NEOBIŞNUITUL – O POSIBILITATE A LITERATURII DE CALITATE

• de vorbă cu doamna Ruxandra Cesereanu •

– Există vreo 50 de cărţi scrise de dumneavoastră. Şi toate propun ceva neobişnuit. E o aventură…

– În mine există o personalitate tripartită: poeta, prozatoarea şi eseista. Sau analista mentalităţilor. Eseistă, cînd scriu despre literatură, şi analistă cînd scriu despre fenomene socio-politice. Nu sînt egale între ele cele trei dimensiuni. Mă consider în primul rînd poetă. Adică, ştiu că acolo este partea unde spun sau sînt cel mai aproape de adevăr. Vreau să spun că în poezie nu am tabuuri. În viaţa socială, noi, ca făpturi umane, trebuie să avem pudori, pentru că nu mi se pare normal să ne expunem tot tumultul interior, ca toată lumea să-l cunoască, în ipostaza noastră de făpturi publice şi sociale. În poezie, îmi pot permite să fiu cel mai aproape de adevărul meu lăuntric, să nu am tabuuri, să nu mă feresc de acest lucru, chiar dacă, uneori, la rîndul meu, risc să ating nişte spaime, temeri, nişte fantasme ale celorlalţi oameni.

– Cînd s-a întîmplat să scrieţi primele versuri?

– În adolescenţă. Dar erau versuri mai slabe. Ca oricare poet, am început prin a comite feţe mimetice. Imitam ce găseam în bibliotecă. Spre norocul meu, n-am ţinut pentru mine acele versuri şi i le-am arătat tatălui meu. Care, recunosc, a fost foarte dur. Mi-a atras atenţia asupra faptului că trebuie să mă caut pe mine însămi. Sigur, în paralel, discutam cu el foarte multă poezie. El mi-a pus în mînă un Rimbaud, Rilke, Trakle, dar şi pe Ion Mureşan, Marta Petreu, Mircea Cărtărescu, Aurel Pantea… Şi, uşor-uşor, am

depăşit faza versificaţiei facile şi a imitaţiilor puerile. Demersul tatălui meu a fost important, pentru că de la el am învăţat şi altceva, că în poezie există mai multe direcţii şi că nu tot ceea ce nu-mi place înseamnă că-i şi slab. El m-a învăţat să am un motor de control asupra poeziei. Şi am început să-mi simt propria voce. Un… glăscior, la început, desigur, dar cu o sonoritate nouă. Şi tot tatăl meu m-a îndemnat să „nu mă las”, asta pentru că, prin poezie intram în lumea bărbaţilor. În lumea asta femeile fiind oarecum secundare. Îndemn care, mai tîrziu, a fost preluat de viitorul meu soţ, Corin Braga, cu care, atunci, eram prieten, şi căruia îi citeam din creaţiile mele.

– Astăzi se scrie mult şi se citeşte puţin. Ce se întîmplă cu noile voci din poezie?

