Muzeul de Istorie din Turda – un model european de bune practici

Funcţionarea muzeelor şi colecţiilor publice din România este condiţionată de acreditarea acestora, iar procedura nu este deloc o banală formalitate, un episod birocratic care trebuie parcurs. Prin acreditare se verifică şi certifică faptul că o instituţie de patrimoniu poate asigura păstrarea şi conservarea colecţiilor, poate oferi servicii publice de calitate şi are un management muzeal la standarde acceptate.

Muzeul de Istorie din Turda pregăteşte, la ora actuală, documentaţia necesară pentru acreditare, iar directorul instituţiei, Mariana Andone Rotaru, a oferit informaţii pentru cititorii cotidianului „Făclia” despre aspectele pe care le are în vedere dosarul ce urmează să fie înaintat Ministerului Culturii.

Muzeul din Turda este, indiscutabil, un model european de bune practici, „o bijuterie europeană prin concepţie, selecţia pieselor expuse şi punerea în valoare a interioarelor medievale ale fostei Case a Cămării de Sare”, aşa precum evidenţiam într-un articol din 15 noiembrie 2017.

Conducerea instituţiei şi-a dovedit, cu prisosinţă, determinarea în afirmarea muzeului la nivel naţional şi internaţional. Directorul Mariana Andone Rotaru lucrează şi la un proiect de promovare a ofertei Muzeului de Istorie în oraşele europene cu care municipiul Turda este înfrățit: Angoulême (Franţa), Putten (Olanda), Santa Susanna (Spania), Torda (Serbia), Szydlowiec (Polonia) Hódmezővásárhely, Kiskunfelegyhaza şi Bihartorda (Ungaria).

„Publicul percepe un muzeu prin prisma activităţilor organizate, a expoziţiilor care valorifică patrimoniul. Vorbim, în ultimii ani, de o schimbare de percepţie asupra muzeelor, în consecinţă cei ce lucrează în aceste instituţii au venit cu o altă viziune, dinamică. Un muzeu static, gen depozit de obiecte, nu este deloc atrăgător”, ne spune Mariana Andone Rotaru.

Muzeul de Istorie din Turda este relativ tânăr. Înfiinţat în 1943, are acum 76 de ani. A fost deschis pentru publicul larg în 1951. „Are un patrimoniu foarte valoros, cu 40.000 de piese. Pe şantierele arheologice sunt mereu descoperite noi vestigii. Dar, deocamdată, rămânem un muzeu de importanţă regională”, afirmă managerul instituţiei.

„Publicului trebuie să i se arate şi munca noastră. Lumea cunoaşte prea puţin din munca noastră. Un muzeu nu e câtuşi de puţin un colţ de lume inert. Nu putem să stăm înţepeniţi în timp, trebuie să fim în pas cu societatea care se modernizează. Muzeul nostru este atractiv prin modernitatea etalării colecţiilor sale. Clădirea muzeului este un monument istoric: avantaj şi un dezavantaj, în acelaşi timp, pentru că în clădire nu se poate face nici o modificare, nici o intervenţie. Pentru noi, provocarea a fost cum organizăm o expoziţie interesantă şi atractivă pentru tineri, şi, deopotrivă, pentru vârstnici. Eu am mers pe ideea că orice vitrină, orice corp modular de expunere, trebuie să se potrivească cu ancadramentele vechi, cu uşile de stejar ori ferestrele cu vitralii, fără a se confunda însă cu monumentul în sine.

„Nu a fost uşor. A trebuit să înţelegem spaţiul, să vedem cum punem în valoare şi interiorul şi piesele de patrimoniu, am realizat, cu alte cuvinte, o expoziţie în expoziţie. Muzeul este singura clădire medievală civilă păstrată în Turda. Palatul Princiar, fosta Casă a Cămării de Sare, are o frumuseţe aparte. Fiecare epocă şi-a lăsat amprenta, prin lucrări de reconstrucție. Ultima intervenţie, majoră, a fost la 1913, condusă de arhitectul Lux Kálmán (1880-1961)”.

