Orbán Viktor este sechela unei istorii agitate

La Stampa

Aproximativ 100 000 de persoane se adunaseră, marţi seara ( 2 ianuarie), în faţa Teatrului Operei din Budapesta, în apropierea celor mai elegante clădiri şi bulevarde din capitala Ungariei, protestînd faţă de noua Constituţie propusă de Guvernul premierului Orbán Viktor şi votată doar de forţele de centru-dreapta.

Erau foarte mulţi manifestanţi, mult mai mulţi decît de obicei, într-o societate civilă grav afectată de criza economică; dar, la fel ca personajele resemnate ale romanului lui Molnár Ferenc “A Pál utcai fiúk” (“Băieţii din strada Pal”, tradusă în limba română în 1960 şi publicată de Editura Tineretului), luptau pentru o cauză deja pierdută. În interiorul Teatrului Operei, membrii Guvernului celebrau cu mîndrie arhitectura noului stat, dur criticată de comunitatea internaţională.

Noua Constituţie prevede ca Banca Centrală să fie subordonată puterii politice (un principiu ciudat în acest moment de turbulenţe financiare), la fel şi Curtea Constituţională şi instituţiile media (mulţi jurnalişti de opoziţie fiind deja concediaţi în virtutea controversatei legi a presei); în plus, liderii actualului Partid Socialist (de opoziţie) riscă să fie judecaţi în mod retrospectiv pentru “crime comuniste” comise înainte de 1989. Noua Constituţie conţine multe alte măsuri, de la situaţia etnicilor maghiari din afara Ungariei, la căsătoriile heterosexuale.

Rezultatul este un stat cu reguli ce tind spre autoritarism, un stat antimodern, situaţie care stîrneşte îngrijorarea Uniunii Europene, a preşedintelui american Barack Obama şi a Fondului Monetar Internaţional, care a suspendat negocierile pentru un amplu împrumut solicitat de Ungaria.

Premierul Orbán Viktor, iniţial liberal, dar contaminat în scurt timp de populism, împreună cu formaţiunea de extremă-dreapta Jobbik, au organizat spectacolul unui suflet reacţionar care ironizează Occidentul.

Cine a citit romanele lui Márai Sándor (1900-1989) sau ale lui Krúdy Gyula (1878-1933) probabil că recunoaşte cu stupoare, în realitate, atmosfera descrisă de aceştia. Dar aici este cheia pentru înţelegerea accentelor fasciste ale noii Ungarii.

Burghezia a fost motorul Europei moderne, inclusiv în Ungaria. Dar cu o problemă: de-a lungul Dunării, burghezia a apărut tîrziu, după secole de războaie şi dominaţie străină. Şi, în pofida splendorii “Epocii frumoase”, era foarte fragilă.

Cînd scria Márai Sándor, acea lume burgheză deja nu mai exista, fiind îngropată sub ruinele provocate de Primul Război Mondial. O lume terorizată de o scurtă şi sîngeroasă revoluţie bolşevică, apoi paralizată de fascismul lui Horthy Miklos (1920-1944), care iubea simbolurile, ordinea, emblemele, naţionaliste şi feudale. În cei peste 40 de ani de democraţie populară, din 1948 încoace, în mod natural, eutanasierea burgheziei a continuat.

Economia de piaţă introdusă de pe o zi pe alta în 1989 a redat oxigenul clasei mijlocii. Dar nu a fost suficient. Forintul slab aproape că a stins visurile de bunăstare, de renaştere, de prosperitate la nivel occidental, permiţînd apariţia temerilor şi orgoliilor într-o Ungarie care a trăit secole întregi între Europa Occidentală şi cea de Est.

Valorile democraţiei, pluralismului, dialogului, diversităţii par inutile şi sînt marginalizate în viaţa cotidiană, în care este dificil să plăteşti facturile. În acest context, revine tentaţia de a ceda, de a găsi pretextul Ungariei Mari, chiar şi într-o formă denaturată de paranoia, cu gîndul la ce s-a întîmplat de-a lungul istoriei, de la războaiele cu turcii, la invazia sovietică, la Tratatul de pace de la Trianon.

În perioadele dificile, din cauza acestui vechi microb, Ungaria, în loc să simtă apartenenţa la continentul european, se remarcă printr-o vehementă alteritate sinucigaşă, coroborată cu acea dulce limbă altaică, pe care nimeni din Europa nu o înţelege.

Atunci cînd Orbán Viktor a sfidat comunitatea internaţională cu noua Constituţie – “Nu are nimeni dreptul să critice acţiunile noastre” -, vorbea şi în acest spirit. Reformele, modernizarea, pieţele financiare – toate pot aştepta. Mai bine să credem în vagi mituri puritane, în sacralitatea pămîntului ungar (care poate fi cumpărat cu patru forinţi de străinii exponenţi ai globalizării) sau în lideri autoritarişti.

Clasa mijlocie a fost strivită încă o dată de stat şi de inflaţie. Încă o dată apare tentaţia nu de a învinge adversarii politici, ci de a-i desfiinţa, a-i tîrî în justiţie şi a-i reduce la tăcere.