– Pot să mă pronunţ asupra acestei chestiuni, fie şi pentru că, din ‚’90 încoace, am citit între 500 şi 700 de volume de poezie. Dintre toţi poeţii, pe care eu îi consider că au o identitate, am citit măcar o carte. Poezia românească de astăzi este una ofertantă, cu mai multe direcţii, cu mai multe generaţii care se manifestă. Nu neapărat la egalitate, dar ele se manifestă. Există şi poezie metafizică, şi minimalistă, brutală, a realităţii, şi poezia ico nică, post-suprarealistă şi neo-expresionistă… E o treabă bună, pentru că şi cititorul are de unde să aleagă, dar şi poetul care scrie are de unde să-i citească pe ceilalţi. Asta ca să nu fie… monoman şi să cadă în grandomanie. Există şi o bătălie între generaţii. Ea se manifestă şi în alte literaturi. Anumite cusururi pe care şi le găsesc generaţiile, polemicile care nu sînt întotdeauna cordiale ci, din contră, violente, mai dure, nu sînt deranjante. E o formă de normalitate. Ziceţi că se scrie mult! Da. Aşa e! Dacă ar fi să gîndesc în procente, 30 la sută e poezie autentică, iar 70 la sută versificaţie. Dar, gîndind la nivel de fiecare generaţie, în continuare există poeţi foarte buni, care, oricînd, sînt traductibili într-o limbă de circulaţie şi unde pot avea un impact semnificativ. Evident că poeţii generaţiilor mai noi sînt mai agresivi, mai duri, pentru că trebuie să-şi facă loc în lumea asta, ajungîndu-se la nişte hiperbole dezagreabile. Dar şi asta mi se pare a fi normal într-o literatură vie. Dacă aş avea putere financiară şi instituţională, aş încerca să creez un centru al poeziei româneşti contemporane, unde una dintre direcţii ar fi traducerea în engleză, germană, franceză, spaniolă, probabil limbile cele mai… prizate, în mediul cultural, şi să traduc 5-6 poeţi pe an. Şi i-aş livra lumii, convinsă fiind că ar exista un mai mare interes pentru poezia românească. E adevărat că, uneori, se manifestă şi o… ciudăţenie. Poeţii se citesc, şi nu se citesc între ei. În orice fel de literatură există dezechilibre, cum am spus: polemici brutale, există neacceptări şi inaderenţe între generaţii. Sînt pentru polemică – nu mi se pare că ar trebui să existe o singură tendinţă –, dar am pretenţia ca polemicile să fie ideatice şi civilizate.

– Cînd aţi simţit că nu vă mai ajunge poezia?

– Eu cred că există făpturi umane care sînt umplute cu poveşti. S-au născut cu o formă de epicitate. Că sînt îmbibaţi de narativitate. Am simţit, pe la de 20 de ani, că am un fel de plăcere de a spune poveşti, dar că nu am în mine mecanismele potrivite ca să scot acele poveşti din mine. Într-o primă fază, le-am scos tot într-o formă liricizată. Un fel de prozo-poeme şi, probabil, de aceea Corin Braga îmi făcea observaţii. A trebuit, aşadar, să descoper ce înseamnă arhitectura unei cărţi de proză; ce înseamnă ierarhia unei construcţii în proză; ce înseamnă să nu ai doar povestea, ci să ştii să-ţi forjezi, să ştii să coagulezi într-un stil care să te reprezinte. Şi care, pe de altă parte, să fie de prozator, în care nu numai că spui o poveste, dar spui o poveste validă; şi ca totul să fie scris într-un limbaj care să fie acceptat de către ceilalţi. Aşa am realizat că una dintre salvările lumii e prin poveste. Atunci cînd e prea multă durere, prea multă nenorocire, prea multe traume… Esenţiale în acest sens au fost povestirile lui Garcia Márquez. Cred că şi romanele lui sînt făcute dintr-o suită de poveşti. Asta a fost cînd mă pregăteam pentru facultatea de… psihologie, dar, în momentul în care am început să-i citesc pe sud-americani, mi-am schimbat opţiunea. Am dat examen la Spaniolă şi, totodată, m-am hotărît să… spun şi eu poveşti. Sigur, aveam şi nişte lecturi, care au fost şi acelea foarte importante pentru mine. Şi nu mi-e ruşine să spun că „Amintiri din copilărie” fac parte din zestrea epică de aur a literaturii române. Şi nici astăzi nu mi se pare o prostie să-i citeşti pe Creangă, Sadoveanu, Gala Galaction, Vasile Voiculescu, Calistrat Hogaş…

– Şi care n-au nici o legătură cu, să spunem, Tricefalos.

– E adevărat. Tricefalos merge pe o altă linie, pe o altă deschidere. E auto-ficţiune, în care am urmat sfatul pe care mi-l dăduse tatăl meu: să mă caut pe mine însămi.

– Şi v-aţi găsit, în lumea neobişnuitului, îndrăznesc să spun.

