POLITICHIA CEA DE TOATE ZILELE

• de vorbă cu prof.univ.dr. Liviu-Petru Zăpârţan •

– „Repere în ştiinţa politicii”, „Doctrine politice” şi acum „Sociologia politicului”. Lucrări de mari dimensiuni, ce se întind pe o perioadă de douăzeci şi cinci de ani. O sinteză a tot ce s-a întîmplat în politica statelor lumii. Un proiect pe 20 de ani. Greşesc?

– E un proiect din ’89 şi începutul lui ’90, cînd mă gîndeam că, dacă lucrurile vor evolua spre democraţie reală şi un acces la valorile europene, voi avea şansa să reconstruiesc ştiinţele politice. Aveam suficiente elemente de construire pentru o perspectivă mai mult sau mai puţin personală. La vremea respectivă, însă, după cum bine se ştie, ne lipsea informaţia. Nu eram în dialog cu nimeni. Ceea ce gîndisem pînă atunci, gîndisem sau pe cont propriu, sau în parametrii gîndirii oficiale. Aşa se face că am început cu repere în ştiinţa politicii, care a însemnat o introducere în ştiinţele politice. Erau „repere”, pentru că doream să îmi fixez mie nişte jaloane ale înţelesului politicii. Pledam acolo pentru ideea că politica este activitatea care înnobilează o societate. Aristotel spune că omul este zoon politicon – animal politic. Animal, ca toate vietăţile, dar se diferenţiează prin faptul că este singurul care face politică. În ipostaza lui de fiinţă socială, se organizează şi se conduce împreună cu semenii. şi astăzi, după 25de ani, păstrez această idee, este chiar consolidată, fiind aproape captiv al propriei mele idei, pentru că eu constat că acele popoare au progresat, care au ştiut să se organizeze şi să se conducă mai bine. Adică să facă politică. Aşadar, politica este cea prin care o societate îşi conştientizează identitatea, îşi calculează posibilităţile de dezvoltare istorică, îşi utilizează resursele în vederea acestui deziderat. Sigur că „reperele” au avut în vedere aspectele esenţiale: cine face politică? În ce cadre spirituale? Cum este orientată identitatea unei societăţi în raporturile cu alte identităţi? Stat, partid… Diferenţierile dintre comunităţile umane vin din felul în care umplu aceste cadre ale politicii. Cum îşi mobilizează oamenii resursele pentru a soluţiona diferite probleme? Întrebări fireşti, zic eu. Statul e stat de mii de ani, care poate fi instrumentul propăşirii unei societăţi sau poate încăpea pe mîna unei oligarhii şi să se întoarcă împotriva societăţii.

– A doua carte?

– „Doctrinele politice” e lucrarea care rămîne cea mai dragă mie, pentru că este rezultanta cursului meu timp de 44 de ani la Universitatea din Cluj-Napoca. De astă dată, am fost preocupat de a vedea care sînt cadrele spirituale în care se mişcă societatea. şi aici sînt cîteva repere. Ce urmăresc oamenii în legătură cu propria lor viaţă? Sînt nişte probleme care îi preocupă şi îi vor preocupa întotdeauna pe oameni: hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, accesul la cultură… Felul în care le soluţionează depinde de cît se pricep ei în mobilizarea resurselor pentru soluţionarea acestor deziderate. Există popoare care în materia de hrană au mari dificultăţi – se moare de foame în multe locuri de pe planetă! În timp ce, în alte locuri, se face risipă. În materie de locuinţe: de la cocioabă şi pînă la palatele pe care vedeţi că le au unii. În materie de îmbrăcăminte: de la frunza pusă în faţă, pînă la poşetele de 15-20.000 de dolari pe care şi le permit unele femei. În ce priveşte accesul la cultură, educaţie, ştiinţă, vedeţi ce mari diferenţe sînt între zone largi de analfabeţi şi performanţele pe care le realizează o elită intelectuală şi care permite obţinerea unor tehnologii de o productivitate mult superioară. Acestea şi încă multe altele m-au preocupat în toţi aceşti 25 de ani. Revenind, pentru mine doctrinele reprezintă o construcţie spirituală amplă şi solidă. Doctrina trebuie să-mi spună cum înţeleg o anumită societate, cum înţeleg raporturile de forţe din acea societate şi cum înţeleg utilizarea statului şi a puterii politice în realizarea diverselor politici concrete. O doctrină trebuie să fie grefată pe o anumită filosofie. Trebuie să înglobeze date de sociologie. De istorie. Elemente de gestiune, managementul. Nu sînt multe doctrine politice. Sigur, luînd în considerare variaţiile pe care le dau apropierile dintre ele sau asocierile contradictorii. O doctrină înseamnă că ai plecat de la o opţiune fundamentală, pe care ţi-o argumentezi. Este rezultatul activităţii tale spirituale. Al priceperii tale despre lume şi viaţă. Iar asta nu poate fi schimbat de azi pe mîine. Cum să schimbi modul fundamental de a te raporta la existenţă? Asta îmi aduce aminte de faimoasa întîmplare, publicată de Arghezi, prin anii ’60, în Contemporanul. De Bobotează, maestrul l-a primit pe un preot. Acesta, ştiind că scriitorul a fost o vreme călugăr, a riscat întrebarea: Ce ziceţi, maestre, o fi sau n-o fi Dumnezeu? La care Arghezi i-a răspuns cum că insul e un mare căcănar. Dacă ai nişte convingeri ale tale, cum poţi să fii atît de labil spiritual încît, de pe o zi pe alta, să treci pe alte paradigme? Trebuie să se întîmple un mare cataclism în viaţa omului încît să-şi schimbe doctrina. E ca şi cum ţi-ai schimba religia. Aud tot felul de ignoranţi care spun că au… optat pentru o religie. Aceasta este o construcţie spirituală mult prea serioasă. În religie eşti cuprins de familie. De părinţii tăi. Ei îţi spun că tu intri în familia noastră. Tu te-ai născut tabula rasa şi noi îţi dăm un set de convingeri care să te lege de noi. Nu-ţi alegi religia! Religia nu ţi-o poţi schimba ca izmenele! Din acest motiv, mă mir cînd aud că unul sau altul şi-a schimbat ideologia. Noi încă cochetăm cu improvizaţiile doctrinare. De unde şi traseismul aleşilor.

