Misiunea de a fi „mame” pentru copii aflaţi în dificultate (II)

De la deschiderea Casei de Tip Familial „Maica Domnului” şi pînă în prezent, 195 de copilaşi le-au numit „mame” pe călugăriţele greco-catolice din Congregaţia Surorilor Maicii Domnului, care şi-au asumat misiunea de a îngriji, cu dragostea unor adevărate mame, copii aflaţi la un moment dat în dificultate. Dar, spune coordonatoarea Casei „Maica Domnului”, Sora Bernardina, cu toată dragostea, cu toată bunăvoinţa şi străduinţa Surorilor, acestea nu ar putea ajuta copilaşii pe care îi au în grijă fără ajutorul celor care le susţin din punct de vedere financiar în misiunea lor.

„Dumnezeu lucrează aşadar prin oamenii Lui. Dumnezeu nu vine şi nu a venit niciodată să spună «acestea îţi sînt alimentele, aceştia îţi sînt banii» etc., ci Dumnezeu trimite sau lucrează prin oamenii cu suflet mare, care ştiu să fie solidari, să fie generoşi şi caritabili” – declară, în partea a doua a interviului acordat ziarului Făclia, coordonatoarea Casei de Tip Familial „Maica Domnului”, Sora Bernardina, din Congregaţia Surorilor Maicii Domnului.

– Din ce fonduri este asigurată finanţarea Casei de Tip Familial „Maica Domnului”? Cine vă ajută în mod concret?

– Finanţarea este asigurată din donaţii şi sponsorizări, din ţară şi străinătate, iar în ultimii ani primim subvenţie de la bugetul local, care ne vine în întîmpinare. De asemenea, este şi alocaţia de încredinţare, care s-a mărit considerabil de la începutul acestui an. Avem, de asemenea, contracte de sponsorizare cu două firme din oraşul nostru, care ne sprijină săptămînal cu produse alimentare. Acest ajutor este foarte preţios pentru noi.

Îndrăznesc să spun şi pe această cale, şi nu ezit, de fiecare dată cînd sînt întrebată despre acest subiect, că noi experimentăm iubirea şi purtarea lui Dumnezeu de grijă în fiecare zi. Dumnezeu se îngrijeşte de noi pînă în cele mai mici detalii.

– Într-un inerviu pe care l-am avut de curînd cu directorul Centrului de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”, părintele Bogdan Chiorean, acesta spunea că Dumnezeu face minuni în fiecare zi, dar ca să le vezi trebuie să ai ochii credinţei mereu deschişi. Vi se întîmplă şi dvs să experimentaţi astfel de lucruri?

– Da, sigur că da. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu viu care lucrează mereu prin oamenii lui. Dumnezeu are nevoie de om pentru ca să-şi poată duce planul de iubire la îndeplinire. Noi ştim cu toţii că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al iubirii, care din dragoste pentru noi s-a întrupat, a devenit copil, „în carne şi oase”, apoi adult care a făcut numai bine tuturor, a suferit, a murit pentru a ne salva şi apoi a Înviat. Dar mai ştim că Dumnezeul nostru are nevoie de noi, oamenii lui, pentru a împlini şi a desăvîrşi lucrarea sa de iubire şi de mîntuire pe acest Pămînt. Dumnezeul nostru are nevoie de oameni disponibili, de oameni caritabili, pentru ca să poată lucra prin ei pentru binele semenilor.

Noi sîntem conştiente că, cu toată dragostea, cu toată bunăvoinţa şi străduinţa noastră nu am putea ajuta aceşti copilaşi, pe care îi avem în grijă, fără ajutorul celor care ne susţin din punct de vedere financiar în misiunea noastră. Dumnezeu lucrează aşadar prin oamenii Lui. Dumnezeu nu vine şi nu a venit niciodată să spună „acestea îţi sînt alimentele, aceştia îţi sînt banii” etc., ci Dumnezeu trimite sau lucrează prin oamenii cu suflet mare, care ştiu să fie solidari, să fie generoşi şi caritabili. Şi noi avem astfel de experienţe. De fiecare dată cînd sîntem sprijinite, cu ochii credinţei, alături de binefăcător, recunoaştem prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu.

