Or nunti şi-or tot nunti

Pretutindeni dealuri şi văi, pretutindeni suflete, paşi şi priviri. Viaţa curge într-un singur sens şi, din păcate, are mult cenuşiu în penel. Cu toate acestea, în ceremonialul intim al comportamentelor ce ne marchează existenţa, momentele întoarcerii au rezonanţe inimitabile. Fundamentale.
    „Căsătoria este privită, în mod obişnuit, ca şi cel mai important eveniment din viaţa unei persoane. Ea este înţeleasă ca o uniune sexuală şi economică, între bărbat şi femeie, confirmată şi sprijinită social, atât pentru familiile mirelui şi miresei, cât şi pentru noua familie formată prin căsătorie; ea reprezintă un spor sau un plus în structurile de rudenie”.*
    Ştiinţa sociologiei…
    Oricât de exactă, e încorsetare în definiţii, conceptualizare a simţului comun şi ridicarea lui la nivel de hermeneutică, ce duce exegeza spre pestilenţialul reportajului. Acolo, unde Viaţa e liberă să se exprime, unde sentimentele se împletesc cu clipele scurse din calendar, unde Fiinţa regăseşte fluidul ce urcă din strămoşi şi trece în progenituri. Întărind simţământul trăiniciei şi liantul unităţii. Tautologie? Nicidecum. Pentru că Nunta – indiferent de forma ei de manifestare – are un plus de… închidere. Deschizând, totodată orizonturi. De certitudine. Apartenenţă. Un mod omenesc de a cocheta cu Veşnicia. De a fi veşnici, mai exact. Prin noi şi urmaşii noştri.
    Pentru că:

De treci codrii de aramă…
… spune Poetul –  te poţi trezi poate într-unul dintre cele mai frumoase locuri de lângă Cluj. „… de departe vezi albind/ S-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint/ Acolo lângă izvoară, iarba pare de omăt/ Flori albastre tremur ude în  văzduhul tămâiet…”  Să fii trecut Eminescu prim aceste locuri, unde ochi destoinic a iscat cabană de vânătoare? Şi unde astăzi, de la ăst Han, gândul cel bun merge hăt, până la Agărbiciu? De unde pornesc alte gânduri de treceri. Şi petreceri. Ar fi frumos, să fi fost aşa.  Oricum, pădurea din „Călin (file de poveste)” poate fi şi aici, în apropiere de Gilău, la capătul şerpuitor al unei cărărui ce duce pe „acoperişul lumii”. Bucolic şi idilic, totodată. Cabană şi cort uriaş. Peisaj pentru ochi exigent şi suflet de pictor suprarealist.

E linişte, ca în haikuurile poeţilor mandarini de altădată, când, drumeagul începe să reverse maşini din care ies, rând pe rând, nuntaşii. E veselie, pare-mi-se, e picur de amiază mică în sărbătoare de duminică. Ce-i deosebeşte pe aceşti oameni? Sau, şi mai exact, ce-i aseamănă? Privesc şi, într-un final, mă dumiresc. Toţi sunt în costume populare, orăşeni care n-au uitat că aşa e portul la români. Îi deosebeşte doar regiunea din care provin costumele.

Ioan şi Cristina Iancu sunt emoţionaţi ca atunci, de prima dată, când au spus : „Da!”. Şi s-a întâmplat… întâmplata. După atâţia ani, împart bucuria cu cei apropiaţi, într-o petrecere orăşănească, făcută ca la ţară.
„Trandafir ardelenesc,
La toată lumea vestesc
Eu cu găina pornesc…”

Chiuituri (Lucreţia Iancu) au răsunat peste văi şi munţi. Răspunde ecoul şi stăruinţa de a face din clisă, jin ars şi pită, Sărbătoare de suflet…

Să faci nuntă şi după 25 de ani…

A fost odată o întreprindere „Libertatea”. Situaţia pe care noi ne-am creat-o cu vecinii de la Răsărit nu e favorabilă, acum, redemarării producţiei. Dar am convingerea, spune mirele, că nu va trece mult timp şi situaţia se va schimba. Până atunci, dezvolt afacerea „SALICE” la care am pus amândoi umărul. Eu şi Cristina. Locuri de muncă decente, oameni mulţumiţi, noi şi semenii simţind că avem un rost în lume…
Nunta? Sau, mai bine spus, un fel de reînnoirea jurămintelor…
„Am făcut-o public, pentru că am vrea ca toată lumea să se înţeleagă ca noi. Să respecte familia, spusa şi portul, valorile noastre adevărate”, sublinia doamna Iancu.
„Au fost prieteni mulţi şi dragi, au fost apropiaţi, oameni de bine cum se spune. Şi, indiferent de religie, naţie sau port, toţi au fost în costume populare. Ceteraşi de seamă, şi solişti (Ion Bocşe) de renume. Joc. Şi voie bună”, spune Ioan sărbătoritul:

Iancule mare,
Iancule tare…!
Apoi s-a încins masă mare. Şi au curs cadourile. Simbolice, desigur. Veselie.  pălincă şi vreme de horit. 179 de nuntaşi. Îmi pare că, undeva în zare, Columna înşiruie pe spiralele timpului dacii liberi. Au coborât de pe cele înălţimi şi au venit aici, la Milenium, pentru a saluta viitorimea. Cenuşa Imperiului s-a risipit peste veacuri, dar tot mai zăresc chipuri de cumani dând târcoale petrecerii.

    ***
Fluturând pe trupuri tinere, fote întărâtate de flăcăi nealcoşi, oameni în toată firea retrăind momentul de început al tuturor iubirilor lumii. Doar seara a adus puţină melancolie pe dealurile învăluite în taină şi părere de poet-preot a trecut peste răzoare. Târziu, când luna:
„Târziu, când luna se ridică încet din ape
Şi-o stea dădu muguri pe-o creangă
în văzduh
Pasăre minunată începu să cânte,
Aproape
Era raiul şi noi păşteam prin el, senini.
Cuvintele pe buze muriseră de mult.
Mireasă-n
Suflet, noaptea, şi părul tău lăsa
o dungă
Ce lumina ca luna, melodios,
răsfrântă
În lacrimile noastre care au început
să curgă”.**

Seara se oglindeşte în ochii Ralucăi. Părinţii ei sunt fericiţi. Aşa vor fi şi peste alţi 25 de ani, jurând mereu iubirea. Statornicia. Şi darul viitorimii.
    Doar…
    Muzica? Da. Ea nu avea nimic din calmul duminical. Muzicuşii s-au întrecut pe sine, interpreţii au suflu tânăr şi jar în glas. Luna se oglindeşte în havuze şi imită grai răguşit:
    No, aşe da!
Radu VIDA
Grafica: AnomosadiV

*   Antropologia culturală – Achim Mihu, Ed. Dacia 2002, pag. 227
**  Ignatie Grecu, Contemporanul, anul XXVII, nr.9 (774), sept. 2016