– Da. Dar, să nu uitaţi, mai există şi Purgatoriile, Nebulon, Naşterea dorinţelor lichide, sau ultima apariţie Un singur cer deasupra lor. Cred că experienţa maximă am avut-o cînd am scris romanul Angelus. Este un roman-omagiu pentru maestrul meu de proză, Mihail Bulgakov, prin capodopera Maestrul şi Margareta. O replică, aş zice: aşa cum în romanele lui Bulgakov coboară o cohortă de diavoli în Moscova, vrînd să verifice cum mai stau oamenii sovietici cu credinţa şi balansarea lor între Hristos şi Evanghelie/Antievanghelie, eu am… coborît, într-o metropolă postcomunistă, trei îngeri. Ar mai crede oamenii în ei? Ar mai accepta ideea de îngeri? Dar îngerii înşişi? Cum s-ar integra ei în rîndul umanităţii? Cu atîta plăcere am scris la cartea aceasta! Nu vreau să fiu patetică, dar cred că am avut chiar momente de extaz. Foarte rar mi se întîmplă să rîd cînd scriu. Era şi voioşie, şi bucurie, şi… mă simţeam aşa de bine, încît de multe ori simţeam că-mi iese prin degete energia epică. Eram în Creta, la o pensiune, departe de tentaţiile civilizaţiei, cînd am pus punctul final. Am primit atîta energie, încît puteam să simt că-i ajut pe ceilalţi. Şi acum sînt şi mai bucuroasă că, acum două săptămîni, cartea a apărut, în engleză, şi în Statele Unite ale Americii.

– Criticii dumneavoastră?

– Cam 50 la sută dintre ei mă pricep. Şi chiar am simţit în ei dorinţa de a merge şi dincolo de poezie. Eu sînt însă norocoasă. 80 la sută din cronicile despre cărţile mele au fost pozitive. Cînd e vorba despre cititor, însă, mă simt puţin ruşinată. Sub o altă lupă. Fiecare spune cîte ceva despre o carte sau alta. Atunci mă simt altfel decît în lumea literară. Mai sfioasă, aş zice. Asta pentru că ei, cititorii, nu mă radiografiază doar cu ochi literari, ci mă cercetează şi cu ochi umani. Mă bucur să am tot mai mulţi cititor, nu-i neapărat o dorinţă pe care s-o bifez sau nu, dar îmi face plăcere să ştiu că, prin traduceri, spre exemplu, mă citesc şi mai mulţi semeni. Am patru cărţi în traduse în SUA şi sînt cunoscută ca poetă. Am avut şi lansări de carte peste Ocean, şi lecturi de carte. Am fost uimită la Saint Patrick (o biserică transformată de beatnici în sală de lectură) să văd că toate cele 50 de locuri erau ocupate, şi că fiecare spectator/ascultător a plătit un bilet de 15 dolari. Sau, la New Orleans am avut lansare în cel mai boem bar din vechiul cartier francez. Unde patronul este un poet. Şi unde sînt renumite serile de poezie. Am fost prevenită că, dacă nu le place, spectatorii vor huidui, vor fluiera, vor arunca cu confetti. Publicul a venit îmbrăcat de carnaval. S-a cîntat, s-a intervenit, un vacarm, ce mai! Chestie de cultură, pentru că, la ei, există antrenamentul acesta pentru lecturile de poezie. Cu participare efectivă, zgomotoasă, chiar. Dar nu numai la americani. Am participat la festivalul din Sardinia, de la Gavoi. Un sat! Aveam antologia proaspăt apărută în Italia. Cutuma e să te „cupleze” cu un poet de factură opusă. L-am avut „partener” pe un austriac, care scria o poezie cu totul diferită de a mea. Şi urma să avem şi un dialog despre poezie. Ne-am cunoscut, ne-am prezentat CV-urile, am ascultat de moderatoare, care, între noi fie vorba, era foarte deşteaptă. Nu ne-am plăcut cu colegul austriac. Dar ne-am respectat. Au fost 300 de oameni la acel dialog, în acel sat pierdut în Sicilia, şi au stat două ore în soare, acolo, în piaţetă. La sfîrşit, i-am zărit pe unii lăcrimînd. Pentru că a fost un dialog minunat. Şi, în final, cu toate diferenţele, fiecare dintre noi îl înţelegea altfel pe celălalt. Şi, să nu uit, în sătucul acela mai erau, în paralel, alte 30 de asemenea întîlniri.

Interviu realizat de

Radu VIDA