De aceea, mulţumesc pe această cale tuturor binefăcătorilor, sponsorilor şi colaboratorilor noştri pentru că ne sînt alături în misiunea noastră şi îi asigurăm de dragostea şi însoţirea noastră în rugăciune.

– Presupun că investiţi mult în relaţia cu copiii, pe perioada cînd ei sînt aici. Atunci cînd un copil pleacă de la dvs., cum este despărţirea? Cum reuşiţi să depăşiţi acest moment al despărţirii de nişte copilaşi pentru care aţi fost „mame” trei, patru, cinci ani?

– Este foarte adevărat că investim mult în relaţia cu copiii. Punem suflet în ceea ce facem deoarece sîntem conştiente că lucrăm cu suflete… Este adevărat că se creează o relaţie de ataşament, o relaţie apropiată, dar aşa cum vă spuneam mai înainte, noi sîntem conştiente că îi creştem pe aceşti copii pentru societate, şi vrem din tot sufletul ca aceşti copii, care sînt crescuţi şi educaţi în Casa noastră, să poată fi integraţi sau reintegraţi cu uşurinţă în familia naturală sau adoptivă.

Este o bucurie foarte mare, care nu se poate spune în cuvinte, oricît am încerca, atunci cînd pentru un copil se găseşte o familie care să-l adopte. Nevoia primordială a copilului rămîne întotdeauna familia. Şi cînd te gîndeşti la acest lucru, nu poţi decît să te bucuri, şi nicidecum să suferi. În astfel de situaţii raţiunea este deasupra sentimentului, iar în sufletul nostru rămîne o mare bucurie şi o împlinire. Ne vedem oarecum munca, sacrificiul şi strădania noastră, răsplătite.

Desigur, nu toţi copiii care sînt îngrijiţi de noi au această şansă, de a pleca în familie, şi pentru ei este, probabil, un pic mai greu.

– Există copii care pleacă de la dvs. şi se întorc să vă viziteze?

– Da, sînt copii care au plecat de la noi, cu care ţinem legătura, care ne vizitează şi sîntem foarte bucuroase cînd, după ani de zile, ne întîlnim cu copiii care au plecat la cîteva luni sau poate cîţiva anişori, iar acum sînt absolvenţi de liceu sau studenţi. Această decizie de a ţine sau nu legătura cu noi aparţine familiei adoptatoare sau naturale. Depinde de la caz la caz.

– Cum vă spun copiii pe perioada şederii în Casa de tip familial?

– Copilaşii îmi spun de cele mai multe ori „mama Adina”, dar şi Sora Bernardina. I-am învăţat să-mi spună Adina şi pentru a ne apropia mai uşor şi pentru a mă percepe ca pe un prieten. Apelativul de „mama” sau „mami” îl folosesc uneori şi în relaţie cu celelate surori şi doamne care-i îngrijesc, şi nu a fost un lucru impus din exterior, ci a venit din partea lor, spontan, din instinctul de a spune persoanei de gen feminin „mami”, dar şi din nevoia interioară de a folosi acest apelativ, din nevoia acută de a avea aproape o figură maternă.. Le permitem să se adreseze cu apelativul „mami”, şi uneori, cînd ne spun „mami”, noi completăm şi adăugăm imediat numele nostru, spre exemplu Ioana, Adina etc…, pentru că ne dăm seama cît de multă nevoie au de a folosi acest apelativ şi pentru că este important să-şi satisfacă această nevoie emoţională.

– Cum îşi spun ei unii altora? Cum comunică între ei? Se poate vorbi de relaţii oarecum „frăţeşti” între aceşti copii, pe perioada şederii lor la dvs?

– Se adresează unii altora folosindu-şi prenumele sau diminutive ale prenumelor lor, spre exemplu Diana – Dia, Miriam – Miri, dar în general preiau modul de exprimare folosit de persoanele adulte, deoarece sînt la vîrsta la care copiază.

