Pr. Bogdan CHIOREAN: La Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie” fiecare pacient este o lecţie de viaţă

După ce a reuşit suplimentarea numărului de paturi la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie” din Cluj-Napoca, de la 20 la 30, „ambiţia” directorului acestuia, pr. Bogdan Chiorean, este, acum, de a deschide un centru de îngrijiri paliative pentru copii.

„Personalul care lucrează în centre de paliaţie pentru adulţi nu poate lucra cu copii, abordarea paliativă a copiilor fiind cu totul diferită de cea a adulţilor” – spune pr. Bogdan Chiorean, mărturisindu-şi intenţia de a începe demersurile pentru demararea unui astfel de proiect.

Dincolo de asta, activitatea  la Centrul „Sf. Nectarie” rămîne o provocare, fiecare pacient însemnînd, pentru pr. Bogdan Chiorean, „o lecţie de viaţă”.

– La începutul acestui an vă mărturiseaţi intenţia de suplimentare a numărului de paturi la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie” din Cluj-Napoca. Din ce am auzit, aţi şi reuşit!

– Cînd v-am spus de intenţia asta, sincer, nici eu nu chiar credeam că voi reuşi, pentru că orice manager de spital ştie că dintre cele mai greu lucruri de obţinut pentru un spital, sînt locurile sau paturile în plus. Modificarea aceasta de structură, de la o structură mai mică la una mai mare, înseamnă o muncă deosebit de laborioasă şi care necesită aprobări, începînd cu Direcţia de Sănătate Publică, continuînd cu Ministerul Sănătăţii şi apoi iarăşi, aici, la Cluj, cu Casa de Asigurări de Sănătate, care pînă la urmă trebuie să şi deconteze aceste paturi, care sînt în plus.

Cînd am înaintat actele, în februarie-martie, toată lumea îmi spunea: „Părinte, puteţi să staţi liniştit, că mai repede de un an, un an şi jumătate, n-o să primiţi răspuns”. Motiv pentru care chiar am şi stat liniştit, pentru ca în Joia Mare să aflăm că ni s-a aprobat de la minister modificarea de la 20, la 30 de paturi. Era deja ora 16:00!

Modificarea de structură pe care intenţionam să o facem era pe baza birourilor noastre şi a ultimelor două camere de protocol pe care le aveam. Am zis: Ne restrîngem birourile şi facem încă cinci saloane a cîte două paturi.

Pînă aici, totul a fost în regulă, doar că Săptămîna Luminată era săptămîna în care se făcea contractul cu Casa de Asigurări pentru celelalte paturi. Ca să-ţi poată deconta Casa încă zece paturi, tu trebuia să ai autorizaţie sanitară de funcţionare, de la DSP. Ca să ai autorizaţie de funcţionare însă, trebuia să ai saloanele gata făcute! Trebuia, de asemeni, să ai şi liftul pînă sus, încă două etaje în plus! Şi asta era în Joia Mare! Şi am zis: „E ora 4:00 după amiaza, pînă la ora 7:00, cînd începe Denia celor 12 Evanghelii, hai să mutăm dulapurile din birouri, măcar, şi să facem camerele curate!”.

Am căutat şi nişte meşteri, dar… foarte greu de găsit în Săptămîna Mare. Toţi ziceau: „Părinte, cu tot dragul, dar numai de săptămîna viitoare, de joi încolo”. Orice oferte financiare am făcut, n-a vrut nimeni să vină. Abia în Săptămîna Luminată, miercuri şi joi, am găsit o echipă de muncitori foarte prompţi şi foarte harnici, care fiind şi în număr mare, au venit şi au modificat, conform cerinţelor DSP, aceste saloane. Astfel că, aşa a rînduit Dumnezeu, să prindem şi contractarea cu Casa.

O altă problemă pe care am întîmpinat-o a fost cea a liftului. Aveam lift de la subsol la etajul I, dar trebuia să ducem acum liftul la etajul II şi la etajul III. Noroc că era casa liftului făcută pînă la ultimul etaj, dar părţile componente ale liftului trebuiau comandate în Italia. Asta a durat foarte mult, aproape trei luni, motiv pentru care am şi întîrziat să internăm pacienţi pe paturile în plus din momentul în care noi aveam, practic, acest drept.

