Patriciu ACHIMAŞ-CADARIU: Singura politică pe care eu o fac este aceea a Sănătăţii

În momentul în care eşti responsabil de sănătatea unei naţiuni – fiindcă asta este realitatea! -, sigur că, vrînd-nevrînd, faci abstracţie de unele lucruri care îţi păreau foarte importante ca director de spital, treci din zona micromanagementului în cea a managementului unui sistem. Sistemul e acelaşi, problemele sînt aceleaşi, dar acum, sigur, totul depinde de ce priorităţi îţi propui, mai ales ţinînd cont de realităţi: realitatea ţării, realitatea bugetului, realitatea unui mandat clar definit, de un an – declară, în interviul acordat ziarului Făclia, noul ministru al Sănătăţii, conf. dr. Patriciu Achimaş-Cadariu. Un ministru care, pe perioada mandatului său, îşi propune să facă doar o singură politică: aceea a Sănătăţii.

– Pentru cei mai mulţi, numirea dvs ca ministru al Sănătăţii a fost o mare surpriză, şi asta fiindcă se ştia că sînteţi un om extrem de discret, un foarte bun profesionist şi un om care nu este amestecat în nici un fel în politică. Ce anume v-a determinat să acceptaţi să fiţi ministru al Sănătăţii în acest guvern, totuşi, de tehnocraţi?

– Vă mărturisesc că şi pe mine m-a susprins, la momentul respectiv, propunerea, dar au fost două motive pentru care am acceptat. În primul rînd, am fost foarte onorat de propunere, mai ales venind în contextul pe care l-aţi menţionat anterior şi venind de la premierul în funcţie.

– Îl cunoşteaţi?

– Nu, dar îi cunoşteam activitatea.

Cum spuneam, e o mare onoare să ţi se ofere o astfel de funcţie, în orice context. Să lucrezi pentru ţara ta, eu cred că este o foarte mare onoare, dar în contextul dat, cred că acest lucru a fost amplificat. Pe de altă parte, ca să fiu sincer pînă la capăt, mi-am spus că dacă nu aş accepta, n-aş mai avea niciodată dreptul de a comenta anumite decizii care se iau, legat de ce se întîmplă în jur.

Acestea au fost, aşadar, motivele.

– Aţi luat în calcul, la momentul acela, faptul că, odată ajuns ministru, veţi dori să faceţi şi nu veţi putea face, iar după aceea veţi fi acuzat că n-aţi făcut?

– Nu, nu, eu nu pornesc niciodată cu ideea asta. Am fost întrebat lucrurile astea şi cînd am preluat Institutul Oncologic, mai ales că aici era înzecit mai complicat, eu venind după un director de mare, mare succes şi care, practic, a relansat Institutul în urmă cu 14 ani. Nu, nu îmi pun niciodată problema aşa. Întotdeauna îmi cunosc, sau îmi învăţ fişa postului şi încerc să fac tot ceea ce pot pentru a o îndeplini. Nu spun că voi avea succes. Nu sînt un supraom, guvernul, la rîndul lui, nu este unul de supraoameni; sîntem nişte oameni absolut normali, poate mai conştiincioşi decît alţii, care ne cunoaştem meseria şi care ne străduim să ne îndeplinim fişa postului muncind, fiecare dintre noi, cît putem de bine.

– Pentru un chirurg, operaţia este, cred, vitală, ca să îşi „rămînă în mînă”, cum se zice. Nu vă lipseşte sala de operaţie? Nu e prea mare absenţa?

– După cum ştiţi din unele întîlniri anterioare ale noastre, pentru mine chirurgia reprezintă foarte mult. Foarte, foarte mult. Am investit foarte mult aici.

– Tocmai de aceea vă întreb!

– Din fericire, momentul acesta a fost ales atunci cînd trecusem de ABC şi trecusem chiar şi de marile… bulevarde ale chirurgiei. Lucrurile astea nu se uită peste noapte şi, de altfel, mandatul este foarte clar definit în timp, pe un an de zile, după care mă voi reîntoarce la Institut.