– S-a întîmplat ca în 1996 să fiţi investit ambasador la Luxemburg…

– … şi să întrerup timp de 4 ani munca ştiinţifică şi de catedră, deşi, ca ambasador am avut foarte plăcute colaborări cu cercul universitar din Luxemburg şi cu Institutul de relaţii internaţionale şi studii europene de aici. Un institut de mare prestigiu! Am avut ocazia, aşadar, să cunosc aproape toate marile personalităţi în ştiinţele socioumane ale momentului. Urmarea a fost însă că proiectul acesta, de a reconstrui ştiinţele politice, s-a completat cu alte cărţi despre relaţiile internaţionale, construcţia europeană, negocieri, geopolitică…

– Un segment important din viaţa dumneavoastră. Dar aţi putut reveni la proiectul iniţial…

– … iar „Sociologia politicii” vrea să cerceteze felul în care societăţile umplu cu comportamentele lor, cu viaţa lor reală, politică, acele cadre instituţionale şi spirituale despre care am vorbit acum 20 de ani.

– Vrînd-nevrînd este o carte a unui profesionist al ideilor.

– Marile sisteme filosofice, Kant, Hegel, sînt expuse la diverse paliere de înţelegere. Trebuie să ne oprim aspra a ceea ce eu numesc decodificarea unei cărţi. Ce înseamnă această carte pentru opinia publică? Dar pentru mass-media? Marile construcţii spirituale, doctrinele politice ar trebui coborîte la nivelul unei explicaţii. În beneficiul celor mulţi. Nu e numai rolul media, ci şi al şcolii în general, al tuturor factorilor de socializare, care ar trebui să ne transmită mesajul legat de marile procese contemporane. Să nu uităm că deviza construcţiei europene este să gîndim global şi să acţionăm local. Să înţelegem pe ce lume trăim şi, în conformitate cu această înţelegere, să ne gospodărim la noi acasă. Adică, să te încadrezi într-o ordine firească. E o cheie în înţelegerea conţinutului cărţii în chiar coperta ei: o ramă, goală, care înseamnă cadrele instituţionale ale politicii. Care are ca nucleu puterea. Simbolizată de un tron, pe care îl vedeţi în mijloc. Acesta este de asemenea gol. Acolo pot sta şi conducători geniali, şi personalităţi politice care să marcheze viaţa unei societăţi, dar unde pot sta şi găinari, oameni de nimic. De care am avut şi noi parte. şi de care mai avem. Aceasta este ideea cărţii. Iar acest cadru se sprijină pe o mulţime anonimă. Care sînt membrii societăţii. Între ei, în spiritul lui Hegel, am introdus o distincţie: este distincţia dintre o societate şi sistemul ei de suprastructuri, de instituţii. E marea problemă a lumii moderne. De cînd omul a învăţat să solidarizeze cu ceilalţi. În primul rînd, s-a descoperit pe sine ca ins, ca individ, ca persoană, cum spune doctrina catolică. S-a descoperit ca individ şi a înţeles că numai împreună cu ceilalţi poate face ceva. Acest cîştig al modernităţii este uriaş. Libertatea individului! A omului ca om. Este problema centrală a lumii. Pentru că, dacă eşti liber, te poţi gîndi la marile probleme ale vieţii tale. Şi, împreună cu ceilalţi, te poţi gîndi cum să le soluţionezi. Asta presupune că la nivelul unei societăţi există un dialog. Hegel vorbea de societate civilă. De relaţia mea cu semenii, în care îmi pun problemele societăţii mele. Mai tîrziu a apărut problema capitalului social. Care reprezintă capacitatea unei societăţi de a-şi înţelege problemele şi de a le soluţiona. Aici urmează două lucruri la care ţin foarte mult şi care ţin şi de o anumită anecdotică. De fapt, ce-şi doreşte omul pe lumea asta? Un pic de bine, nu? Un pic de prosperitate. Primul gînd al omului politic ar trebui să fie acesta: să asigure prosperitatea societăţii. Să-l luăm ca exemplul pe regele François I. De copil, pe la 1500 şi ceva urcă pe tronul Franţei şi fixează obiectivul guvernării sale: în fiecare duminică, fiecare francez să aibă o găină în oală! Era idealul de prosperitate pe la 1500. Astăzi, cînd am trăit atîtea experienţe dramatice, cum se pot să judec viaţa politică românească? Cum să-l judec pe cel care vine în fruntea ţării şi-mi ia, cu o dezinvoltură incalificabilă, 25 % din resursele mele de viaţă? L-aş fi întrebat, presupunînd că are un coeficient de inteligenţă şi ştie ce-i aia: cum s-ar simţi să-i iau eu 25%? S-ar simţi mai deştept, sau mai prost? şi cum s-ar simţi, dacă, la 100, o guvernare i-ar da 1, 2, 3 lei… Cît poate! Dar i-ar mai da! Nu i-ar lua… Guvernarea, dacă nu este generoasă şi nu se pune în slujba cetăţeanului, e o banală tiranie. O guvernare care nu e în ordinea valorilor, cum spunea DD Roşca, în ordinea superioară a spiritului, nu are nici o valoare. Acesta a fost un gînd; al doilea, se referă la faptul că sistemul politic se bazează pe nişte cadre formale. Iar pentru îndeplinirea rolului, el creează funcţii: pentru prosperitatea societăţii creează funcţia economică. Pentru realizarea învăţămîntului, a accesului membrilor societăţii la cultură, creează funcţia educativă – şi aşa mai departe. şi creează mecanismele pentru realizarea acestor funcţii. Evident că acele societăţi au progresat, care au înţeles că pe o funcţie trebuie să pui competenţă,pe cel mai priceput. Asta, pentru realizarea funcţiei.

– De ce?