„Noi am reuşit – după lucrări de restaurare întinse, nefiresc, pe durata a 14 ani -, să organizăm expoziţia permanentă, în şase ani. Nu a existat un buget în sine pentru amenajarea expoziţiei. Prin urmare, am făcut în fiecare an câte un pas, cu banii alocaţi din bugetul local şi din veniturile proprii realizate de instituţie. Am construit expoziţia permanentă precum rezolvi un puzzle: cu arta de a îmbina mai multe piese pentru a constitui un întreg. Fiind buni cunoscători ai patrimoniului, a fost relativ uşor să ştim ce se potriveşte fiecărui spaţiu. Am adus în faţa publicului patrimoniul pe care îl avem la Turda, şi nu epocile istorice, precum se proceda până în 1989 în oraganizarea muzeală. În expoziţia permanentă este etalat patrimoniul descoperit preponderent în Castrul Roman şi în oraş; avem şi piese valoroase din alte colecţii. Ne-am străduit să punem în valoare acest patrimoniu pentru ca toţi cei ce trec pragul muzeului să înţeleagă specificul locului, respectiv ce a însemnat Potaissa de acum 2000 de ani şi din timpul Dietei de la Turda. La Muzeu avem tabloul de la 1568, cu Dieta din 13 ianuarie, care proclama libertatea religiei și libertatea comunității de a-și alege confesiunea. Numai că soarta românilor ortodocşi a depins exclusiv de bunăvoința principelui; românii erau consideraţi tolerați în propria lor țară, unde erau majoritari”.

Potrivit directoarei muzeului, „este important ce reuşeşti să transmiţi vizitatorilor”. „Am deschis o carte de impresii pentru vizitatori, eu arunc mereu o privire peste file, să văd ce ne scriu aceştia: sunt impresionaţi de ce văd în expoziţia permanentă şi ne spun că nu se aşteptau să găsească un muzeu de acest gen la Turda. Este o mare surpriză, desigur, să aflăm astfel de impresii”.

Clădirea Muzeului a fost corect şi frumos restaurată, iar muzeografii au etalat cu iscusinţă piesele. A fost o viziune estetică feminină cu precădere, de bun gust. „Pe partea ştiinţifică ne-au ajutat colegii de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, pe latura estetică am căutat locul cel mai potrivit pentru aşezarea fiecărei piese, unghiurile favorabile din care să fie privite. Am reuşit să creăm o atmosferă plăcută de interior, explicativă, mizând, credem, pe un acord vizual cu cel ce admiră obiectele antice. Vizita la muzeu trebuie să fie o experienţă agreabilă. Şi este! Un cercetător ştiinţific vine, punctual, să vadă o piesă anume, să o studieze, să descifreze o inscripţie, în timp ce publicul vine să descopere un întreg univers, să înţeleagă şi să înveţe ceva. Contează fiecare element din expunere, inclusiv lumina (artificială, cea solară afectează piesele). Într-un muzeu e o montare similară celei pentru punerea în scenă a unei piese de teatru. E şi o scenografie asemănătoare, cu evidenţierea obiectului valoros, a „actorului din rolul principal”, prin jocul de lumini. Este extrem de importantă colaborarea interdisciplinară dintre arhitect, designer şi specialist. Şi trebuie să pui suflet. Poţi avea piese frumoase, dar atmosfera să fie înţepenită, rece şi distantă. Fără emoţia momentului, fără o trăire interioară, se banalizează spectacolul vizual. Publicul ne percepe pe noi în primul rând prin intermediul expoziţiei permanente. Periodic, Muzeul organizează expoziţii temporare cu piese din depozit, sau în colaborare cu instituţii cu acelaşi profil”, a explicat Mariana Andone Rotaru.

