Ori în ce grădină a intrat, ori în ce biserică a intrat, ale lui au fost…

Maestrul Dumitru Fărcaș – „anonimul care cuprinde în cântece fantasmele, iubirile, pacea, spaimele, speranțele ardelenilor”, cel care „multiplică la nesfârșit mândria Ardealului, împărțind-o, plin de dragoste, întregii țări; omul în ale cărui mâini „taragotul exersează o putere magică și o forță sugestivă ce trece de la magie la mister”, „bolnavul incurabil de țară”, „Omul-taragot” – după cum a fost numit, cu diverse ocazii, de către D. R. Popescu, Fănuș Neagu, Marcel Cellier, Florin Piersic sau Pop Simion -, le va cânta de acum înainte îngerilor.

„Se nasc atât de rar oameni înzestrați cu noblețea artistică a dumitale – îi scria Maria Tanase -, încât consider o datorie de artist să-ți ofer aripile mele ca să te feresc să dai piept cu zidul gros al nechemaților care au ajuns să fie mari câștigători de poziții în artă, numai și numai fiindcă artiștii nu se mai ajută între ei…”

Într-un interviu pe care mi-l acordase pentru ziarul Făclia cu câteva zile înainte să împlinească 70 de ani (îmi amintesc și acum emoția și sfiala cu care am pășit în biroul său de la Casa de Cultură a Studenților, dar și bucuria și deschiderea cu care m-a primit), vorbind de întâlnirea providențială cu Maria Tănase, l-am întrebat apoi despre ce semnifică, pentru domnia sa, cântecul românesc pe care l-a purtat pe toate meridianele.

Răspunsul, care sigur va rămâne peste timp: ”Muzica este acel domeniu fără de care un popor ar fi mult mai sărac și lipsit de sens, de viață. Muzica universală, muzica simfonică – cea mai pretențioasă și cea mai grea – își trage firul rădăcinii din folclorul acelor popoare pe care le reprezintă. La baza întregului altar muzical stă acea bogăție inestimabilă care identifică viața, temperamentul, obiceiurile oamenilor țării respective. Nu știu prin ce miracol a ajuns România să stăpânească cel mai bogat folclor din lume, fără nici o exagerare! Celulele motivice, care se împletesc într-o linie melodică, sunt extraordinare, sunt mai complexe decât în oricare țară! Oricare! M-a preocupat acest lucru și l-am studiat. Și încă ceva: sunt zonele folclorice, distincte între ele – partea Lăpușului, partea Maramureșului, Țara Oașului, Bihorul, sunt muntenii, oltenii, moldovenii, dobrogenii: genuri, forme de exprimare diferite, în ritm și melodie. Suntem, așadar, o țară bogată și din acest punct de vedere; doar că, aș spune, prea puțin ținem la această avuție națională”.

”Bolnav incurabil de țară”? L-am întrebat, atunci, dacă nu l-a încercat vreodată ispita rămânerii „dincolo”, iar răspunsul a venit imediat: ”Niciodată! Sunt, cred, printre puținii români care au făcut întregirea familiei aducând din America, nu ducând în America. Eu mi-am luat nevastă care a stat 13 ani în Statele Unite ale Americii, cetățean american de origine română. I-am spus: «Domnișoară, America mea este pe strada Pavlov 35, acolo lângă Chios, și este și un lac acolo. Acolo e America. Te rog foarte mult, fă bine și vino și vezi-o, iar dacă o să-ți placă, rămâi». Și așa s-a întâmplat. A venit, i-a plăcut și a rămas aici. Am admirat țări frumoase ca Elveția, Germania; mi-au plăcut, dar ca să trăiesc acolo…, nu. Lumea aceea nu-i lumea noastră, nu-i lumea mea. Știu că oriunde mă duc, aici, e al meu tot. Ori în ce grădină intru, ori în ce biserică intru, tot e al meu. Aici e ființa mea, aici e neamul meu, aici mă simt acasă. Dacă ești într-o altă lume, unde nimic nu e al tău, atunci nici tu nu mai ești al tău!”

… A plecat să cânte pentru îngeri, dar cântecele lăsate oamenilor vor sta mărturie, peste veacuri, că legătura lui (și prin el, a noastră, ca neam) cu Cerul s-a făcut încă de la prima atingere a taragotului. De aceea, și acolo, în Cer, Dumitru Fărcaș va fi tot acasă.

M. TRIPON