Aşa cum este normal pentru vîrsta lor, interacţionează cel mai mult prin joc, fiind principala lor preocupare, crează şi inventează jocuri împreună, fiecare aducînd ceva din imaginaţia sa. Relaţionează unul cu celălalt ca nişte buni prieteni.

Se poate vorbi şi de relaţii oarecum frăţeşti între ei şi acest lucru se poate observa în relaţionarea dintre ei în cadrul Casei, dar şi în afara Casei, prin modul în care îşi poartă de grijă şi se ajută între ei, comunicînd şi prin gesturi afective, mai ales cei mari faţă de cei mici.

– Pun întrebări, aceşti copilaşi, referitoare la părinţii lor? Ce doresc să ştie?

– Da, sigur, pun întrebări, cu atît mai mult cu cît  majoritatea îşi cunosc părinţii. Cele mai frecvente întrebări pe care le adresează sînt: „cînd vine mami?”, „de ce nu vine mami?”, iar cei care nu menţin legătura cu părinţii, cei care nu sînt vizitaţi vor să ştie motivul pentru care ei nu sînt vizitaţi.

Încercăm să le răspundem la întrebări, însă răspunsurile noastre au grijă să-i protejeze şi să fie date în funcţie de capacitatea lor de înţelegere. Deoarece fiecare dintre ei îşi doreşte prezenţa mamei, a părinţilor, şi îi aşteaptă, încercăm să le arătăm că le înţelegem sentimentele şi că le sîntem alături.

– Este lungă perioada, pentru cei mai mari, pînă cînd se adaptează în Casa dvs? De ce depinde această adaptare?

– Perioada de acomodare depinde de ritmul fiecărui copil în parte, dar, sigur, este important de unde vine copilul, de relaţia pe care a avut-o cu cei care l-au îngrijit pînă la momentul stabilirii măsurii de protecţie, de cît de bine a fost pregătit pentru schimbarea din viaţa lui şi de istoricul său de viaţă.

Desigur, este ceva mai dificil pentru copiii care au crescut lîngă părinţii lor pînă la vîrsta de 3-4 anişori, în comparaţie cu cei care vin dintr-o altă casă de copii, sau în comparaţie cu cei care nu şi-au cunoscut părinţii, însă din experienţele pe care le-am avut pînă în prezent, datorită faptului că sînt însoţiţi/ înconjuraţi încă de la început cu dragoste şi căldură de către personalul Casei, acomodarea se face într-o perioadă relativ scurtă de timp.

În general, prima săptămînă este mai grea, dar după această săptămînă copilul începe treptat să se acomodeze şi să se integreze, ajungînd în scurt timp să se simtă în siguranţă şi în mediul său.

– Cîte surori din Congregaţia Surorilor Maicii Domnului sînt implicate în această activitate cu copiii şi în ce constă implicarea lor?

– În această muncă frumoasă cu copilaşii sînt angajate patru surori şi cinci persoane laice. În ce mă priveşte, coordonez şi supervizez întreaga activitate din cadrul casei, colaborez cu profesionişti, cu autorităţile administraţiei locale şi cu alte servicii pentru copil şi familie, în vederea asigurării unei game complexe de servicii.

O altă soră, care este asistentă medicală, asigură menţinerea stării de sănătate, prevenirea îmbolnăvirii copiilor, consultaţii periodice. Tot ea menţine legătura cu medicul de familie şi ia legătura cu diferiţi medici din diferite domenii, în caz de nevoie.

Domeniul educaţional este coordonat de o altă soră, cu pregătire de educatoare. Aceasta menţine legătura cu cadrele didactice, urmăreşte traseul educaţional şi evoluţia copiilor în şcoală şi grădiniţă şi desfăşoară activităţi cu caracter instructiv-educativ cu copilaşii, în cadrul Casei.

Cea de-a patra soră implicată în activitatea cu copiii se ocupă cu supravegherea copiilor, dar şi cu partea administrativă din cadrul Casei.