– Pentru că, dacă pui un nepriceput pe o funcţie, costurile pe care le plăteşte societatea sînt, de cele mai multe ori, uriaşe. E suficient să vă uitaţi la politica noastră externă şi ce a însemnat ca ea să ajungă în mîna unui preşedinte, a unui om care n-a avut nici cultura, nici priceperea, nici formaţia intelectuală pe baza cărora să înţeleagă ce se întîmplă cu România în textura relaţiilor internaţionale. Numai noi credem că lucrurile, în spaţiul mioritic, se realizează între noi. Că nu ne vede nimeni. NU e adevărat! Satelitul fotografiază o cutie de chibrituri din Cosmos. şi-ţi spune despre ce marcă este vorba. Trăim în lumea globalizării şi mondializării. Depindem unii de alţii. Dacă sîntem intoleranţi, nu avem cum să luăm experienţa pozitivă a altuia. De ce America este pe primul loc? Pentru că atrage inteligenţele. De ce este furnizorul de premii Nobel? Pentru că pune accent pe creativitate. N-are inhibiţii în a spune că ideea este a unui indian, a unui român, a unui negru, a unui alb… Inhibiţiile îşi au sursa în procesele de identificare, care sînt procese istorice. Sentimentul meu este că noi, românii, ne-am construit identitatea în raport cu o grămadă de provocări istorice. şi asta ne-a făcut să ne întoarcem spre noi înşine, într-o solidaritate care nu a fost întotdeauna reală. Un popor care se declară ortodox, şi care ar trebui să cultive prin excelenţă solidaritatea umană îşi trădează rădăcina latină şi cultivă individualitatea. Foarte interesant! Noi, românii, sîntem solidari de formă. În realitate, sîntem foarte individualişti. Poporul român este deschis spre capitalism. Poporul român n-a avut decît formal ideea socialistă. Sigur că socialismul a fost adus de către tancurile sovietice. Dar să ne aducem aminte că societatea românească se simţea foarte bine în climatul socialist. Or, în aceste condiţii, ne purtăm destinul. Neconstruind solidarităţi sociale reale, nu găsim nici scenariul adecvat. şi se mai întîmplă un lucru interesant: în vicisitudinile istoriei, am avut întotdeauna o stăpînire. Faţă de care nu s-au înregistrat mari momente de revoltă. Stăpînirea otomană n-a însemnat cine ştie ce mare ocupaţie în cele două Ţări. Nici n-a trebuit. Conta mai mult autocratismul local. Nu trebuia să vină Înalta Poartă, pentru că te duceai la Înalta Poartă să-ţi depui obolul şi să vii înapoi, să controlezi Provinciile. În Transilvania, stăpînirea austriacă şi, mai apoi, austro-ungară, au beneficiat de nişte elemente de consistenţă instituţională tipică Occidentului. De aici şi diferenţele de celelalte provincii. Dar n-am modificat fondul etnic fundamental. şi am acceptat controlul. Din acest punct de vedere, sîntem un popor omogen, istoriceşte vorbind. Pe de altă parte, legea străbună, care se referă la starea morală a acestui popor, n-are nimic de a face nici cu ortodoxia, nici cu catolicismul… cu