Mihai Şerban, „explorator” în Madagascar: A fost o călătorie spre propriile-mi rădăcini

Om de afaceri, maestru de arte marţiale, publicist, Mihai E. Şerban era un împătimit al călătoriilor, în special al celor care nu presupun deplasări solicitante. A început de tînăr, cu cărţile şi revistele, şi a continuat, la maturitea deplină,  cu internetul, ale cărui resurse sînt inepuizabile. Niciodată nu s-a gîndit că va escalada Everestul, că va face scufundări în Oceanul Arctic sau că va traversa Sahara pe o cămilă.  Dar afacerile proprii şi practicarea Tai-Chi-ului l-au determinat să facă numeroase călătorii, în Europa şi nu numai. Mereu cu ochii aţintiţi pe natură şi pe oameni, pe  felul în care aceştia trăiesc, oriunde s-a afla pe Pămînt, Mihai E. Şerban  se întoarce în ţară, de fiecare dată, cu impresii puternice şi cu viziuni surprinzătoare asupra  sensului vieţii.  Ultima  sa deplasare, cea făcută în Madagascar, l-a răscolit parcă mai adînc decît toate celelalte.

– Pari foarte schimbat de la întoarcerea din Madagascar. Pe lîngă culoarea arămie dobîndită,  ţi s-a întîmplat ceva, ai avut vreo revelaţie?

– M-am întors schimbat cumva în profunzime.  Dacă a fost  o revelaţie, a fost una în sensul intensităţii. Într-un fel mă aşteptam, ştiam ce voi găsi acolo, deoarece  acum e şi simplu să afli ce găseşti undeva. Dar atunci cînd eşti „la faţa locului” şi ai nişte trăiri live este complet diferit, fiindcă totul este inedit: lumina, sunetele,  mirosurile. Asta s-a întîmplat chiar prima seară din Madagascar, pe care întîmplarea a făcut s-o  petrec la marginea unei jungle, în parcul naţional Andasibe. Totul era altfel, ambianţa, puţina lumină care se strecura printre nori, zgomotele junglei, constelaţiile erau diferite, normal. Cerul era  spuzit cu stele, dar nu recunoşteam nici o constelaţie, în afară de Crucea Sudului.

– De zeci de ani te duci în diverse locuri din lume. De ce Madagascarul a fost o experienţă diferită?

– Mergînd în China sau în Statele Unite, intri în contact cu două civilizaţii materiale deosebit de puternice, cu un specific bine conturat. Acolo ai oameni ca tine, care au clădit o civilizaţie diferită, dar rămînem într-un perimetru cultural a cărui extindere nu depăşeşte cîteva mii sau cîteva sute de ani, în cazul Statelor Unite. O călătorie în Madagascar este însă ca o călătorie la propriile-ţi rădăcini. Adică acolo mai ai ocazia de a intra în contact cu acea viaţă primordială, cu acea viaţă bogată şi netulburată de om, cu acea bogăţie, cu acea ambianţă plină de culoare, plină de arome, plină de parfum, de mişcare, de vivacitate, care pur şi simplu îţi permite accesul într-o altă lume şi îţi dai seama că este o lume a începuturilor, o lume a rădăcinilor tale. Lucrul acesta este cel care m-a tulburat.

– Dacă separăm natura de oameni, care a provocat cea mai puternică impresie?

– Oamenii mi-au produs o impresie formidabilă, prin lumina experienţei de a-i întîlni şi de a-i cunoaşte. Malgaşii trăiesc în colibe, se îmbracă în zdrenţe, e mare  lucru dacă au echivalentul a 30-40 de dolari pe lună, pentru toate nevoile lor. În ciuda acestui lucru, îi vezi veseli, îi vezi că zîmbesc, sînt în orice clipă dispuşi să împărtăşească un mic moment de emoţie cu tine. Sînt acolo armate întregi de oameni care cerşesc, dar în momentul în care le adresezi un zîmbet ei încetează de a mai cerşi şi redevin oameni, redevin semeni de-ai tăi, egali de-ai tăi. Atunci îţi dai seama că acel cerşit nu este decît o ipostază temporară, născută din nevoia lor de a supravieţui, de a exista,  în ciuda faptului că trăiesc în colibe, fără electricitate, fără apă curentă, colibe care de multe ori nu au nici măcar geamuri, nu au decît o uşă, care de fapt nu-i uşă, ci o despicătură în peretele colibei. Vor să răzbească, deşi trăiesc în condiţii absolut rudimentare: acea colibă este este podită cu scînduri nerindeluite şi peste ele se întinde o rogojină pe care tot femeile lor au împletit-o. Şi toate hainele lor stau grămadă prin colţurile colibei. Sînt spălate la rîu,  întinse pe nişte tufe şi, după ce se usucă, sînt aduse în colibă. Tot inventarul lor casnic este în afara colibei.