Astăzi, însă, sîntem deja cu 30 de locuri la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”, funcţionale, autorizate, şi cu o listă de aşteptare mai scurtă.

– De ce a trebuit să regîndiţi spaţiile Centrului de Îngrijiri Paliative la un timp, totuşi, scurt, de la deschiderea acestuia?

– Am considerat că activitatea principală în acest Centru este cea a asistării bolnavilor. Era, în acest spaţiu, şi o bibliotecă. Sigur, era utilă, fiindcă există şi această terapie prin lectură, pe care mulţi dintre pacienţi o făceau singuri sau cu ajutorul voluntarilor, dar, totuşi, am optat pentru mutarea cărţilor în centrul de zi şi folosirea acestui spaţiu, la fel şi a birourilor noastre, pentru saloane pentru pacienţi. Ideea a venit, practic, ca o consecinţă a cererii foarte mari, căreia, altfel, nu îi mai puteam face faţă.

– Cîţi pacienţi, sau poate mai corect ar fi să vă întreb cîte internări au fost, pînă acum, la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”?

– În 2014 am avut cei mai mulţi pacienţi internaţi. În 2013 au fost doar cîţiva, pentru că, deşi activitatea Centrului a început în luna mai, încă nu se cunoştea foarte bine care este adresabilitatea acestuia, nu se ştia că internarea nu implică nici un cost din partea aparţinătorilor. Fiind şi un domeniu nou cel puţin pentru această zonă a ţării, la început au fost oamenii reticenţi, mulţi confundau Centrul cu un azil sau cu un centru de socializare pentru vîrstnici.

Am avut, pînă în momentul de faţă, în jur de 800 de pacienţi. Sigur că o parte dintre ei au fost şi reinternaţi, unii chiar de mai multe ori. Marea noastră bucurie este că am reuşit, pentru cei care erau cazuri sociale şi nu aveau nici un aparţinător, nu aveau nici măcar acte de identitate, am reuşit, cu ajutorul colegilor care lucrează pe partea de asistenţă socială, să facem să aibă şi ei o pensie care să-i ajute, mai departe, să poată fi instituţionalizaţi într-un centru rezidenţial pentru vîrstnici. Diagnosticul lor fiind unul oncologic, incurabil, dar starea lor fiind stabilă, era important să aibă un loc în care să poată să rămînă. În acest sens am colaborat cu Asociaţia „Filantropia” Bistriţa, cu părintele director Marius Pintican, care ne-a ajutat şi a preluat pacienţi de-ai noştri chiar dacă pensia lor era mai mică decît cerinţele asociaţiei.

– Ce alte modificări aţi făcut la Centrul „Sf. Nectarie” de cînd sînteţi managerul acestuia?

– Am deschis o bucătărie proprie.

– Vreţi să spuneţi că pînă acum Centrul „Sf. Nectarie” nu avea bucătărie???!

– Nu. Nu avea. Mîncarea pacienţilor era asigurată prin servicii de catering care, sigur, au fost bune la început, doar că erau puţin cam costisitoare, iar mîncarea nu întotdeauna era adaptată nevoilor pacienţilor. Acum avem bucătărie proprie şi e aşa o mare bucurie pentru noi! Ieri mă întrebau doi pacienţi, soţ şi soţie: „Părinte, cine a făcut mîncarea asta, că aşa mîncare bună n-am mai mîncat în spital?!”. Sigur, bucătăreasa noastră a fost bucătăreasă şefă la un restaurant celebru din Cluj, are o experienţă vastă, şi atunci poate să facă o mîncare net superioară oricărui alt spital. Şi adaptată, desigur, nevoilor pacienţilor.

A trebuit, şi aici, să mă lupt cu o ideologie păguboasă, pentru că mulţi îmi spuneau: „Părinte, ei – adică bolnavii Centrului -, oricum nu mănîncă, şi atunci de ce să le dăm ceva bun şi de ce să le dăm mult?”. Şi am zis: „Dacă vezi în fiecare zi o felie de pîine cu un ou, acolo, într-o farfurie, nici sănătos să fii nu-ţi vine să mănînci! Dar dacă-i ceva, chiar mai puţin, care arată bine, miroase bine, poate îl îmbie să mănînce şi-i dă o stare de bine, şi asta contează foarte mult pentru un bolnav. Poate bolnavul nu mănîncă de acolo decît cîteva firimituri, dar e mare lucru pentru el că se simte respectat şi îngrijit”. Mulţi pacienţi îmi spun acum: „Părinte, ne simţim aici ca în staţiune!”. Şi pentru noi, cei care lucrăm aici, asta-i cea mai mare bucurie şi asta ne dă putere să mergem mai departe.