religia în nici un caz, cu politica aşijderea. Pe structura morală fundamentală s-au grefat tot felul de influenţe. O sociologie politică ar trebui să cerceteze în ce măsură se reflectă acest fapt în cultura politică, într-un anumit fel de a ne organiza, de a ne structura, conduce, doctrinar, ideologic ş.a.m.d. şi de a învăţa, mai ales, capacitatea dialogului. Dacă reproşez ceva în ultimii ani din viaţa noastră politică este coborîrea în adîncurile societăţii a unor false tensiuni. A unor tensiuni născute dintr-o mîrlănie utilizată ca instrument de manipulare. Este îngrozitor spectacolul mitocăniei, ridicată la rang de expresie literară, poetică, politică. Trebuie să facem un efort colectiv să ne re-umanizăm. Să ne îmbogăţim sufleteşte cu ceea ce avem. Văd la tineri un set de 10-15 cuvinte obscene, care revin tot la al treilea sau al patrulea cuvînt. Este îngrozitor! Aud de ceea ce se întîmplă în şcolile noastre. Văd povestea drogurilor, care este înspăimîntătoare! După ce ai trecut peste drogurile istoriei, droguri politice, droguri ideologice, acu’ să vii şi cu drogul fizic – înseamnă chiar să loveşti fundamentul existenţial al acestui popor. Şi, ceea ce mă îngrijorează – nu văd o forţă de reacţie! Am pomenit în carte despre faptul că instrumentul fundamental de angajare a dialogului şi a legii conducătorilor şi a scenariilor pe care merge ţara sînt alegerile. Dar alegerile, care ar trebui să fie momentul cel mai frumos în viaţa unui popor, au devenit momentele cele mai urîte. Afli că s-au furat milioane şi milioane de dolari, ca să văd portretul unuia pe toate drumurile. Pentru că nu mă interesează portretul lui fizic. Ci acela moral şi intelectual. Să-i aud vorbirea, nu? Nu înjurături! Nu golănisme! Ar trebui înţeles un lucru simplu: preşedintele este reprezentantul statului român. Nu este şef de stat! Asta nu înseamnă că preşedintele nu are putere.Pentru că el este mediatorul puterilor! El poate să cheme oricare dintre puterile Statului la dialog.

– Pentru ce ar trebuie să se bată oamenii în politică?

– Pentru nişte valori. Iar pentru asta e nevoie de o axiologie politică. Carte la care am început să lucrez. Dar e o discuţie mai elaborată, iar mişcarea noastră filosofică e divizată din acest punct de vedere.

– Alte valori?

– Oamenii fac politică. Fiecare în cadrele lui. Ar trebui o hermeneutică a politicii. Cum să interpretezi acţiunea, simbolurile… E un volum pe care l-am început, dar e nevoie să-mi reiau lecturile din filosofia germană. Să-mi pun la punct povestea sistemelor de valori. şi dacă Ziditorul nu mă cheamă, vreau să scriu o filosofie a istoriei adusă la zi, care este redactată în proporţie de 40 la sută. După cum aţi văzut sînt în întîrziere cu 5 ani. Cele înşirate înainte au o întindere de 10 ani. şi după, mă voi întoarce la prima mea dragoste: literatura.

Interviu realizat de

Radu VIDA