Peste 50.000 de persoane au ajuns la Urgenţă, în 2015

Uneori sînt pacienţi care vin la UPU pentru lucruri minore, care ar putea fi rezolvate în centrele de permanenţă sau de medicul de familie. Alteori, cei care au deja o patologie severă, care trebuie tratată în primele 12 ore, dacă nu în primele patru ore, se duc, culmea!, şi-şi fac programare la medicul de familie – declară, în interviul acordat ziarului Făclia, medicul şef UPU-SMURD, din cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj, dr. Adela Golea.

Cele peste 50.000 de cazuri care au ajuns în 2015 la UPU, faţă de circa 43.000, în 2014, dovedesc, aşa cum susţine dr. Adela Golea, că numărul cazurilor de urgenţă este, an de an, într-o continuă creştere.

 – Cum a fost anul 2015 la UPU-SMURD Cluj, comparativ cu 2014?

– În fiecare an se înregistrează o creştere a numărului de cazuri de urgenţă, faţă de anii precedenţi. În 2015 am avut peste 50.000 de cazuri.

– În 2014, dacă bine ţin minte, avuseseţi în jur de 43.000 de cazuri.

– Adevărat. Deci este o creştere semnificativă. E greu de spus, însă, dacă ea se datorează creşterii adresabilităţii, în Cluj, sau şi altor factori. Au fost, şi în 2015, şi accidente cu mai multe victime, Clujul fiind o zonă turistică foarte vizitată. De asemeni, 2015 a fost şi anul în care am avut cîteva accidente de muncă cu victime multiple, cum a fost cel de la Eckerle, o fabrică din Cluj unde se lucrează cu diluanţi şi unde mai mulţi angajaţi au fost intoxicaţi cu vapori. A fost, apoi, festivalul Untold, care ne-a crescut numărul pacienţilor: în trei zile am avut numărul de pacienţi pe care i-am fi avut, altfel, într-o lună. N-au fost cazuri grave, ca norocul, la acest festival, dar au fost multe probleme.

– De exemplu…?

– Au fost pacienţi cu intoxicaţii etanolice, pacienţi cu plăgi, cu traumatisme cranio-cerebrale…

– Bătăi, altercaţii…?

– Nu. Poate că la un moment dat au dansat mai mult, nu consumau suficiente lichide sau consumau mai mult alcool şi se împiedicau. Nu, n-au fost bătăi sau acte de huliganism, dar în condiţiile de spectacol, atunci cînd muzica este dată foarte tare, uneori se mai întîmplă să se dezechilibreze; sau unii stăteau foarte mult în picioare şi nu mai erau atenţi pe unde calcă, astfel că mai făceau cîte o entorsă de gleznă.

N-au fost accidente majore, cele care s-au întîmplat acolo, dar au fost destul de multe urgenţe.

– Anul trecut spuneaţi că este în continuă creştere numărul accidentelor vasculare cerebrale.

– Ceea ce cred eu că a fost bun în acest an a fost încheierea protocolului cu Clinica de Neurologie, prin care s-a început programul de tromboliză pe accidentul vascular cerebral şi s-a făcut o legătură între secţia de Urgenţă şi secţiile clinice de Neurologie ale spitalului. Există şi o gardă la domiciliu pe care o putem solicita pentru tromboliză, şi atunci au beneficiat peste 30 de pacienţi de această terapie. Este, însă, necesar să continuăm să educăm populaţia, în sensul de a se prezenta cît mai repede la medic, deoarece acest tratament se poate face numai în primele patru ore de la debutul accidentului vascular cerebral, dacă acesta este numai ischemic, şi nu este cu sîngerare. Dacă vin mai tîrziu, din păcate nu se mai poate face.

Protocolul s-a încheiat şi pentru pacienţii internaţi în spital, şi pentru pacienţii care vin de acasă şi pentru pacienţii din alte spitale.

– Aţi avut multe cazuri şi de urgenţe cardiovasculare în 2015?

– Relativ multe, ca în fiecare an, şi vîrsta nu mai este un criteriu nici pentru acestea şi nici pentru accidentele vasculare cerebrale. În 2015 am avut caz de accident vascular cerebral la 28 de ani.

