Pr. Bogdan CHIOREAN: Au fost peste 430 de internări, în 2015, la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”

„Mulţi dintre voluntarii care vin la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie” merg la unitatea cu paturi şi ajută pacienţii să se alimenteze, la ora mesei, sau pur şi simplu să le ţină compania. Atît de mult contează să fie cineva acolo! Şi e un lucru atît de simplu să stai lîngă un bolnav şi poate numai să-l asculţi! Tu să nici nu spui mare lucru, dar să ştie că eşti acolo! Văd adesea pacientul cum întreabă voluntarul: «Cînd mai veniţi? Mai veniţi şi mîine? Oare la ce oră veniţi?». Pentru bolnav, e ca şi cum ar sta acasă şi-şi aşteaptă musafirii sau aşteaptă pe cineva la cafea, dimineaţa. Practic, voluntarii îi scot din starea de boală. Nu uită, sigur nu uită de boală, dar pînă la urmă asta e paliaţia – o mască, un acoperiş în faţa bolii, şi asta încercăm, şi cu ajutorul voluntarilor, să facem”.

Declaraţia îi aparţine pr. Bogdan Chiorean, directorul Centrului de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”, impresionat de numărul mare de voluntari care vin să-şi ofere sprijinul în munca cu bolnavii oncologici aflaţi în stare avansată de boală.

– Cîte persoane au fost internate în 2015 la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie” din Cluj-Napoca?

– Au fost peste 430 de internări, dar au fost şi persoane care s-au reinternat. Din totalul pacienţilor, însă, mai mult de jumătate au avut o singură internare.

– Care a fost perioada maximă de internare a unui pacient la „Sf. Nectarie”, în 2015?

– Am încercat tare mult să păstrăm, aşa cum ne-am propus de la început, acea perioadă maximă de internare de 21 de zile, pentru că altfel transformăm Centrul de Îngrijiri Paliative într-un azil, şi nu ne-am dori asta. Întîi, pentru că nu este în specificul paliaţiei să ţii un pacient internat luni de zile, iar pe de altă parte, chiar dacă avem acum 30 de locuri, cererea este foarte mare. Speram ca, odată cu suplimentarea cu încă 50% a numărului de locuri, lista de aşteptare să se diminueze considerabil, dar iată că tot mai mulţi oameni află de acest centru, unde serviciile sînt gratuite – faţă de un spital privat unde costurile sînt de aproximativ 100 de euro pe zi, ceea ce pentru un pacient român este foarte mult! -, astfel că cererile sînt tot mai multe, pe zi ce trece. Şi atunci, am încercat să păstrăm perioada maximă de internare de 21 de zile. Sigur, n-am reuşit de fiecare dată…

– De ce?

– Pentru că, de multe ori, după această perioadă, datorită specificului bolii, starea pacientului se înrăutăţeşte. Or, să trimiţi un astfel de om acasă, să-l externezi şi de aici ar fi însemnat să-l arunci într-o prăpastie şi mai adîncă decît oricare alta în care a fost pînă atunci. Cu atît mai mult cu cît, acasă, un pacient de felul acesta e foarte greu de îngrijit, pentru că el nu mai poate să se alimenteze singur, nu i se mai poate administra medicaţia pe cale orală. În plus – şi e trist ce spun! – dacă la un moment dat are nevoie de ambulanţă – el fiind un pacient cu diagnostic oncologic în fază foarte avansată! -, în condiţiile în care ambulanţele sînt suprasolicitate, şansele de a fi preluat în timp util sînt reduse. Şi atunci, am avut pacienţi care au rămas şi peste cele 21 de zile, unii au rămas şi o lună şi jumătate sau chiar două luni. Dar, acolo unde se poate, pacienţii a căror stare de sănătate este staţionară îi externăm, sigur, cu posibilitatea reinternării la nevoie, după o perioadă de stat acasă.

– Au fost cazuri de pacienţi pe care să fiţi nevoiţi să-i refuzaţi?

– Am avut cazuri şi, din păcate, avem foarte des, deoarece capacitatea Centrului de Îngrijiri Paliative este limitată. Altfel, am refuzat doar cazuri nononcologice, pentru că nu se încadrau în specificul nostru.

– Vin des astfel de cazuri?

– Destul de des, şi se simte atît de stringentă nevoia încă a unui centru în care bolnavii foarte grav, nu doar oncologici, să îşi găsească locul! Paliaţia nu se adresează numai cazurilor oncologice, ci şi celor cu boli cronice progresive, unde se pot include şi accidentele vasculare cerebrale sau infecţia HIV cînd este în stadiul de boală SIDA. Dar, repet, aceste cazuri nu sînt în specificul nostru, astfel că a trebuit să le refuzăm.