– Spuneaţi că dvs nu pregătiţi copiii pentru Biserică, ci pentru societate. Totuşi, bănuiesc că aceşti copiii sînt învăţaţi să preţuiască valorile creştine.

– Da, aşa este, prin educaţia pe care le-o oferim copilaşilor noştri, ne propunem să le acordăm ajutor 21pentru o mai bună dezvoltare fizică, intelectuală, morală şi spirituală. La această vîrstă se formează caracterul copilului; este, deci, foarte importantă şi educaţia religioasă, valorile şi principiile etice şi morale în care este educat copilul.

La noi, copiii sînt educaţi şi în spirit religios: în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară îşi spun rugăciunile, iar înainte şi după masă spun, de asemenea, o rugăciune scurtă sau îşi fac semnul sfintei crucii. De asemenea, copiii de vîrstă mai mărişoară fac cateheză, la şcoală sau la noi, la mănăstire, cu Sora care se ocupă de cateheză, depinde de religia pe care o are copilul. Apoi, duminica şi în sărbători mai mari, sînt duşi la biserică.

Caracterul copilului se moşteneşte, spun psihologii, şi este adevărat. Eu aş îndrăzni să spun, din experienţa pe care o am cu aceşti copilaşi, că se şi modelează caracterul copilului, şi depinde de modelul pe care-l au în faţă. Spun aceasta deoarece, la această vîrstă, copilul are capacitatea de a copia tot ceea ce vede la adult.

Revin la întrebarea dumneavoastră: creştem copii pentru societate, iar prin educaţia pe care le-o dăm, morală şi spirituală, încercăm să-i ajutăm să-L cunoască şi să-L iubească pe Dumnezeu Cel adevărat, care ne-a creat din iubire, care ne iubeşte pentru că ne-a creat, şi care are un plan cu fiecare dintre noi. Încercăm să-i ajutăm pe copii să-şi formeze o imagine pozitivă despre Dumnezeu: aceea de Tată, de Prieten, de Dumnezeu care iubeşte şi ne poartă de grijă.

– Cîţi copii au trecut pe la dvs de cînd aveţi deschisă această Casă de copii?

– Din anul 1993 şi pînă în prezent, pe la noi au trecut  195 de copiii, din care au plecat în adopţie naţională 114, şi în adopţie internaţională, 20. Alţi 31 copii au fost reintegraţi în familia naturală, 13 au fost transferaţi în alte servicii de tip rezidenţial, iar 17, în asistenţă maternală.

După cum se vede, este vorba de un număr destul de mare de copii. Pentru fiecare dintre ei îi mulţumim lui Dumnezeu, pentru paşii făcuţi alături de ei.

Oricum, noi nu ne dorim ca ceea ce noi facem să se rezume doar la oferirea unor servicii, fie ele chiar de calitate. Pentru noi, motorul este ceea ce Dumnezeu l-a inspirat dintru început pe părintele nostru fondator, ca prin tot ceea ce sîntem şi facem  “să apropiem cît mai mult neamul nostru de Domnul, prin credinţă vie”. Să fim semne ale prezenţei şi iubirii divine în lume.

Isus Cristos era mereu prezent printre cei lipsiţi şi neajutoraţi, ba mai mult chiar, aceştia erau preferaţii Lui. Isus ne invită să mergem pe urmele Lui. Să-L slujim cu generozitate, asemenea Sfintei Fecioare Maria, Mama şi Ocrotitoarea Congregaţiei noastre: cu simplitate, răbdare, delicateţe, smerenie şi bunătate.

Ca persoane consacrate şi fiice ale Maicii Domnului, Dumnezeu ne doreşte femei de credinţă, de rugăciune, care să trezească în cei din jur dorinţa de a-L întîlni pe Dumnezeu. Sfînta Fecioară Maria, care le-a ajutat şi le-a însoţit şi pe înaintaşele noastre, pe surorile noastre, ne invită  şi pe noi astăzi la generozitate, la slujire, la a comunica şi împărtăşi cu alţii darul primit, carisma, care ne face să dorim să fim asemenea Ei, mame şi purtătoare ale lui Cristos în lume.

M. TRIPON