– Cu ce grup ai fost acolo?

– Am fost cu cîţiva francezi şi un elveţian, colegi de-ai mei de la Tai-Chi. Misia noastră primordială a fost un seminar şi am profitat de acesta pentru a face o excursie lungă, de zece zile. Am străbătut cam două treimi din Madagascar.

– Unde aţi fost cazaţi?

– Există acolo o foarte frumoasă bază pentru turism, cu hoteluri de înalt nivel, situate în locuri care, pur şi simplu, îţi taie respiraţia prin frumuseţea lor şi care sînt, după cum am putut constata, întemeiate şi exploatate de cetăţeni francezi. Francezi care s-au stabilit de mult timp în Madagascar, fac parte din vechile familii care au locuit acolo, au făcut afaceri, multe din ele fiind în domeniul turismului şi al alimentaţiei publice.

– Între malgaşi sînt şi persoane bogate?

– Madagascarul este o poveste aparte în marele concert al umanităţii. Adică, biologii vorbesc deja despre Madagascar ca despre al optulea continent. Este a patra insulă a planetei ca suprafaţă, nu poţi să zici că-i un continent, dar, avînd în vedere că 90 la sută  din fauna Madagascarului este endemică, adică nu mai poate fi întîlnită în nicio altă parte a planetei, avînd în vedere că şi flora Madagascarului este endemică în proporţie de 60 la sută, eşti forţat să spui că, din punct de vedere al biodiversităţii, Madagascarul este al optulea continent. Este un continent şi din punct de vedere al diversităţii etnice, fiindcă, într-o populaţie de 22 de milioane de locuitori (are o populaţie cît România pe un teritoriu cît Franţa şi Beneluxul), în această populaţie există 18 grupuri etnice diferite. E un fenomen din punct de vedere etnic! De ce? În vermurile medievale europene, acolo erau abia cîteva milioane de locuitori. A existat această izolare geografică ce a permis ca, pînă în secolul al XVIII-lea, fiecare etnie să trăiască separat, să aibă relaţii comerciale, să aibă relaţii belicoase – ca peste tot unde sînt oameni au existat şi războaie între ei – acolo este reprodusă în mic întreaga istorie belicoasă a umanităţii. În acest moment, Madagascarul este cumva în căutare unei identităţi proprii. Francezii au venit pe la 1890, au cotropit insula şi i-au adus pe toţi sub pălăria dominaţiei franceze, franceza a fost impusă ca limbă oficială şi a fost folosită pînă în momentul în care clasa de vîrf a Madagascarului a luptat ca să-i îndepărteze pe francezi. Nu a fost un război popular, ca-n alte ţări africane, a fost mai mult o insurecţie de palat a clasei avute din Madagascar, care a dorit să poată jefui pentru ea însăşi. Rezultatul este că, din punct de vedere etnic, nu s-a produs o apropiere, o uniformizare. Au reuşit să creeze o limbă naţională, numită malagasy, care se predă în şcoli alături de franceză, şi acesta este un element de aglutinare a diferitelor populaţii.

– Oamenii sînt veseli, fericiţi, acolo?