Pentru toamna acestui an, muzeul preconizează, raportat la bugetul alocat, să deschidă o expoziţie temporară sub titlul „Colecţii şi colecţionari din Turda”. „În secolul al XIX-lea, în oraş erau colecţionari pasionaţi de piese arheologice. Oriunde se săpa pe Dealul Cetăţii sau pe Dealul Zânelor, Valea Sândului, străzile Cheii, Nicolae Bălcescu, Panait Cerna, Duiliu Zamfirescu, Romană, ieşea la lumină un obiect antic. Cea mai valoaroasă colecţie din punct de vedere ştiinţific, pentru muzeu, a fost colecţia inspectorului şcolar István Téglás (1853-1915). El şi-a notat, pentru toate piesele colecţiei sale, locul de descoperire. Apoi, învăţătorul Imre Botár (1846-1906), pasionat de fotografie, a încropit o colecţie impresionantă de artefacte, dar a fost interesat să le vândă la Viena sau la Budapesta. Este importantă şi colecţia József Kemény (1795-1855), păstrată, pe vremuri, în castelul său de la Luncani, cu inscripţii, sculpturi, bronzuri şi sute de monede. Manuscrisele colecţionarului s-au păstrat la Academia Română”, spune directoarea muzeului.

„Eu lucrez la Muzeul din Turda din anul 2005, ca arheolog, muzeograf. Pot număra pe degete situaţiile în care cineva a venit să ne anunţe că a descoperit în grădina casei sale o monedă romană sau un ciob de vas antic. În 1997, cineva de pe strada Clujului a venit să doneze un vas de secolul al V-lea, întreg, găsit la 3 metri adâncime, probabil într-o fostă fântână. Nu mai există, azi, cutuma de secol al XIX-lea de a dona artefactele găsite”, declară, cu regret, directoarea muzeului.

„Publicul ne percepe şi prin evenimentele de marketing cultural pe care le organizăm. Ţinem pasul cu tendinţele contemporane şi ne axăm pe nevoia de educare prin cultură. În cadrul Zilelor Oraşului am organizat ateliere didactice, spectacole, un concert de jazz care, de cinci ani, atrage un public tot mai numeros. Comunitatea trebuie să ne perceapă ca utili şi importanţi, nu suntem numai păstrători şi conservatori de antichităţi romane sau din alte epoci”.

Mariana Andone Rotaru, a amintit, în context, de proiectul finanţat din fonduri europene pentru restaurarea şi punerea în circuitul turistic a Castrului Roman. Odată finalizat acest proiect, va creşte şi interesul pentru muzeu: cine va veni să viziteze situl arheologic, va dori, în mod cert, să vadă şi vestigiile expuse în muzeu.

Totodată, directoarea Mariana Andone Rotaru a subliniat, că pentru acreditarea muzeului, unul din obiectivele majore vizate de procedură este conservarea în cele mai bune condiţii a pieselor de patrimoniu. „De când am preluat conducerea muzeului, obiectivul meu principal a fost cel de a face ordine exemplară în toate inventarele. Am ţinut mult la specificarea provenienţei pieselor. Pentru obţinerea acreditării este nevoie de personal calificat – absolvenţi ai Facultăţii de Istorie, specializaţi în arheologie şi pe alte domenii. Obligatoriu este şi atestatul de muzeograf, obţinut după parcurgerea cursurilor contra cost organizate de Ministerul Culturii. În limita posibilităţilor, am încercat să cuprindem în bugetul anual de cheltuieli şi perfecţionarea profesională. În conservare, ne confruntăm cu probleme deosebite la piesele din fier. Nu e numai situaţia muzeului nostru, ci şi a celorlalte din ţară. E foarte greu să asigurăm conservarea acestor artefacte. Piesele restaurate prin anii ’60 – ’70 se conservă mai bine decât cele asupra cărora s-a intervenit recent. Dar substanţele folosite în anii ’60 – ’70 erau toxice pentru cel ce le manipula şi s-a renunţat la ele. Umiditatea ridicată, verile caniculare, încălzirea din timpul iernii au efecte nedorite asupra păstrării pieselor de fier antice”, a punctat directoarea muzeului.

Carmen FĂRCAȘIU