Vedeţi, şi bolnavii oncologici: în sistemul nostru de sănătate ei nu-şi mai găsesc locul. Institutul Oncologic, de exemplu, nu-i poate ţine la infinit, pentru că şi acolo fluxul este foarte mare, iar locurile sînt limitate. Şi atunci, îi externează. Acasă, aşa cum spuneam, e deosebit de greu să faci faţă unui astfel de pacient. De aceea, în 2016 ne dorim să intensificăm activitatea de îngrijire la domiciliu, să încercăm şi o autorizare pe îngrijire paliativă la domiciliu, care deocamdată în Cluj nu există ca serviciu decontat de Casa de Asigurări. Mai ales pacienţilor noştri, dar nu numai lor, noi le putem oferi o asistenţă completă şi complexă, pentru că le cunoaştem cazul, şi la costuri mult mai mici, inclusiv pentru minister, şi cu un confort mult mai mare pentru ei.

– Pacienţii internaţi în 2015 la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie” au fost, sau sînt, toţi, cazuri sociale?

– Nu, absolut deloc! Am avut pacienţi din cele mai diferite categorii sociale: de la oameni ai străzii – care au fost găsiţi undeva căzuţi, duşi apoi la un serviciu de urgenţă, stabilizaţi şi trimişi la noi -, pînă la profesori universitari. Boala nu iartă pe nimeni.

– V-am întrebat pentru că, dacă bine ţin minte, la înfiinţarea acestui centru s-a spus că el va fi destinat, în primul rînd, bolnavilor care… nu stau prea bine, financiar.

– În momentul în care ar fi de ales între un caz social şi cineva care şi-ar putea permite un serviciu care implică anumite costuri, cu siguranţă am alege cazul social. Dar, dacă sînt locuri libere, nu refuzăm pe nimeni.

– Şi internarea se face în aceleaşi condiţii?

– În aceleaşi condiţii.

– Care au fost extremele de vîrstă a celor internaţi în 2015 la „Sf. Nectarie”?

– Dacă bine ţin minte, 30 de ani cea mai tînără persoană şi 96 de ani cea mai vîrstnică.

– Mai mulţi bărbaţi sau mai multe femei?

– Mai multe femei.

– Cei mai mulţi pacienţi au fost de la oraş?

– De la oraş, probabil şi datorită faptului că altfel au acces la serviciile de sănătate, faţă de cei de la ţară, şi asta iarăşi e o problemă majoră. Din păcate există încă, în Cluj-Napoca – la oraş, deci!, specialişti în domeniul medicinei care nu cunosc activitatea centrului nostru, şi dacă ei nu cunosc conceptul de paliaţie, atunci nu au cum recomanda pacienţilor lor servicii de îngrijiri paliative. La ţară, cu atît mai mult!

– Spuneaţi, la un moment dat, că aţi organizat cursuri de paliaţie, la Centrul „Sf. Nectarie”.

– Se organizează în continuare! Organizatorii oficiali sînt cei de la „Casa Speranţei” din Braşov şi ne bucură faptul că sînt foarte mulţi doritori să urmeze aceste cursuri. I-am întrebat, la un moment dat: „Oare voi credeţi că o să lucraţi, toţi, în paliaţie? Că e imposibil, sînteţi prea mulţi pentru cîte centre există!”. Şi au zis: „Nici nu ne dorim să lucrăm în paliaţie, dar o să avem o altă abordare cu pacienţii noştri, după acest curs”. Sînt foarte mulţi medici de familie care au manifestat interes.

– Pentru acest curs?

– Da. „Altfel o să abordăm pacientul pe care-l avem, cu diagnostic oncologic” – au zis.

– Este foarte bine dacă se întîmplă aşa!

– Da, este îmbucurător. Cursul se face contra cost, cu examene, cu prezenţă obligatorie, cu practică în spital. Trebuie să te intereseze, ca să vii.

– Cîţi angajaţi are în prezent Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”?

– Sîntem 38 de toţi, din care patru medici angajaţi, 14 asistente, 14 infirmiere, farmacist, administrator, asistenţi sociali, psiholog, bucătar.

– S-a întîmplat să plece vreun angajat, în 2015, datorită faptului că nu a putut face faţă, psihic, muncii într-un centru de îngrijire a bolnavilor oncologici?

– Nici unul n-a plecat şi asta mă bucură nespus. E adevărat, am încercat să le oferim angajaţilor noştri diverse metode de… „ventilare emoţională”, să spun aşa, adică să organizăm pelerinaje sau să ne întîlnim cu toţii la o masă, să avem împreună şi alte activităţi decît cele profesionale. Mă bucură să văd că toţi sînt foarte dedicaţi, sînt foarte… empatici. Uneori, cînd vorbesc despre cei pe care îi îngrijesc, vorbesc ca şi cum ar fi nişte rude, nişte fraţi sau nişte bunici ai lor.

– Această… empatie nu se lasă, pînă la urmă, cu probleme de ordin psihologic pentru personal? Adică, nu pleacă acasă cu sufletul prea încărcat de tot ce au văzut peste zi?