Am mai spus-o şi cu alte ocazii: aceste creşteri se datorează poate, în parte, şi unei insuficiente prevenţii sau neurmăririi, în familie, a celor cu factori de risc, cei care au hipertensiune arterială esenţială, cei care sînt cu dislipidemie, cei cu o formă de obezitate sau cu diabet, aceştia fiind factori de risc pentru bolile cardiovasculare.

Am încercat, şi în acest an, să comunicăm populaţiei, prin diverse mijloace, de exemplu prin flyere puse în sala de aşteptare, cînd să se prezinte şi cum să se prezinte către UPU. Altfel spus, am încercat să orientăm şi pacienţii şi aparţinătorii în a şti ce să facă dacă li se întîmplă lucruri care, deşi nu par grave la prima vedere, pot fi grave, şi să-i ajutăm să înţeleagă că este important să se prezinte la medic.

Vedeţi, şi aici sîntem într-o situaţie de contrast. Uneori sînt pacienţi care vin la UPU pentru lucruri minore, care ar putea fi rezolvate în centrele de permanenţă sau de medicul de familie. Alteori, cei care au deja o patologie severă, care trebuie tratată în primele 12 ore, dacă nu în primele patru ore, se duc, culmea!, şi-şi fac programare la medicul de familie. Şi atunci, cred că este absolut necesar să continuăm aceste acţiuni de informare a populaţiei, să explicăm oamenilor care sînt semnele de alarmă, cînd apare ceva, sau cînd, pentru o durere de cap, trebuie să vină să-i vedem, chiar dacă ei sînt cu migrene cronice sau cu probleme care au mai apărut şi înainte.

– Spuneaţi, anii trecuţi, că sînt încă mulţi pacienţii care vin la UPU doar pentru că doresc să-şi facă nişte analize REPEDE, şi nu pentru că ar fi cazuri de urgenţă. Sau vin persoane care nu sînt asigurate.

– Aşa este, dar lucrurile acestea cred că se întîmplă în toată lumea. Pînă la urmă, dacă oamenii nu înţeleg foarte exact ce înseamnă urgenţa, problemele dînşilor devin, într-un moment, urgenţă, sau acele analize le sînt necesare; şi atunci, auzind că aici se pot face, se prezintă la UPU.

Referitor la populaţia neasigurată, aici avem, iarăşi, o problemă de ţară. Mulţi dintre cei care nu sînt angajaţi în sistemul public consideră că nu le trebuie aceste asigurări şi nu înţeleg că acestea sînt, aşa cum le spune şi numele, asigurări sociale de sănătate, pentru a asigura o bază de evaluare a pacientului. La fel, nu înţeleg că acest lucru nu înseamnă că numai dacă ei au ceva beneficiază de ceea ce au plătit de-a lungul vieţii, ci înseamnă că se asigură un fond prin care sistemul public de sănătate poate fi funcţional şi că-i ajută şi pe cei de lîngă dînşii.

Mai avem o problemă: sînt foarte mulţi coasiguraţi. Dacă mama este asigurată sau unul din familie este asigurat, ceilalţi pot fi coasiguraţi. Dacă un părinte munceşte şi plăteşte, şi restul din familie sînt coasiguraţi. Şi atunci, de aici, din nou scad aceste fonduri pentru asigurările sociale de sănătate. Mai mult, unii dintre cei care vin la UPU speculează o anumită particularitate a Urgenţei, şi anume că eşti obligat să vezi pacientul, pînă să spui că nu-i urgenţă. Trebuie să iei în considerare că acela care ţi se adresează, cînd spune că numai îl doare ceva, s-ar putea să nu-ţi spună tot, şi atunci regula în Urgenţă este să-l vezi, să nu excluzi că are ceva care poate să fie critic sau să ducă, Doamne fereşte, la deces.

– Dintre cazurile pe care le-aţi avut în 2015, care au fost cele mai numeroase?

– Sînt diverse. Majoritatea sînt boli cardiovasculare, sînt traumatisme, sînt pacienţi cu patologie chirurgicală, abdominală, şi aici avem o periodicitate şi în funcţie de sărbători. Sînt pacienţi care vin cu litiază biliară complicată sau vin cu ulcere perforate, cu pancreatită. Apar astfel de cazuri de sărbători, dar şi în timpul anului; atunci cînd există consum de grăsimi şi de alcool, asociat, aceste probleme sînt frecvente.