– V-am întrebat amintindu-mi şi ce-mi spusese un prieten chirurg, pasionat, ca şi dvs, de meserie, că după trei săptămîni de concediu îi este dor de sala de operaţie, că pur şi simplu îl… „mănîncă degetele”.

– Da, aşa este. Vă pot spune însă că am reuşit – nu ştiu cum! – să fac totală abstracţie de acest capitol, pe care cu siguranţă îl voi relua la sfîrşitul acestui mandat.

– Domnule ministru, cum se vede sistemul din fruntea lui, faţă de cum îl vezi ca director de spital?

– Sistemul e acelaşi, priorităţile doar se schimbă. Atunci cînd eşti director de spital, aşa cum ziceam înainte, trebuie să-ţi faci fişa postului, adică să faci ce poţi mai bine pentru ca spitalul să funcţioneze. Şi nu spitalul, pentru că spitalul e, de fapt, aşa, o entitate abstractă, exact ca şi cum discutăm despre biserici: dacă n-au credincioşi şi credinţă, sînt lipsite de conţinut. Spitalul există pentru a deservi pacienţii şi pentru a integra un corp profesional. Un director de spital trebuie în primul rînd să se gîndească la fiecare pacient ca şi cum ar fi o rudă foarte apropiată a sa, căreia ar trebui să îi poată acorda cea mai bună îngrijire pe care poate s-o acorde, fără a trece în zona absurdului sau a-şi imagina că un sistem care are un anumit buget poate să facă acelaşi lucru ca un sistem pe care-l vedem prin filme. Deci, revin: să acorde cea mai bună îngrijire fiecărui pacient şi, insist: ca şi cum ar fi o rudă foarte apropiată a sa. Iar personalului, să îi creeze un cadru în care să poată să existe şi să se dezvolte, astfel încît să poată oferi aceste îngrijiri de care spuneam anterior.

În momentul în care eşti responsabil de sănătatea unei naţiuni – fiindcă asta este realitatea! -, sigur că, vrînd-nevrînd, faci abstracţie de unele lucruri care îţi păreau foarte importante ca director de spital, treci din zona micromanagementului în cea a managementului unui sistem. Sistemul e acelaşi, problemele sînt aceleaşi, dar acum, sigur, totul depinde de ce priorităţi îţi propui, mai ales ţinînd cont de realităţi: realitatea ţării, realitatea bugetului, realitatea unui mandat clar definit, de un an.

– Care sînt problemele pe care le-aţi identificat în Sănătate şi care vă sînt priorităţile?

– Aş vrea să trec direct la priorităţi, fiindcă problemele au fost de nenumărate ori scoase în evidenţă, există o serie de rapoarte care le identifică şi nu cred că a le relua schimbă ceva. Sigur, un sistem care n-a fost descentralizat, şi pulverizat timp de 25 de ani, n-are cum să-şi revină într-un an şi nici nu mă simt responsabil de ce s-a făcut mai puţin bine pînă acum. În acelaşi timp, vreau să spun că nu plec deloc de la premisa că s-a dorit răul, ci plec de la prezumţia de nevinovăţie şi sper, sau îmi place să sper, că fiecare responsabil, la un anumit moment, a văzut o anumită „fotografie” şi a încercat, aşa cum s-a priceput şi cu cît a ştiut, să facă ce era mai bine pentru momentul acela.

Revenind la priorităţile anului acesta, vreau să vă spun că nu e vorba de lucruri care să fie foarte vizibile sau care să sclipească foarte mult, sau de panglici tăiate, ci ne gîndim să aşezăm, sau să croim nişte… căi, nişte „şine” pe care „trenul” să poată să-şi continue un parcurs pe o distanţă cît de lungă. Sigur că plombajele uneori rezolvă lucrurile, dar o construcţie pe termen lung rezolvă şi mai multe. Şi aici, educaţia pentru sănătate reprezintă o prioritate. A reprezentat de multe ori o prioritate, dar de data asta ne-o propunem într-un context mai larg, şi anume în acela în care atît populaţia generală, cît şi specialiştii, să se întîlnească undeva într-o interfaţă, în zona medicinei pe care o trăim, şi anume cea centrată pe pacient. Cu alte cuvinte, în momentul în care viitorii ipotetici pacienţi vor veni în contact cu cadrele sanitare, medici şi asistenţi, să aibă un limbaj comun, pacienţii să ştie cînd să se prezinte la medic, să poată să comunice, şi astfel să reuşim o însănătoşire cît mai bună a lor. Comunicarea face foarte mult, aici.