– Doamna psiholog este foarte atentă la acest detaliu, ca personalul centrului să nu plece acasă încărcat cu toate problemele de aici. Cu o parte, oricum, o să plece, oricît ar vrea cineva să fie altfel şi cu toată psihoterapia şi cu toate metodele pe care psihologia le are la îndemînă. Dar, fiecare dintre cei care au venit să lucreze aici, pe lîngă faptul că e vrednic de plata lui şi are un servici bine remunerat, are şi ceva în plus, şi acel ceva a contat cînd am selectat personalul. Acesta a fost unul dintre elementele care ne-a interesat, din profilul candidaţilor, să aibă „ceva în plus”, dar nu o sensibilitate exagerată, pentru că asta nu ajută, ci dimpotrivă, poate face ca omul să se prăbuşească.

– Ce vîrstă are cel mai tînăr angajat al Centrului „Sf. Nectarie”?

– Cel mai tînăr are 24 de ani. Este asistent medical, are şi Facultatea de Teologie şi Şcoala Postliceală de Asistenţi medicali şi… se descurcă foarte bine.

– În afară de acest asistent există şi alţi angajaţi ai Centrului care au studii teologice?

– Da, mai avem şi un infirmier cu Facultatea de Teologie.

– Contează, asta?

– Aş zice că, într-un fel, contează. Pot să nu fie toţi cu Facultatea de Teologie, dar dacă sînt cîţiva, le imprimă abordarea asta şi celorlalţi.

Avem şi două asistente sociale care, şi ele, au Facultatea de Teologie. N-a fost o cerinţă, dar… aşa a rînduit Dumnezeu.

– Voluntari, mai aveţi?

– Avem din ce în ce mai mulţi voluntari şi mă bucură acest lucru. Coordonatoarea voluntarilor noştri are grijă ca fiecărui nou-venit să-i prezinte centrul, să-i explice care este orientarea centrului, ce trebuie să facă el, voluntarul, aici, pentru că sînt şi anumite limite ale muncii lui. Sînt din ce în ce mai mulţi tineri care vin, asumat, şi asta este esenţial: să-ţi asumi voluntariatul. Voluntariatul este ca o materie opţională la facultate, pe care ţi-o alegi cum vrei tu, dar odată ce ţi-ai ales-o trebuie să mergi la cursuri, la examene, altfel rămîi cu restanţe.

– Cei care vin să facă voluntariat la Centrul de Îngrijiri Paliative sînt studenţi?

– Sînt studenţi, unii, dar sînt şi adulţi care au servici.

– Ce fac, aici, aceşti voluntari? Cu ce vă ajută?

– Mulţi dintre ei merg la unitatea cu paturi şi ajută pacienţii să se alimenteze, la ora mesei, sau pur şi simplu să le ţină compania. Atît de mult contează să fie cineva acolo! Şi e un lucru atît de simplu să stai lîngă un bolnav şi poate numai să-l asculţi! Tu să nici nu spui mare lucru, dar să ştie că eşti acolo! Văd adesea pacientul cum întreabă voluntarul: „Cînd mai veniţi? Mai veniţi şi mîine? Oare la ce oră veniţi?”. Pentru bolnav, e ca şi cum ar sta acasă şi-şi aşteaptă musafirii sau aşteaptă pe cineva la cafea, dimineaţa. Practic, voluntarii îi scot din starea de boală. Nu uită, sigur nu uită de boală, dar pînă la urmă asta e paliaţia – o mască, un acoperiş în faţa bolii şi asta încercăm, şi cu ajutorul voluntarilor, să facem.

– Să înţeleg că fiecare dintre bolnavii internaţi aici are un „prieten” voluntar, care vine periodic să-l vadă, să-l ajute şi să comunice cu el?

– Cei care sînt într-o stare bună şi care pot comunica, da. Au chiar mai mulţi prieteni, voluntari, cu care se întîlnesc, merg în centrul de zi împreună. Unii au participat chiar la împodobirea bradului de Crăciun. Am avut foarte, foarte mulţi colindători, foarte mulţi tineri care au avut amabilitatea de a merge şi prin saloane cu colinda, aşa cum ar veni acasă, să-ţi colinde la uşa casei. Şi efectul a fost extraordinar! Foarte multă bucurie au adus! Mulţi dintre pacienţi îmi spuneau: „Părinte, n-am avut atîţia colindători niciodată în viaţa noastră, cît am fost sănătoşi şi am fost acasă!”.

– Aveţi şi pacienţi care nu sînt conştienţi?

– Avem, bineînţeles, dar voluntarii nu pot lua decizii în cazul lor şi, de altfel, în nici unul dintre cazuri. De exemplu, am avut voluntar medic sau voluntar asistent medical. Voluntarul-medic ar fi putut să realizeze, să zic, o manoperă medicală, pentru că o cunoştea, dar nu şi-o putea asuma. Deocamdată, Legea voluntariatului din România nu-ţi permite să te implici în modul acesta, mai ales că e vorba de siguranţa pacientului. (Continuare, în ediţia de marţi, 2 februarie, a ziarului Făclia)

M. TRIPON