„Porţi către suflet” – o asociaţie dejeană în folosul persoanelor cu dizabilităţi

Oamenii cu dizabilităţi sînt, în general, uitaţi sau invizibili în comunităţile cărora le aparţin, iar măsurile pentru asistenţă şi pentru protecţie satisfac arareori nevoile lor specifice.

 Asociația „Porţi către suflet” este o organizaţie dejeană, neguvernamentală şi non-profit, înfiinţată în anul 2013, care încearcă să identifice şi să rezolve nevoile unor persoane cu dizabilităţi, oferind totodată, acolo unde este cazul, suport şi consiliere pentru aceştia. Despre scopul şi despre proiectele sociale pe care le vizează organizaţia, dar şi despre cei implicaţi în acest demers, ne-a vorbit consilierul local Nelu Anca, preşedintele Asociaţiei „Porţi către suflet”.

– Vorbim despre persoanele cu dizabilităţi, dar în viaţa de zi cu zi nu prea avem tangenţe cu ei şi nici nu ştim exact cine sînt sau ce probleme au… Aşadar, cine sînt aceste persoane?

– Atunci cînd cineva poate să facă bine și fără efort un anumit lucru, de exemplu să sară coarda sau să scrie frumos, se spune că are o abilitate. Despre cei care nu pot să facă aceleași lucruri sau le fac mai greu, spunem că le lipsesc aceste abilităţi sau că au o dizabilitate. Totul ţine de cunoaştere şi de felul în care privim lucrurile. Ori, scopul oficial al asociaţiei este acesta: de a atrage atenţia asupra problemelor de integrare/re-integrare în societate a persoanelor cu dizabilităţi. Dar nu numai atît. Sperăm ca prin activitatea noastră să reuşim să oferim atît sprijinul, cît şi informaţiile atît de necesare persoanelor care sînt puse în faţa unei dizabilităţi fizice.

– Prin urmare, o abordare a problemelor din punct de vedere social, dacă nu greşesc…

– Nu, nu greşiţi deloc. Şi aici, aş face o paranteză. Problematica handicapului poate fi abordată din perspectiva a două modele: cel individual, de inspirație medicală (care consideră că dificultățile persoanelor cu handicap sînt datorate inferiorității biologice şi psihologice a acestora) şi modelul social, care pune accentul pe mediul social, generator al dificultăților persoanelor cu deficienţe. La noi, modelul dominant a fost (şi din păcate continuă să fie!) cel individual, care pune accent asupra pierderilor sau capacităților individuale considerate generatoare de dependenţă. Acest model este adînc înrădăcinat în mentalitatea generală şi nu numai…

Pe noi ne interesează, desigur, modelul social. Şi asta, deoarece poate aduce o comutare a atenției, de la limitările fizice și psihice ale unor oameni, la modul în care mediul fizic şi social le impune o serie de constrîngeri. Consider că obiectivul esențial al modelului individual trebuie „ajustat”, să devină o problemă a societăţii. Aici văd rostul nostru, al asociaţiei, să „ajutăm” societatea să-și modifice modelele de comportament, pentru a îndepărta obstacolele cu care se confruntă persoanele cu deficiente sau dizabilități.

– Din perspectiva acestei abordări, persoanele cu dizabilități nu doresc nimic în plus, ci doresc să fie tratate la fel ca persoanele fără dizabilități…

– Exact. Toate persoanele cu handicap se confruntă cu experienţa dizabilității ca restricție socială. Spre exemplu, problema locuințelor, este abordată diferit de cele două modele: cel individual se concentrează asupra problemelor cu care se confruntă persoanele cu deficienţe, cum ar fi dificultățile de deplasare, de acces în baie, bucătărie, de utilizare a accesoriilor casnice etc. În esență, o astfel de abordare vizează limitările funcționale ale persoanelor, limitări care se manifestă în încercările lor de a-și utiliza propriul mediu. Din contră, modelul „social” tratează dizabilitatea ca fiind creată de modul în care a fost proiectată, construită şi dotată locuinţa, fără a se ţine seama de nevoile specifice ale anumitor persoane.

Prin urmare, lipsa de prevedere a societății faţă de respectivele nevoi accentuează dizabilitățile şi manifestările asociate. Societatea operează însă cu referiri la standardele impuse ale „normalității”, din care cauză, pentru persoanele cu diferite deficienţe, ea apare ca fiind opresivă. În aceiași termeni se pun problemele transportului, locurilor de muncă, activităților recreative, educației, participării la viata comunității…

– În consecinţă, intervențiile trebuie să se concentreze asupra mediului, urmărindu-se eliminarea barierelor care împiedică participarea persoanelor cu deficienţe la diferitele aspecte ale vieții sociale?

– Categoric. Persoanele cu dizabilităţi sînt nevoite să îşi trăiască viaţa cu mult mai multe precauţii decît ceilalţi. Constrîngerile de ordin fizic îi obligă pe majoritatea la un mod sedentar de a trăi, la limitarea la maximum a riscurilor. Efortul de a face lucrurile banale, de zi cu zi, necesare şi obligatorii unei vieţi normale, este imens în comparaţie cu efortul persoanelor din jur, fără dizabilităţi. Chiar efortul de a se deplasa este unul enorm, iar acest lucru e greu de înţeles de cei care nu suferă de limitări de ordin fizic.

