Părintele Ioan MĂTIEŞ: Pe tărîmul carităţii nu există conflicte între Biserici

Caritatea este un „teren” pe care Bisericile nu au de revendicat bunuri sau proprietăţi. Aici, doar îşi unesc eforturile pentru ca, împreună, să poată ajuta sau să poată întări pe cineva care este slab, la un moment dat. Satisfacţia acestui act, numit CARITATE, este atunci cînd omul care a venit la tine plîngînd de durere, pleacă plîngînd de bucurie. Şi dacă şi Cristos şi-a găsit loc în inima lui, atunci satisfacţia este deplină – spune, în interviul acordat ziarului Făclia, părintele greco-catolic Ioan Mătieş, vicar cu laicii la nivelul Eparhiei de Cluj-Gherla şi preşedinte al Uniunii Creştine din România.

– Părinte, ştiu că anul acesta, în ianuarie, aţi aniversat 25 de ani de la fondarea Uniunii Creştine din România (UCR), o asociaţie a Bisericii Române Unită cu Roma – Eparhia de Cluj-Gherla. În ce context a fost înfiinţată această asociaţie, cine sînt membrii ei fondatori şi care îi este misiunea?

– Am avut un preot, Pop Mihai, hirotonit în ilegalitate la greco-catolici. El a fost de profesie inginer, a fost şi avocat, iar ca preot în Biserica Greco-Catolică a avut o activitate deosebită în ilegalitate, în ascuns. Asociaţia, Uniunea Creştină din România nu a fost altceva, în momentul ieşirii la suprafaţă a Bisericii noastre, decît o legalizare, aş putea spune, a activităţii pe care părintele Pop Mihai o făcea în ilegalitate.

Prima adunare generală a Uniunii a avut loc în ziua de Crăciun a anului 1989. Practic, ziua de 25 decembrie 1989 a însemnat începutul legal al acestei asociaţii. A fost, atunci, un grup de 35 de intelectuali din Cluj, din Dej şi din Maramureş, care s-au asociat şi au semnat procesul verbal de constituire a asociaţiei şi, totodată, au elaborat statutul UCR, ca asociaţie caritabilă.

În paralel a existat o vreme şi un partid politic denumit tot Uniunea Creştină din România, ceea ce a generat anumite confuzii. Partidul n-a rezistat însă multă vreme, dispărînd după primele alegeri.

Înscrierea asociaţiei la Judecătoria Dej s-a făcut în 1990. S-au deschis apoi filiale în mai multe localităţi din România, în patru eparhii: Eparhia de Oradea, Eparhia de Maramureş, Eparhia de Cluj-Gherla şi Eparhia de Alba Iulia şi Făgăraş. Uniunea Creştină din România a fost condusă de părintele Pop Mihai pînă în urmă cu 20 de ani, cînd acesta a murit. În perioada în care a condus asociaţia, părintele a încercat foarte mult să ia legătura cu străinătatea, a dorit să ducă copii şi tineri să vadă un alt mod de viaţă, în Occident, în special în Italia, Franţa, Austria. Acestea au fost zonele cu care a colaborat cel mai mult, dar cu Italia în mod deosebit.

– Ce şi-a propus să facă această Uniune Creştină din România? Care a fost scopul înfiinţării ei?

– Părintele Pop Mihai spunea aşa: Scopul Uniunii Creştine din România este  de a aduce în viaţa fiecărei persoane, în familie şi în societate, spiritul lui Cristos, dragostea fraternă şi caritatea. Ca atare, asociaţia nu s-a adresat numai catolicilor, ci s-a adresat societăţii româneşti, familiei şi persoanei, indiferent de confesiune. În Uniunea Creştină noi avem angajate şi persoane care nu sînt catolice. Adică, sînt catolici, între angajaţi, dar sînt şi necatolici, în majoritatea lor ortodocşi. În ce priveşte beneficiarii noştri, confesiunea nu a fost niciodată un criteriu de selectare a acestora.

– Concret: ce a făcut şi ce face, astăzi, această asociaţie?