– Sînt veseli, nu fericiţi. Dacă-i întrebi, sînt nefericiţi din cauză că, datorită mass-media, au aflat şi ei că fericirea înseamnă maşină puternică, casă mare, bani mulţi. Modelul acesta impus de capitalismul occidental face ravagii şi acolo, ca peste tot pe planetă. Malgaşii sînt prinşi acum în două mecanisme care le secătuisc ţara. Primul este continuarea existenţei oamenilor de rînd după modelele ancestrale, străbune. Adică, în Madagascar s-a practicat agricultura, nu de mult timp, fiindcă doar pe la începutul erei noastre au fost primele infiltrări ale omului, prădătorul major al Planetei. În Madagascar, pînă atunci a fost o natură sălbatică, neatinsă de om, o natură foarte bogată. Din această natură au rămas numai petice. Din cauza solului foarte sărăcăcios malgaşii sînt obligaţi să ardă pădurea ca să-şi facă ogoare. Acele ogoare sărăcesc şi mai tare solul şi atunci malgaşii sînt forţaţi, în continuare, să ardă, să ardă, să ardă… Doi la mînă, ei nu au alte surse de energie casnică decît mangalul, cărbunele de lemn, pentru care trebuie să tai pădure. Peste tot în Madagastar, cînd mergi cu maşina pe şoselei, din loc în loc vezi mormane de saci umpluţi cu mangal. Sînt două afaceri care merg strună în Madagascar, mangalul şi apa. Surse sănătoase de apă sînt puţine. Oamenii sînt forţaţi, cei care locuiesc la ţară, mai ales aceştia, dar şi cei din marile oraşe,  să meargă să caute apă la cinci-şapte kilometri distanţă sau să o cumpere de la cei care o pun în bidoane şi o vînd la marginea drumului. În Madagascar totul se vinde la marginea drumului. Magazine sînt foarte puţine, doar în oraşele importante. În sate şi-n oraşele mici totul se vinde la marginea drumului. Sînt tot felul de tarabe, de gherete improvizate. Improvizaţii din lemne putrede, din table ruginite, din cărămizi folosite de zeci de ori. Totul se vinde acolo la marginea drumului, începînd cu o roşie sau un castravete şi terminînd cu mangal şi apă. Toţi malgaşii vînd produsele din gospodăria proprie sau din munculiţa lor şi nimeni nu plăteşte nicio taxă. Există fisc, dar numai pentru cei care pot fi prinşi. Pe sărmanul ţăran care vine cu două paporniţe să vîndă surplusul din grădina din spatele casei cum îl urmăreşti, cum îl taxezi?

– Internet există în Madagascar?

– Da, există, dar numai pe telefonia mobilă. Aceasta ar putea fi a treia mare afacere. Treci prin sate, nu vezi un cablu electric, nu vezi un stîlp, nu vezi iluminat public. Îţi dai seama, oamenii aceia se culcă odată cu găinile şi se trezesc odată cu cocoşii! Cei mai înstăriţi mai au o baterie de maşină şi un bec, ceva  ca să mai aibă lumină şi după căderea nopţii. Treci prin sate şi nu vezi urmă de electricitate, nu vezi urmă de confort modern,  totul se scurge pe drum, pe lîngă drum, şi, dintr-o dată, îţi vine să te freci la ochi: apare o antenă splendidă de telefonie mobilă. Este un proiect important al guvernului din Madagascar, finanţat de Uniunea Europeană, care investeşte mult în Madagascar fiindcă este vorba despre o destinaţie importantă. Totuşi, este o ţară cu un oarecare potenţial de cuminţenie, are lovituri de stat tot la cinci-şase ani, ultima a fost în 2009, dar nu sînt chestiuni sîngeroase. Majoritatea malgaşilor sînt creştini, catolici, protestanţi şi neoprotestanţi, dar au apărut şi musulmanii, care sînt în expansiune. Acolo e o împletire delicioasă cu tradiţiile ancestrale legate de cultul morţilor. În general, strămoşii sînt veneraţi şi un obicei foarte răspîndit este să păstrezi mortul în casă timp de o lună.

– Cum ai ajuns să o cunoşti pe Veronique, fetiţa de 12 ani de care te-ai ataşat şi pe ai „adoptat-o”?

– A fost ceva atît de simplu şi de uşor! În primul rînd fiindcă este doar o adopţie de suflet, nu una stricto-sensu. Văzînd necazurile, nevoile, grijile în care se zbat malgaşii, am simţit spontan nevoia să fac un gest, care nu-i decît o picătură scoasă dintr-un ocean. Am avut un ghid, un băiat foarte şcolit şi cu suflet generos, care  ne-a vorbit mult şi cu foarte multă simţire despre realităţile din ţara lui. Cîteva zile chiar am văzut condiţiile în care  trăiesc şi cum încearcă oamenii aceştia să iasă la liman şi am văzut copiii cît sînt de frumoşi, că acolo este un metisaj foarte avansat, primii oameni care s-au stabilit în insulă şi care au populat întreaga insulă sînt o populaţie de origine polineziană. Ei, cu pirogi, au traversat Oceanul Indian şi au ajuns în Madagascar. După aceea au fost infiltări ale unor populaţii negroide, din Africa. Acolo s-a produs un metisaj care a creat multe exemplare umane frumoase.

– Cum ai ales-o pe Veronique?