Bucătăria, deci, este pentru noi o mare realizare. Acum intenţionăm să amenajăm o zonă de relaxare, în curte, pentru pacienţii care sînt deplasabili, cu bănci, cu arbori, poate şi un mic lac artificial.

– Ce cazuri deosebite aţi avut în ultima vreme la Centrul „Sf. Nectarie”?

– Am avut, din păcate, un caz, mamă şi fiică internate împreună, amîndouă paciente, amîndouă cu diagnostic oncologic şi amîndouă în fază foarte avansată de boală. Un alt caz pe care îl avem acum: două persoane, soţ şi soţie, amîndoi cu diagnostic oncologic, doi oameni minunaţi. Eu glumesc cîteodată cu ei şi-i întreb: „De ce aţi venit amîndoi aici? Măcar unul să fi rămas acasă! Aşa, a trebuit să fac un salon matrimonial!”. Şi zice soţul: „Am venit să am grijă de ea, nu pot s-o las singură!”.

Sînt foarte simpatici! Vedeţi, pînă la urmă minunea-i ca oameni în starea asta, atît de gravă, şi fizică şi spirituală şi poate şi socială, să poată să se bucure. Să poată să zîmbească! Să vezi, dimineaţa, pacientul cu chipul mai luminat decît al tău, care ai venit odihnit şi mîncat şi fără nici o problemă de sănătate! Cred că asta-i cea mai mare minune care poate să existe aici! Uneori, şi o banală gripă, dacă o ai, te pune în situaţia să nu mai vrei să vezi pe nimeni în ziua aceea, dar să fii cu o boală cronică, progresivă, şi să ştii că eşti într-un stadiu foarte avansat! Să-i auzi cum povestesc! „Eu mor înaintea ta!”. „Ba nu – zice -, că al meu îi de plămîni şi astea de plămîni îs mai grave, eu mă duc înainte!”. Iau moartea în rîs, practic.

– E în firea ţăranului român, autentic, să ia în rîs moartea.

– Ceea ce vedem aici, în fiecare zi, să ştiţi că sînt pentru noi adevărate lecţii de viaţă. Fiecare pacient este o lecţie de viaţă. Văzîndu-i, stînd împreună cu ei, începem să preţuim lucruri care pînă acum credeam că sînt drepturile noastre: dreptul să respirăm, să mîncăm ce vrem, să umblăm pe unde vrem. Or ei ne demonstrează că acestea nu-s nişte drepturi, ci nişte daruri pe care atunci cînd nu le mai ai tînjeşti după ele şi ajungi să te bucuri de cel mai banal lucru pe care atunci cînd erai sănătos îl ignorai. Diferenţa asta dintre „drept” şi „dar” o vedem abia atunci cînd pierdem acel ceva ce am crezut că ni se cuvine.

– Aţi amintit cazul mamei şi fiicei, internate împreună. Ele nu mai sînt?

– Fiica a fost externată, iar mama, din păcate, a murit. Iarăşi o situaţie atît de… sensibilă, atît de gravă, în felul ei. Niciodată, după 500 de pacienţi internaţi, n-am crezut să mai fie situaţii pe care să nu le mai fi întîlnit înainte şi cărora să nu le pot face faţă într-un fel anume. Or, cînd vezi aşa ceva, persoane atît de apropiate care să fie internate în acelaşi timp, cu acelaşi diagnostic şi amîndouă în stare foarte avansată de boală, cu greu faci faţă situaţiei.

– Îmi spuneaţi, într-un alt interviu, că personalului de aici îi este destul de greu să se obişnuiască cu bolnavii, încărcătura psihică fiind foarte mare. S-au obişnuit acum angajaţii cu pacienţii?