– V-aţi gîndit la ceva concret, în acest sens?

– Da. Avem un grup de lucru din care fac parte, pe lîngă specialiştii noştri, şi organizaţii mondiale recunoscute – OMS şi UNICEF. Ne propunem mai multe paliere – palierul tinerilor, foarte tineri, şcolari, preşcolari, unde vizăm o curriculă. După aceea, informaţii pentru sănătate pentru adulţi. Pe de altă parte, pentru profesionişti să creăm o curriculă de educaţie medicală continuă, care să se întîlnească, în multe puncte, cu această curriculă pe care o vizăm pentru populaţia generală. Toate acestea reprezintă priorităţi şi ale guvernului şi ale preşedinţiei.

– Lipsa educaţiei pentru sănătate a fost reclamată, de multe ori, de mulţi dintre medicii pe care i-am intervievat.

– O reclamam şi eu, dacă vă aduceţi aminte, într-un interviu de acum un an, în care spuneam că, din păcate, ajungem să tratăm stadii foarte avansate ale unor boli, deoarece pacienţii amînă prezentarea la medic, sau ajungem, din nefericire, să tratăm boli care ar putea fi diagnosticate într-un stadiu precanceros prin utilizarea unor modalităţi de depistare precoce, de screening.

– Aşadar, educaţia pentru sănătate ar fi o primă prioritate. Care sînt alte priorităţi ale mandatului dvs?

– Profilaxia, deci screening-ul, ca şi o completare a primului punct. Un alt punct important îl reprezintă viitorul. Dată fiind natalitatea scăzută, numărul mare de nou-născuţi prematuri, necesarul de terapie intensivă, necesarul de incubatoare, ne-am propus un program pentru nou-născuţi, în cadrul programului mai larg al natalităţii care, sigur, nu se opreşte la nivelul ministerului nostru. Aici e vorba de o colaborare interministerială pe care sper ca în lunile care urmează să putem să o dezvoltăm, în care să fie implicate Ministerul Dezvoltării, Ministerul Muncii, Ministerul Educaţiei. Ne gîndim la zonele rurale, la modalitatea prin care putem să le stimulăm să-şi dezvolte dispensare, să reţină medicii, să creăm condiţii pentru ca viitorii rezidenţi să opteze pentru astfel de zone. Consecutiv, populaţia să aibă o bună îngrijire, să aibă acces la servicii de sănătate şi, ca o consecinţă, natalitatea să sporească.

– Înainte, cred, să plecaţi dvs la minister, în Institutul Oncologic din Cluj a fost demarat, de către Inspectoratul Şcolar Judeţean Cluj, un proiect de educaţie pentru copiii care stau multă vreme internaţi aici…

– Programul reprezintă un model de succes, care cu siguranţă merită să fie extins. Dar vorbim, practic, de un număr, din fericire, restrîns de pacienţi, în această situaţie. Vom dezvolta, de altfel, la nivelul Casei de Asigurări, un subprogram de oncologie pediatrică, în cadrul programului de oncologie.

Apoi, pornind de la experienţa de la „Colectiv”, un alt program este cel pentru marii arşi şi, în subsidiar, vizăm demararea unui proces care să rezolve infecţiile nosocomiale, intraspitaliceşti.

– Pentru clujeni, cred că una dintre marile probleme rămîne, încă, aceea a Spitalului Regional de Urgenţă. Se numără şi acesta printre priorităţile Ministerului Sănătăţii? Credeţi că sînt şanse ca acest proiect să fie, totuşi, demarat?