– Ceea ce face astăzi este puţin diferit de ce a făcut în anii ′90, cînd încă nici la nivel legislativ nu era reglementată foarte bine zona aceasta social-caritativă. În acea perioadă s-a mers mai mult pe ideea de a face anumite teme cu copiii, a face meditaţii cu copiii, a duce copiii în străinătate pe perioada vacanţelor, ca să cunoască o altă societate şi un alt mod de viaţă. De asemeni, au fost persoane ajutate să meargă în străinătate să-şi găsească locuri de muncă. Deci, lucruri care astăzi nu mai sînt la fel.

Eu am preluat conducerea asociaţiei în 1999, după ce a fost preşedinte dr. Traian Neamţu, medic de la Laboratorul de Sănătate Mintală şi preşedinte al Filialei Cluj a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, urmat, pentru o perioadă scurtă, de mai puţin de un an, de părintele Andreica Ioan Gheorghe. După ce am preluat conducerea Uniunii, am început să facem proiecte sociale şi să lucrăm cu profesionişti. Am căutat asistenţi sociali – şi deja facultatea noastră avea cîteva serii de absolvenţi -, şi am demarat atunci primul proiect social, un proiect de prevenire a abandonului şcolar în rîndul copiilor orfani, din familii, adică neinstituţionalizaţi. Eram în legătură cu organizaţia World Vision, una dintre primele venite în ţară după Revoluţie, care mergea atunci pe ideea de asistenţi maternali, la care să meargă copiii instituţionalizaţi, fiindcă erau foarte mulţi, în acea vreme. Ideea noastră a fost să prevenim abandonul copiilor orfani, pentru că un copil rămas fără unul sau fără ambii părinţi va creşte mai bine, din toate punctele de vedere, în familia lui naturală, chiar extinsă, şi mă refer aici la bunici, unchi, mătuşi, sau chiar un frate sau o soră mai mare. În acest sens am deschis acel proiect, cu susţinerea World Vision. Am avut cazuri de copii care abandonaseră şcoala şi am reuşit să-i reintegrăm în şcoală, copii care erau în pericol de a fi abandonaţi de familie şi de a ajunge în instituţii şi pe care i-am ajutat să rămînă în familie şi să meargă la şcoală. A fost o muncă grea, dar cu satisfacţii multe.

– Cît a durat acest proiect?

– Trei ani. Proiectul acesta însă ne-a deschis alte direcţii pe care să mergem. Am schimbat forma de susţinere, care era de la World Vision, în susţinere prin adopţii de la distanţă.

– Ce înseamnă asta?

– Cineva ajută un copil de la distanţă fără să-l înfieze în adevăratul sens la cuvîntului. Copilul e susţinut de la distanţă, pentru a creşte şi a trăi în familia lui naturală.

– Susţinut financiar?

– Financiar, dar nu cu o sumă foarte mare, pentru că noi am mers foarte mult şi pe latura afectivă. E foarte important să ştii că este cineva alături de tine, chiar dacă este cineva care nu te cunoaşte. Am avut susţinători din Italia, de la un centru din Assisi, de la mişcarea comunitară „Credinţă şi Lumină” şi de la diverse persoane. Formele de susţinere au fost diferite. De exemplu, în Italia erau copii care se pregăteau în fiecare an pentru prima împărtăşanie. Părinţii copiilor care se pregăteau, să zic, anul acesta, susţineau un copil din România, iar părinţii celor care se pregăteau anul viitor, preluau, pentru susţinere, acel copil. A fost, apoi, o grădiniţă, unde educatoarele s-au înţeles cu copiii să susţină împreună un copil din România, renunţînd, poate, pentru asta, la o prăjitură sau la un suc sau la o îngheţată.

Proiectul este încă în derulare şi avem, în acest moment, 30 de copii în adopţie de la distanţă.

– Care este suma cu care este ajutat un copil?

– Sînt sume diferite şi nu sînt sume foarte mari. De exemplu, acum avem 15 copii de la Şcoala „Nicolae Iorga”, susţinuţi cu o masă caldă la cantina unei şcoli din apropiere. Suma pentru masa unui copil este de 130 lei pe lună. Suma care ne vine din Italia este mai mică decît această sumă care este dată de familii şi de oameni de aici, din Cluj.

– Aveţi şi alte proiecte pentru copii?