– S-au obişnuit, dar tot timpul ţin să le reamintesc unde se află şi care-i menirea noastră aici, pentru că zic Sfinţii Părinţi că extremele-s de la diavol. Să nu te obişnuieşti sub nici o formă, să nu poţi să faci faţă locului ăstuia de muncă e o extremă, şi să te obişnuieşti prea tare şi să intri într-o rutină, să zici: „Melanomul din salonul 6”, iarăşi e un lucru foarte grav. Adică, nu-i mai persoana, e diagnosticul! Şi atunci, asta vreau, să fim, cît de cît, în echilibru: să ne obişnuim – în sensul să putem face faţă şi să primim, pînă la urmă, cuvîntul Scripturii: „Datori sîntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi şi să nu căutăm plăcerea noastră” -, dar, pe de altă parte, să nu intrăm într-un stadiu de rutină, de împietrire, pentru că nici una, nici alta nu sînt mai puţin periculoase.

– Cine formează, în prezent, personalul Centrului de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”?

– Avem patru medici, 16 asistente, 16 infirmieri, doi asistenţi sociali, farmacistă, un psiholog, preot şi administrator. Şi două maici de la Mănăstirea Floreşti! De multe ori bolnavilor le este suficientă prezenţa lor, a maicilor, fără să spună nimic. Unii însă le cheamă să se roage împreună cu ei.

– Cîţi, dintre cei care ajung la Centrul „Sf. Nectarie”, sînt ortodocşi?

– Cam 56%, după ultima statistică.

– Şi restul…?

– Am avut pacienţi romano-catolici, greco-catolici, lutherani, martori ai lui Iehova, baptişti, penticostali…

– Colaboraţi, pentru pacienţii Centrului, cu preoţi şi pastori de alte confesiuni?

– Da. Avem cîteva persoane de contact, pentru că sînt situaţii în care pacientul cere ca preotul sau pastorul său să vină să-i citească o rugăciune sau vrea să se mărturisească. Întotdeauna îndeplinim această dorinţă a pacienţilor.

– Aveţi colaborări cu spitale din Cluj?

– Avem o bună colaborare cu Spitalul Municipal şi avem în plan o colaborare cu Institutul Oncologic „Prof. Dr. I. Chiricuţă”, prin managerul acestuia, conf. dr. Patriciu Achimaş.

– V-aţi gîndit sau v-aţi propus, oare, să organizaţi, în acest centru, cursuri  de pregătire în paliaţie?

– În sala de conferinţe a Centrului se desfăşoară, deja, cursuri de paliaţie, deocamdată pentru medici! Sînt cursuri organizate de cei de la hospice-ul „Casa Speranţei” din Braşov, singurii din ţară care organizează cursuri pentru atestatul în îngrijiri paliative. În septembrie vom organiza un curs de educaţie medicală continuă, de îngrijiri paliative, pentru asistenţi.

–  Ce vă propuneţi să mai faceţi, în viitor, în acest domeniu, al paliaţiei?

– Avem un proiect de îngrijiri medicale la domiciliu, în intenţia de a ajuta cît mai mulţi pacienţi. Vrem să identificăm soluţii în aşa fel încît din personalul angajat, o oră sau două, fiecare, din timpul în care este aici, la servici, să-şi lase colegii să-i preia din atribuţii şi el să meargă să îngrijească un caz la domiciliu. Sigur, contra cost există deja foarte multe asemenea servicii, dar nu toată lumea şi le permite.

– Alt proiect?

– O mare problemă a Transilvaniei, dar pînă la urmă a României, în general, este lipsa centrelor de paliaţie pentru copii. Personalul care lucrează în centre de paliaţie pentru adulţi nu poate lucra cu copii pentru că abordarea paliativă a copiilor este cu totul diferită de cea a adulţilor.

– Trag concluzia că intrenţionaţi să deschideţi şi un centru de îngrijiri paliative pentru copii!

– Dacă Dumnezeu ne ţine sănătoşi…!

– Aveţi susţinerea Arhiepiscopiei şi Mitropoliei Clujului pentru acest proiect?

– Desigur.

– Pînă la momentul cînd veţi considera că merită să vorbim mai mult despre această iniţiativă, nu-mi rămîne decît să vă urez succes în demersurile pe care le aveţi de făcut!

M. TRIPON