Nişte vai şi-amar

… că le poţi zice altfel?
Nu le poţi.
Ai putea, dar asta ar însemna ori că nu ţi-ar păsa, ori că eşti „de-al lor”, ori că ai naivitatea să crezi că „aceste lucruri nu te ating”.
Ba te ating. Şi cum încă, oho, cum! …
Îi vezi cum confundă democraţia cu haosul, cum la adăpostul măreţului ideal pe care credeam că l-am prins de-un picior, se pot face toate matrapazlîcurile negre ale lui Scaraoţki.
Îi vezi cum îşi bagă mîinile pînă la coate, pînă la umăr în banul public şi picioarele în legi şi Lege. Căci nu le pasă nici de oameni, nici de Dumnezeu, nici măcar un pic!

Îi vezi cum şi-au construit palate, reşedinţe ce întrec în lux şi grandoare orice închipuire, cum tuşesc dacă-şi fac vacanţele la Marea noastră cea neagră, e musai la turci, greci, spanioli, dar de obicei în Dubai, Hawaii şi Miami, căci Europa e, totuşi, mult prea mică pentru Ego-ul lor ce stă să pocnească.
Îi vezi cum nu citesc o carte şi cum nu ştiu ca lumea nici o limbă, nici măcar româneşte, căci pocesc îngrozitor graiul nostru frumos, împestriţîndu-l nu doar cu agramatisme crase, dar şi cu cuvinte obscene, porcoase, scîrboase, inclusiv în reviste, ziare şi cărţi. Nu de alta, dar ca să se ştie, probabil, cît de jos au putut aluneca unii în această „delicioasă” tranziţie. M-am mirat să văd chiar condeie mari şi sensibilităţi poetice rafinate plătind cu largheţe şi nonşalanţă acest mîrşav tribut.

Îi vezi cum fură, fură orice, de la ban public şi titluri academice, la banca din parc ori şina de cale ferată, de la kilometrul de autostradă nefăcut vreodată, la palma de pămînt şterpelită vecinului, de la încrederea noastră la viitorul copiilor noştri.
Îi vezi cum mint, cu talent, cu aplomb, cu tupeu şi cu neruşinare, de îngheaţă apele Terrei! Cum promit marea cu sarea şi-apoi uită şi habar n-au, după ce i-ai ales, cum te mint la piaţă, la tribună, la TV, în magazine, de-ajungi să crezi că minciuna este un sport naţional. Nu-i vorbă că se minte pretutindeni pe glob, de ai putea să introduci lejer minciuna la Jocurile Olimpice, problema e că ar fi extrem de greu de departajat între cîştigătorii cu nemiluita.
Îi vezi cum te înşeală: soţul – soţia – şeful – vînzătorul – politicianul – prietenul – familia mare – familia mică, căci s-au cam şubrezit valorile fundamentale, pe bune.

Îi vezi cum profită de tine, de votul tău, de energia ta, de calităţile tale, de devotamentul tău, de sentimentele tale, de încrederea ta, de crezi că au căpiat toţi!
Îi vezi cum te invidiază pentru orice, te urăsc cînd ai succes şi rîd de tine cînd ai un eşec, cînd îţi merge rău sau eşti bolnav bine.
Îi vezi cum trag de tine cînd ai ajuns „cineva”, te acoperă cu laudele lor mincinoase, băloase, greţoase, ca să obţină mereu cîte ceva şi cum te scuipă dacă nu i-ai servit o singură dată.

Îi vezi cum se urăsc unii pe alţii cu o frenezie fără egal, cu motive meschine, neimportante sau fără nici un motiv. Li se citeşte asta în ochi, în vorbă, în faptă, e un blazon.
Îi vezi cum te pleznesc dacă le-ai făcut un bine, căci, nu-i aşa, „nici un bine nu rămîne nepedepsit!” – vorba lui Murphy, glumeţul, sau a lui Mikiduţă, încornoratul cel îmbîrligat.

Îi vezi cum se rup de realitate, cum trăiesc în virtual, căci dependenţa totală de calculator devine o boală, cînd nu mai ai nici timp, nici chef, nici curaj să socializezi normal privindu-te în ochi sau, mă rog, acum pe Skype şi asta „se rezolvă”. Ne alienăm pe zi ce trece că virtualul nu e o soluţie existenţială firească, ne însingurăm, pierdem frumuseţea vieţii reale, bucuria ei, pierdem omenescul ce-ar trebui să ne atingă ?i să ne cuprindă pe toţi.

Îi vezi şi …?
Şi le pui oglinda în faţă? Nu-i destul. Îi tragi de mînecă? Nu-i destul! Le dai alternativă?
Dar, care-i? – se poate întreba enervat un om scîrbit, obosit, anxietat, chiar înspăimîntat de „Lumea de-afară”, cum Doamne fereşte să ajungem!
Stela-Maria Ivaneş
P.S. Cheia mea este Iubirea.