– Nu ştiu, ea m-a ales pe mine. Pur şi simplu era acolo, împreună cu alţi copii, încercînd să vîndă nişte obiecte de artizanat, făcute pe plan local. Mi-a plăcut candoarea, blîndeţea, mi-a plăcut reţinerea ei. Toţi ceilalţi încercau să-ţi bage în ochi ce aveau de vînzare, ea întotdeauna era în ultimul plan şi tocmai de aceea mi-a atras atenţia. I-am fotografiat pe toţi copii, dar pe ea am fotografiat-o  cel mai mult. După ce am plecat de acolo am discutat din nou cu ghidul şi el ne-a povestit că în zona respectivă, La Toliara, oamenii sînt deosebit de săraci, fiindcă este o zonă cu climă deşertică şi trăiesc numai din ce pot să strîngă din ocean şi din puţinul turism care se face acolo. Stînd în maşină şi discutînd, am luat aparatul foto şi i-am arătat pozele. I-am spus: „Uite, fetiţa asta mi-a rămas  aproape de inimă. Simt că dintre toţi cei pe care i-am întîlnit pînă acum, aş vrea sa fac ceva, aş vrea să-i dau o şansă să ajungă să se exprime, să-şi dezvolte umanitatea din ea, să ajungă om, nu o simplă carne de tun a istoriei”. Om de acţiune, ghidul a luat telefonul şi l-a sunat pe şeful din rezervaţia unde noi am fost să vedem baobabii şi i-a spus despre fetiţă. Întîmplarea face că acel şef de rezervaţie o cunoştea pe fetiţă şi familia acesteia. A chemat-o la telefon şi i-a spus despre intenţia mea de a o ajuta, stabilind ca seara să vină la telefon cu tatăl ei. Seara, i-a explicat despre ce este vorba, i-a luat toate datele şi eu m-am angajat ca, lună de lună, cît voi putea şi cîtă vreme mi se respectă voinţa, voi trimite cîte 50 de euro, care este o sumă infimă, dar pentru ei este o sumă cu care-şi salvează viaţa, cu condiţia ca aceşti bani să fie folosiţi cu prioritate pentru taxele şcolare, pentru uniformă, pentru rechizite şi abia după aceea pentru nevoile familiei.

– Dacă fetiţa va fi foarte talentată sau va învăţa foarte bine…?

– Dacă va fi foarte talentată şi dacă va învăţa foarte bine poate va putea să vină la studii în Europa, chiar la o şcoală în Cluj. Sigur că mi-ar plăcea acest lucru, nimic nu-ţi face mai multă plăcere decît să-ţi poţi urma misiunea pe care singur ţi-ai dat-o. Eu mi-am dat misiunea să ajut această fetiţă şi nimic nu mi-ar aduce mai multă bucurie  decît să o pot ajuta cît mai mult şi să văd că i-a folosit cu adevărat.

– Te-a schimbat contactul cu Madagascarul?

– Nu m-a schimbat, m-a îmbogăţit. Am mai adăugat ceva fiinţei mele morale. Prin episodul Veronique, prin episoade mărunte.

– Am văzut că te-ai comportat ca un om de imagine. Te-ai simţit foto reporter?

– M-am simţit explorator de-a dreptul. Este fascinant să poţi să stai, să aştepţi, să pîndeşti pînă prinzi lemurienii, cameleonii sînt uşor de prins, cum se mişcă ei încet. Dar lemurienii sînt ca argintul viu: iuţi, imprevizibili, uşor sfioşi.

– Simţi nevoia să revezi fotografiile?

– Nu prea,  fiindcă memoria mea este suficient de puternică încît tot ce am văzut prin obiectivul aparatului să rămînă, să se depoziteze şi să contribuie la crearea unei imagini globale, care e întotdeauna mult mai vie şi mult mai colorată şi mult mai bogată decît un instantaneu. Dar cînd le iau la pieptănat, am încă un moment de descoperire, le văd frumuseţea în sine şi le ofer celorlalţi. Dar acea imagine de ansamblu se creează în momentul fotografierii. Am imagini din acestea despre fiecare loc pe unde am umblat şi despre fiecare loc în care am fost. Nu am o panoramă tehnică, ci un fel de panoramă mentală a fiecărui loc, care e mult mai grăitoare decît 50 de poze. De aceea nu simt nevoia să revin asupra pozelor, fiindcă ceea ce-am fotografiat este foarte viu în memoria mea.

– Românii ar putea face turism în Madagascar?

– Nu prea sînt exploratori între românii cu resurse. În Madagascar nu e nimic extrem. Solicitarea mea în Madagascar a fost morală, a fost întîlnirea mea cu rădăcinile mele animalice, a fost o întoarcere în timp, pe undeva.

Maria Sângeorzan