– Unul dintre obiectivele acestui an este actualizarea studiilor de fezabilitate pentru cele trei spitale regionale, de la Iaşi, Craiova şi Cluj.

– Despre actualizarea acestor studii de fezabilitate vorbea şi fostul ministru al Sănătăţii, Nicolae Bănicioiu, cu patru luni şi mai bine, în urmă!

– Da, aşa este, şi spun şi eu.

– Dar dl Bănicioiu spunea, la începutul lui septembrie, cînd a fost inaugurat CT-ul de la Clinica Neurochirurgie, că „în două-trei săptămîni lansăm upgradarea de studii de fezabilitate”, „le upgradăm la nivelul nevoilor din 2015 şi cît de curînd se va da drumul şi la licitaţie”!

– Nu comentez. Trebuie aduse la zi studiile de fezabilitate, asta este tot ce pot să vă spun.

– Dat fiind că de la declaraţia fostului ministru Bănicioiu au trecut deja nişte luni bune, dvs cît credeţi că va mai dura pînă la finalizarea acestor actualizări ale studiilor de fezabilitate?

– În varianta optimistă, pînă în toamnă. De acolo încolo trebuie organizate licitaţii etc.

– Cred că nu doar eu mi-am pus întrebarea de ce un spital privat oarecare, nu spun care, foarte mare, a putut fi ridicat în timp record lîngă Cluj, iar Spitalul Regional de Urgenţă, nu.

– Pentru că au existat fonduri şi interes. Sînt convins că cineva care investeşte bani privaţi, are grijă de ei.

– V-aţi propus un program de reînnoire a parcului auto de la serviciile de ambulanţă şi a aparaturii din spitale?

– Există un program anual care a fost luat în calcul şi care se face în funcţie de buget. În ce priveşte investiţiile diverselor spitale, ministerul le susţine, în măsura în care este posibil. Mai sînt însă şi entităţi locale, loco-regionale – consilii judeţene şi primării – care ajută în această direcţie şi, sigur, există şi programele cu Banca Mondială. Totul este să vedem cum ne gospodărim banii, fiindcă un împrumut trebuie să-l plătim cu dobîndă, şi atunci trebuie să fim foarte atenţi la ce dăm prioritate.

– Din… fruntea ministerului, cum se vede dotarea actuală din sistemul de sănătate?

– Sistemul este dotat corespunzător stadiului de dezvoltare economică în care se află ţara noastră. Acesta este un subiect asupra căruia aş insista, de a ne raporta la realitatea înconjurătoare, de a vedea cît muncim fiecare, cu ce calitate muncim, de a ne autoanaliza, fiecare, munca, de a analiza foarte riguros cu cît contribuim, faţă de cei cu care ne comparăm, şi ce pretenţii avem, faţă de cît contribuim şi cît muncim. Şi atunci, o să ajungem la realitate!

– V-aţi propus să faceţi ceva pentru a încuraja rezidenţii să rămînă în ţară?

– După cum ştiţi, acesta este un punct asumat în programul de guvernare. Vom demara în curînd discuţii vis-à-vis de cum va arăta rezidenţiatul, în perspectivă. Nu pretind că am soluţia perfectă sau că a mea e singura bună, dar eu văd rezidenţiatul, naţional, şi îmi doresc să putem oferi cît mai multe locuri, dacă se poate chiar pentru toţi cei care termină Medicina. Sigur, e un deziderat. Dar căutăm soluţii pentru acest lucru – locuri în spitale şi dispensare, şi asta şi în ideea reorganizării administrativ-teritoriale.

– Ce-i de făcut pentru ca medicii să rămînă în ţară?

– Pentru asta trebuie create condiţii în care să-şi dorească să rămînă şi, în mod evident, în măsura în care bugetul o va permite, să creştem salariile.

– Ce vă doriţi cel mai mult, ca ministru?

– Ca la sfîrşitul acestui an să putem lăsa o speranţă pentru viitor.

– V-aţi propus şi să intraţi în politică?

– Eu fac doar politica Sănătăţii.

M. TRIPON