– Un alt proiect este cel de care tocmai am amintit: o masă caldă pentru copii din familii vulnerabile. Sînt 15 copii orfani de unul dintre părinţi sau copii din familii cu situaţie foarte, foarte dificilă, incluşi în acest proiect pe care l-am început în urmă cu un an şi jumătate. Faptul că primesc o masă caldă, zilnic, îi determină, într-un fel, şi să vină la şcoală. Noi urmărim şi evoluţia lor la învăţătură şi pe unii dintre ei îi ajutăm şi cu meditaţii.

– Spuneaţi că suma de 130 de lei pe lună pentru un copil vine de la familii din România, din Cluj. Cum adunaţi aceste sume de bani?

– De multe ori oamenii, cînd aud că îi costă 500 de lei să ajute un copil sărac, spun că e mult. Într-un fel, e normal să reacţioneze aşa, pentru că veniturile multora dintre români, dintre clujeni, sînt modeste. De aceea, am găsit mai multe forme prin care familiile se pot implica.

De exemplu, o credincioasă mi-a spus: „Mi s-au căsătorit fetele. Acum nu mai sîntem o familie, ci trei. Şi trei familii vom pune împreună, să adunăm 130 de lei pe lună şi să susţinem un copil”. Şi aşa şi fac, susţin împreună un copil. Altcineva mi-a spus: „Părinte, eu nu pot să susţin singur un copil, dar vorbesc cu colegii de la locul de muncă”. Şi aşa a făcut, şi împreună cu colegii susţine un copil. O altă persoană îmi spune: „Părinte, au am o firmă. O să vorbesc cu angajaţii”. A vorbit cu ei şi aceştia, împreună, susţin un alt copil. Deci, iată, diverse forme de susţinere. Noi facem fişe pentru fiecare copil, şi celor care-i susţin le trimitem, periodic, informaţii referitoare la starea copiilor.

– Aveţi proiecte şi pentru adulţi?

– După ce am început proiectul pentru copiii orfani ne-am dat seama ce probleme au părinţii singuri, cu copii, aşa că am demarat un proiect pentru mame rămase singure. Am creat un grup de suport pentru mame, proiectul propunîndu-şi susţinerea psiho-socială a unui grup de mame singure, aflate în dificultate, şi crearea de alternative sănătoase pentru copiii lor. Asta înseamnă consiliere psihologică şi emoţională de grup a mamelor beneficiare, consiliere individuală, consiliere socială şi orientare vocaţională, consiliere spirituală, socializarea şi petrecere a timpului liber.

Sprijinul în cadrul acestui proiect este, deci, în primul rînd de ordin moral şi spiritual. Faptul că aceste femei nu mai sînt singure, că şi-au format un grup de prietene, că au un loc în care să discute, că văd că mai sînt şi alte persoane care au probleme ca ale lor, le ajută foarte mult. Altfel, de multe ori oamenii, cînd dau de necazuri, se autoizolează sau sînt izolaţi de societate. Pentru acest proiect avem şi colaborare cu psihologi, care merg la întîlniri şi pot să consilieze persoanele care au nevoie.

– Aceste mame singure au fost sprijinire şi material?

– Sprijinul material este foarte mic. Noi nu dăm bani în mînă. Le ajutăm dacă au nevoie să cumpere, de exemplu, la începutul anului şcolar, rechizite sau îmbrăcăminte pentru copii. Cînd am luat pe cineva în proiect, dacă avea restanţe la bloc, la cheltuielile de întreţinere, l-am ajutat să plătească acele datorii, după care am ajutat acea persoană cu anumite lucruri. Faptul că nu mai trebuie să dea bani pentru haine sau rechizite la copil este deja un ajutor. Cînd am putut să ajutăm şi cu alimente, am ajutat şi aşa.

– Ce alte proiecte derulaţi, pentru adulţi?

– Un proiect cu Alcoolicii Anonimi. Este un proiect vechi şi cu rezultate foarte bune. De fapt, este o colaborare cu asociaţia Alcoolicii Anonimi, şi noi am promovat acest proiect, care s-a dezvoltat şi în alte localităţi – la Beclean, la Dej, la Zalău. Nu este un proiect confesional, ci este un proiect al unei categorii de persoane, cu anumite nevoi, oameni care, datorită grupului de suport, ajung la abstinenţă. Ei bine, văzînd că oameni de pe stradă ajung la abstinenţă, ne-am zis că trebuie să facem mai departe, ceva, pentru ei, deoarece de acolo, din stradă, nu se vor putea ridica. Şi am deschis un centru pentru pentru reintegrarea acestor persoane fără adăpost.