Sînt, apoi, nişte periodicităţi şi în timpul săptămînii. De exemplu, la sfîrşit de săptămînă, sau mai bine zis de sîmbătă noaptea pînă luni pe la prînz este un aflux mai mare de pacienţi. De ce? Pentru că este o perioadă în care nu lucrează medicii de familie, nu lucrează Policlinica, uneori copiii se duc acasă, în zona rurală, şi-şi găsesc părinţii cu probleme, şi atunci îi aduc imediat la Cluj, la UPU. Sau, sînt zile cînd este mai frig sau este ceaţă şi atunci încep să se decompenseze pacienţii cu astm, pacienţii cardiaci… Deci, sînt fluctuaţii din acestea. Sau, dacă se întîmplă un accident, cum au fost autocare sau microbuze care s-au răsturnat, iarăşi creşte numărul de pacienţi.

– Comparativ cu anii trecuţi a crescut numărul pacienţilor din accidente rutiere?

– Nu pot să spun că a existat o diferenţă majoră. A fost o săptămînă, de exemplu, cînd au fost mai multe accidente cu motociclişti şi tot atunci, legat, au fost şi cîteva accidente de maşină, cei implicaţi suferind leziuni de coloană vertebrală cervicală, cu traumă severă la acest nivel.

– Aţi avut, în 2015, cazuri ieşite din comun sau, mai bine zis, cazuri pe care nu le întîlneşti… în fiecare zi?

– Au fost două cazuri la care secţiunea medulară la nivelul vertebrei C1 a fost completă. Nu mai exista nici o legătură între ceea ce înseamnă substanţa nervoasă cerebrală şi cea medulară. Era ceea ce numim „decapitare internă” în sensul în care, fizic, craniul era în legătură cu restul corpului, dar la nivel de impuls nervos acestea nu mai comunicau deloc.

– Ajung la UPU şi consumatori de droguri?

– Ajung, mai degrabă, pacienţi care sînt aduşi din locuri publice, gen baruri sau restaurante, şi care sînt cu agitaţie psihomotorie sau cu probleme medicale, sau după ce au suferit o altercaţie. De fiecare dată, în aceste cazuri, îţi pui problema ce s-a întîmplat, dacă a fost numai consum de alcool pur sau de alcool amestecat şi cu alte substanţe.

– Puteţi face astfel de determinări?

– Din urină, avem posibilitatea să facem, calitativ, determinare, pentru cocaină, heroină, canabis, metadonă, benzodiazepine, morfinice. Determinarea cantitativă  se face prin recoltare de sînge, care este trimis la Toxicologie, la Institutul de Medicină Legală. Ceea ce nu putem să dozăm, din păcate, pentru că nu există aparate care să le dozeze, sînt etnobotanicele. S-a încercat la un moment dat o colaborare cu Institutul de Chimie, dar componenţa acestora fluctuează foarte mult. Ele au o singură denumire, etnobotanice, dar în compoziţia lor de fiecare dată e altceva, uneori şi urme de cocaină sau de alte droguri.

– Din punct de vedere al dotărilor, ce a însemnat anul 2015 pentru UPU Cluj?

– Nu s-a schimbat nimic în dotarea UPU. S-au mai făcut, doar, nişte reparaţii, şi am avut, în acest sens, sprijinul Consiliului Local.

– Cîţi medici lucrează în UPU, în prezent?

– Avem 26 de medici care sînt stabili, ai noştri, dar mai avem şi colegi care nu au post şi care lucrează la noi în regim de gardă, sau colegi din alte servicii de urgenţă din Cluj. De la UPU-Copii avem colege care fac gărzi la noi, apoi un coleg de la Spitalul Militar care ne ajută şi pe prespital şi pe partea de spital, cu gărzile. La aceste gărzi mai contribuie şi rezidenţii din anii terminali. Numai că, din păcate, aici avem o problemă care s-a ridicat şi la nivel naţional: sînt rezidenţi care-şi iau specializarea pe urgenţă, dar pentru că specializarea este una consumatoare şi este grea, stau un an, după care dau din nou examen de rezidenţiat şi pleacă spre alte specialităţi.

