O scurtă istorie a epidemiilor din Cluj (II)

MĂSURILE LUATE ÎN TIMPUL EPIDEMIEI DE CIUMĂ DIN 1709-1710
După ce Transilvania a intrat în componenţa Imperiului Habsburgic, autorităţile militare imperiale au fost cele care au adoptat măsuri deosebit de dure în vederea limitării epidemiilor.
În cronica lui Mihály Cserei este relatat cum s-a extins epidemia de ciumă din Ţara Românească în Moldova, şi de acolo, în contextul războiului civil dintre curuţi şi lobonţi, în toată Transilvania. În 1709, generalul Rabutin, comandantul militar al trupelor imperiale din Transilvania, a ordonat ca localităţile unde apar cazuri de ciumă să fie puse în carantină severă, păzită de militari, astfel încât nimeni să nu aibă voie să iasă sau să intre în localitate. Cei prinşi că au ieşit, puteau să fie omorâţi pe loc. La rândul lor, militarii erau ameninţaţi de ordinul lui Rabutin că vor fi executaţi dacă vor permite cuiva să părăsească localităţile infestate. Alte prevederi ale ordinului precizau că în oraşe trebuiau amenajate locuri în afara arealului locuit, unde să fie izolaţi toţi cei care se îmbolnăveau, indiferent de starea lor socială, altfel spus atât cei avuţi, cât şi cei săraci. Cei morţi în aceste carantine erau înmormântaţi în perimetrul izolat, fără participarea membrilor de familie şi fără ceremonial. În cazul în care cineva murea acasă, membrii de familie şi angajaţii gospodăriei erau trimişi în carantină „în pădure”, timp de 40 de zile. Pentru transportarea morţilor şi pentru înmormântări trebuiau angajaţi în fiecare localitate doi-trei gropari, plătiţi pentru aceste munci îngrozitoare. Cronicarul Cserei amintea situaţia din Sighişoara, unde cioclii au început să îngroape bolnavi care încă nu şi-au dat duhul.

MĂSURI ÎMPOTRIVA EPIDEMIILOR DE CIUMĂ ALE AUTORITĂŢILOR IMPERIALE
În unele oraşe din Transilvania, încă din secolul al XV-lea, întâlnim medici care erau absolvenţi ai unor facultăţi de medicină consacrate, unii dintre ei obţinând chiar şi titlul de doctor în medicină. De exemplu, în jurul anului 1428, parohul Clujului a fost numitul Johann Megerlein (Mägerl, Megerl), originar din Sibiu, care pe lângă teologie şi drept canonic a studiat şi medicina, obţinând diploma de doctor în medicină. Cu toate că la Cluj, încă din secolul al XV-lea, putem găsi, practic tot timpul, medici consacraţi, oraşul, deşi era mare şi prosper în comparaţie cu alte localităţi din regiune, abia în 1673 a angajat primul fizic/medic al urbei (aşa numitul Stadt physicus), în persoana doctorului în medicină András Pétsi (†1689).
În Transilvania, dar de fapt în toată Europa Centrală, asistenţa medicală era mai mult decât precară. Abia din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea putem vorbi despre un sistem sanitar. Până atunci erau comitate (judeţe) întregi în care nu era nici măcar un medic. De exemplu, într-un document redactat în 1760, găsim menţionat faptul că „în Maramureş în afară de bunul Dumnezeu nu mai este alt medic”. Iar prin Maramureşul istoric trebuie să înţelegem un teritoriu de aproape trei ori mai mare decât Judeţul Maramureş care se află în prezent în România.
Abia în cursul secolului al XVIII-lea a fost creat, de administraţia Imperiului Habsburgic, un sistem sanitar, concentrat pe trei programe distincte: eradicarea epidemiilor, crearea de instituţii de educaţie medicală şi crearea unei administraţii sanitare. Pentru a explica cum erau gândite aceste programe, amintim că pe la mijlocul secolului al XVIII-lea (în timpul împărătesei Maria Terezia) a fost organizată Graniţa Militară şi în Transilvania. Era o fâşie de teritoriu, care s-a întins din Bucovina până la Marea Adriatică, de-a lungul graniţei dintre Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman. Pe lângă rolul său de apărare a garniţei, această fâşie militarizată avea rostul să oprească şi trecerea oamenilor bolnavi peste graniţă. La fiecare loc de trecere peste graniţă erau amenajate posturi de carantină, aşa numitele aşezăminte „Kontumac”, unde călătorii erau examinaţi de personal calificat şi ţinuţi în carantină (cu mărfurile lor) între 20 şi 80 de zile. Aceste măsuri au reuşit să oprească în mare parte propagarea molimelor dinspre Imperiul Otoman. Măsura a avut efecte neplăcute pentru comerţ. Paralel cu organizarea Graniţei Militare a fost organizată Comisia Sanitară, o instituţie statală importantă, condusă în mod centralizat de la Viena. Comisia avea structuri atât la nivelul statelor componente ale Imperiului Habsburgic, în consecinţă şi la nivelul Marelui Principat al Transilvaniei, şi al Principatului Bucovinei, cât şi la nivel de comitate, scaune şi oraşe. Comisia Sanitară din Transilvania a fost organizată în 1740. Avea reşedinţa la Sibiu, ulterior mutată la Cluj, şi structuri la nivel local. Structurile locale erau conduse de aşa numiţii fizici, adică medici absolvenţi de facultăţi de medicină. Aceşti fizici de circumscripţie acordau asistenţă medicală populaţiei de rând, oferind în primul rând instruire pentru stoparea epidemiilor. O altă sarcină a fizicilor era acela de-a raporta, către Comisia Sanitară imperială, situaţiile de îmbolnăviri din teritoriu, cazuri în care autorităţile puteau lua măsuri de prevenţie, de izolare şi de tratare, detașând în zonele calamitate personal medical. Pentru a avea un număr suficient de personal medical calificat, autorităţile imperiale au organizat învăţământul medical de nivel superior. Cei mai mulţi medici învăţau la Universitatea de la Viena. La Cluj, în 1775 a fost întemeiată Facultatea de Medicină a Colegiului Major Iezuit, prima instituţie de învăţământ medical din Transilvania, dar care instruia doar personal medical de rang secund, chirurgi şi moaşe. Aici a predat, de exemplu, primul medic român titrat, Ioan Piuariu-Molnar. Printre măsurile luate de autorităţi a fost şi promovarea unei propagande sanitare scrise şi publicate în limbile popoarelor de pe întreg teritoriul Imperiului Habsburgic, deci şi în limba română. Astfel, în Transilvania a apărut o literatură sanitară în limba română care cuprindea şi informări cu privire la prevenirea şi combaterea gravelor boli contagioase (ciuma, variola, sifilisul).
Abia când aceste programe au început să ofere rezultate, mortalitatea îngrozitor de mare din rândul transilvănenilor a început să scadă.
dr. Lukács József,
Muzeul de Istorie al Universității Babeș-Bolyai,
Direcția Patrimoniu Cultural Universitar