– Cum anume ajutaţi la reintegrarea acestor abstinenţi, fără adpost?

– În primul rînd îi găzduim. În al doilea rînd, căutăm să le facem acte celor care nu le mai au. Apoi, căutăm să îi ajutăm să dobîndească un loc de muncă, dacă sînt capabili, sau să le facem acte de pensionare, dacă se încadrează în criteriile pentru pensia de boală sau de bătrîneţe, deoarece, de pe stradă, ei pot să mai facă treaba asta şi au nevoie de ajutor.

– Este greu de lucrat cu aceşti oameni?

– Uşor nu este. Închipuiţi-vă, doar, că am avut în centru un om, care acum nu mai este în viaţă, care a avut 25 de ani de închisoare, făcuţi din bucăţi. În ultimii ani de viaţă, înainte de a veni la centrul nostru, a fost internat la Săvădisla, pentru că avea probleme grave de plămîni, şi de acolo a intrat în programul Alcoolicii Anonimi. A ajuns la abstinenţă şi l-am luat în centrul nostru, iar omul acesta, cu 25 de ani de temniţă, s-a apropiat de Biserică, a început să vină la liturghie zilnic. Capela era la 5 minute distanţă de centru, dar lui îi trebuia o jumătate de oră să ajungă, atît era de bolnav. Dar venea, totuşi, în fiecare zi. Omul acesta l-a găsit pe Dumnezeu şi a dat mărturie şi altora, care aveau probleme cu alcoolul.

– Deşi, din ceea ce mi-aţi declarat pînă acum, este evident răspunsul, totuşi, vă întreb: care este, astăzi, rolul social al Bisericii?

– Dacă fiecare Biserică, indiferent de confesiune, şi-ar cunoaşte foarte bine credincioşii şi i-ar integra în acţiunile ei spirituale şi în acţiunile ei sociale, eu cred că nici n-ar mai trebui instituţii de stat, în acest sens. De ce? Pentru că, stînd de vorbă, de-a lungul anilor, cu diverşi oameni care au probleme, am constatat că toţi aceşti oameni aparţin unei Biserici, unei confesiuni sau alteia. Toţi. Numai că nu întotdeauna îi cunoaştem. De aceea, consider că dacă noi, ca Biserică, am fi mai atenţi la cei în suferinţă, din comunităţile sau din parohiile noastre, lucrurile s-ar schimba foarte mult. Rolul Bisericii este şi de a acoperi nevoile acestea, ale societăţii, şi nu putem să ne limităm strict la partea celebrativă, în Biserică. Sfîntul Părinte Papa Francisc insistă foarte mult asupra faptului că trebuie să fim o Biserică, astăzi, care iese în stradă şi care merge acolo unde sînt nevoile oamenilor.

– În proiectele pe care le derulaţi, aveţi colaborare cu Bisericile de alte confesiuni?

– Zona aceasta, a carităţii, este o zonă în care există, obligatoriu, colaborare. Este o zonă în care nu există conflicte între confesiuni, este o zonă în care noi ne punem împreună, pentru că noi servim, prin acţiunile sociale, nişte oameni, nişte credincioşi care aparţin unei confesiuni sau alta. Chiar dacă îi ajutăm, noi îndemnăm acei oameni, întotdeauna, să-şi trăiască credinţa în confesiunea lor.

Am avut colaborări foarte bune şi cu preoţi şi cu pastori. N-am avut niciodată conflicte pe acest tărîm, al carităţii. Aici nu avem de revendicat bunuri, proprietăţi; aici doar ne unim eforturile pentru ca, împreună, să putem ajuta sau pentru a întări pe cineva care este slab, la un moment dat.

– Care este partea cea mai frumoasă a activităţii pe care o desfăşuraţi în cadrul Uniunii Creştine din România?

– Este atunci cînd omul care vine plîngînd de durere, pleacă plîngînd de bucurie. Ce ar putea fi mai frumos, altceva, în această muncă socială? Iar cînd acestei bucurii se adaugă şi aceea că omul pe care îl ajuţi l-a găsit pe Dumnezeu, atunci, într-adevăr, satisfacţia este deplină.

M. TRIPON