În 2008, cînd am venit eu la UPU, aveam 65 de rezidenţi, iar acum am 18! Anul acesta am avut 15 locuri la rezidenţiat, s-au luat 12, dar pînă la mijlocul lunii decembrie  s-au angajat numai 7 rezidenţi. Mai au timp, pînă în 31 decembrie.

– Ce credeţi că se poate face pentru a stimula interesul tinerilor pentru această specialitate?

– Nu ştiu dacă situaţia în care sîntem ţine numai de partea de urgenţă sau ţine şi de partea… socială. Un om care alege o specialitate ar trebui să o aleagă în cunoştinţă de cauză, dar şi sistemul sau societatea ar trebui să-i ofere o structură pe care să se poată dezvolta. Şi nu mă refer aici numai la partea financiară, ci şi la partea de dezvoltare umană şi profesională. Am colegă, medic primar, care a ales să plece în străinătate doar pentru a-i oferi fetiţei sale posibilitatea să se dezvolte, în sensul că fetiţa era la o şcoală de balet şi a fost selectată de o companie, prin care se poate dezvolta; şi atunci, cu toate că nu-şi dorea neapărat să plece din ţară, a ales să facă acest pas, împreună cu soţul ei.

Pe de altă parte, mulţi se întreabă de ce nu avem un sistem în care medicul să se dezvolte şi să-şi dezvolte abilităţile pentru a fi mai profesionist, aşa cum se cere. În condiţiile în care, doctorului, nici un spital sau nici o unitate medicală nu-i plăteşte cursurile de perfecţionare, da-i ceri să fie profesionist!, şi le plăteşte din buzunarul lui, dar după aceea îl acuzi dacă face o eroare, atunci pe bună dreptate acela se gîndeşte de ce să mai rămînă în Urgenţă, cînd poate să se ducă mai bine la o altă specialitate unde nu este atît de expus şi unde, indiferent ce o să facă, nu are impact vital pe pacient.

– În cît timp se pregăteşte un urgentist, ca să fie bun?

– Aici sînt diverse trepte şi trebuie să definim o specialitate pe standarde. Există un standard de bază, pe care noi îl cerem după cei cinci ani de rezidenţiat, în sensul în care, la acest nivel, colegii noştri trebuie să ştie să identifice criticul şi să-l trateze în aşa fel încît acesta să ajungă pe o secţie care-l poate asista. După aceea urmează partea de experienţă şi de acumulare de noi competenţe, care nu se termină niciodată, pentru că niciodată nu vei putea spune că ai văzut toate cazurile posibile, toate tipurile de patologii, toate tipurile de asocieri. Practic, noi nu tratăm boli, noi tratăm pacienţi care pot să aibă diverse boli asociate: pot să vină cu una acută, dar să mai aibă trei cronice care se decompensează. Aici e o problemă care e greu de înţeles, în România. La ora actuală este atît de împărţită medicina pe supraspecializări, încît la un moment dat trebuie să lucrezi în echipă de cinci, zece, doisprezece oameni, ca să poţi să-i oferi o şansă pacientului. De ce? Pentru că este imposibil ca o singură persoană să cunoască toate lucrurile. Ideea este de a-i oferi pacientului expertiza tuturor, iar această expertiză, pusă în comun, poate să ducă mult mai rapid la o soluţie, diagnostică sau terapeutică.

– După aproape un an de tăcere absolută în privinţa proiectului subunităţii de pompieri şi SMURD şi a centrului de instruire pentru situaţii de urgenţă de la Beliş, mai credeţi în acest proiect?

– Sincer, da! Cred că la un  moment dat se va găsi, totuşi, o sursă de finanţare pentru un proiect extrem de important pentru acea zonă a judeţului.

– Ce vă doriţi cel mai mult pentru UPU-SMURD, în 2016?

– O dotare corespunzătoare. Avem nevoie de ecografe şi de monitoare, cele de care dispunem acum fiind depăşite şi fizic şi moral. Sînt aparate care din 2006, de cînd le-am primit, lucrează aproape non-stop, aparate la care am ajuns să schimbăm aproape toate piesele.

M. TRIPON