Deşi în anul 2006, odată cu apariţia Legii 448, s-a creat cadrul legal prin care statul îşi asuma calitatea de garant privind respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, prevenirea şi combaterea discriminării, egalizarea şanselor, egalitate de tratament în ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, solidaritatea socială, responsabilizarea comunităţii şi altele, drumul de la lege la practică este lung şi plin de obstacole…

Studiile arată că multe din spaţiile publice sînt în continuare neaccesibilizate sau dacă există accesibilizări, acestea sînt de slabă calitate sau impracticabile. Asistența acordată persoanei cu handicap se bazează aproape în totalitate pe solidaritatea familială, nu pe specializare şi pe asistenți personali profesioniști; doar 5% din tinerii cu handicap fizic sînt integrați profesional; persoanele cu dizabilități întîmpină atitudini discriminatorii din partea angajatorilor şi a colegilor; situația economică a gospodăriei în care se află o persoană cu dizabilități este de cele mai multe ori precară… Apoi, pentru copiii cu handicap fizic persistă o serie de bariere legate de integrarea lor şcolară ca: dificultatea transportului, neadaptarea programei școlare la problemele lor specifice, lipsa accesibilităţilor, lipsa profesorului de sprijin. Şi exemplele sînt cu duiumul…

– Domnule Anca, ştiu că existenţa unei asociaţii depinde de multe lucruri: de membri, de bani, de voluntari, de susţinera comunităţii. Cine sînt cei care participă la activităţile organizaţiei?

– În primul rînd, lucrăm cu voluntari, cu oameni de diverse profesii, cu mult suflet (de unde şi numele asociaţiei), care au dorit şi doresc să schimbe mentalităţi şi care doresc să fie utili semenilor lor. Vasile Turi (vicepreşedinte), Maria Anca (vicepreşedinte), Monica Buzaşi, Gheorghe Aştileanu, Kinga Farcaş-Nan, Horaţiu Bojor, Dorina şi Marin Grad, Luiza Tămaş sînt doar cîţiva dintre cei pe care-i amintesc, alături de ei fiind mulţi alţii care ne susţin, pentru că se regăsesc în proiectele noastre. Nu în ultimul rînd, colaborăm foarte bine cu Asociaţia Persoanelor cu Dizabilităţi Dej, respectiv, Andrei Mureşan şi Sergiu Neamţ, ca de altfel şi cu Şcoala Gimnazială Specială (prof. Laura Boian), cu Şcoala Gimnazială Nr.1 şi Liceul Tehnologic „Someş”, instituţii cu care avem protocoale de parteneriat, atenţia noastră îndreptîndu-se firesc şi spre copiii cu probleme.

Pe urmă, chiar de la începutul constituirii asociaţiei, am căutat să cointeresăm mai ales persoanele cu dizabilităţi cu care puteam vorbi liber despre diverse aspecte legate de modul lor de viaţă, în aşa fel încît să înţelegem mai bine ce se întîmplă, la ce anume să ne aşteptăm, despre cum trebuie să ne comportăm, despre ce anume trebuie să facem noi, sau să facă ei, pentru a le uşura situaţia. Evient, comunicarea a devenit, în timp, mult mai bună după ce am început să ne cunoaștem mai bine unii pe alţii. Lucrurile se învață treptat. Aşa cum noi dorim să fim înțeleși, şi persoanele cu dizabilităţi trebuie înțelese şi ajutate să se descopere. Cantitatea redusă de informaţii pe care am găsit-o ne-a făcut să apreciem şi mai mult deschiderea şi ajutorul celor care au răspuns solicitărilor noastre şi ne-au împărtăşit multe din lupta lor cu sistemul. Sînt persoane realizate din punct de vedere socio-profesional, pe care le dorim alături de noi, cu tot bagajul lor de cunoştinţe şi experienţă de viaţă. În ce priveşte susţinerea financiară, două dintre proiectele noastre au fost finanţate de Consiliul local Dej şi unul de Consiliul Judeţean Cluj, iar în rest, ca toate asociaţiile, ne bazăm pe donaţii, sponsorizări…

– La sfîrşitul lunii octombrie asociaţia a organizat o reuşită campanie de sensibilizare a comunităţii, locale vis-a-vis de persoanele cu dizabilităţi, sub forma unei seri de muzică folk, „Dimineţi cu ferestre deschise”, iar în urmă cu o săptămînă aţi avut o altă activitate, în parteneriat cu Comunitatea Evreiască din Dej. Ce urmează mai departe?

– Continuăm să lucrăm la o bază de date în care să cuprindem toate persoanele cu dizabilităţi de pe raza oraşului, să le identificăm nevoile, să le oferim consiliere juridică, psihologică etc. Ne gîndim inclusiv la instituirea unei linii telefonice în acest sens sau chiar la serviciile unui psiholog care poate oferi ajutor atunci cînd cineva se confruntă cu anumite dificultăți, se simte deprimat, preocupat… Rolul lui ar fi să îi ajute pe oameni să-şi „exploreze” problemele cu care se confruntă, să conștientizeze care sînt cauzele acestora şi să-i ajute să găsească modalități prin care să le depășească. Pentru cei care nu pot ajunge la un psiholog, din diferite motive, este un mijloc excelent de a beneficia de servicii de specialitate. În rest, ne străduim să punem pe picioare cîteva proiecte care, sperăm noi, să fie de impact. Ştiţi cum e, „ce e scris şi pentru noi, bucuroşi le-om duce toate…”

– Succes!

M. Vaida