacă să mai facem, aici, încă 10 locuri, la mansardă, şi să le facem pentru adulţi sau pentru copii, sau să facem, pentru copii, un proiect separat.

– Nu sînt specialist în paliaţie, dar cred, totuşi, că pentru copii s-ar impune un proiect separat.

– Şi eu gîndesc la fel, deoarece copiii au nevoie de o cu totul altă abordare decît adulţii. De altfel, Occidentul, care are experienţă în paliaţie, nici nu recomandă existenţa, în acelaşi loc, a centrelor pentru copii şi pentru adulţi. Rămîne deschisă ideea şi cred că o să o şi realizăm, cu ajutorul lui Dumnezeu.

– Revenind la Centrul „Sf. Nectarie”: aţi avut, în 2015, cazuri mai… speciale?

– La noi, fiecare caz este special, pentru că de la fiecare om care se internează aici ai ceva de învăţat. Eu aşa văd cazurile speciale. Oameni, poate atît de simpli, ca formare, ca pregătire, vin şi-ţi spun cîte un cuvînt pe care tu, cu toată pregătirea ta, cît ai fi tu de erudit, nu l-ai mai auzit, şi cuvîntul acela te marchează şi-ţi rămîne în minte poate toată viaţa. Mă impresionează în mod special oamenii care se pot bucura şi în momentele acestea, de boală ajunsă în stadii foarte avansate. N-am crezut niciodată, cu toată pregătirea mea teologică şi medicală, că aş putea întîlni oameni atît de suferinzi care să zîmbească şi să fie mult mai deschişi şi mult mai optimişti decît sînt eu, care-s sănătos! Şi asta e puterea lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu care se desăvîrşeşte în slăbiciune.

Îmi vine în minte o pacientă de 31 de ani care mi-a spus să mă bucur pentru fiecare clipă pe care o trăiesc şi să nu fiu niciodată nefericit, pentru că ea, acuma uitîndu-se în urmă şi gîndindu-se care au fost lucrurile pentru care a fost nefericită, zice: „Părinte, nu ştiu dacă să rîd sau să plîng”.

– Se tem, pacienţii care ajung la „Sf. Nectarie”, de moarte?

– Am avut şi pacienţi care se temeau. Cea mai bună terapie pentru aceştia era să le fie cineva alături, să stea cineva lîngă ei, tot timpul. Dacă aveau pe cineva lîngă ei, parcă dispărea acea stare de frică şi consumul de medicamente era mai mic.

– Mai vin măicuţe la Centrul „Sf. Nectarie”?

– Da, sînt cele două maici de la mînăstirea din Floreşti, care sînt în permanenţă aici.

– N-au… obosit?

– Eu sper că nu.

– Ce vă doriţi cel mai mult pentru 2016?

– Nu ne-ar strica să avem, cît mai repede, serviciul acesta de ambulanţă, pentru că, repet, e păcat ca oamenii să nu poată beneficia în timp util de serviciile noastre. Sînt oameni care nu pot să aştepte şase ore. Şase ore pentru un om pe care îl doare înseamnă o veşnicie.

M. TRIPON