Mihai Băcăran, un student de poveste…

Elev în clasa a VII-a la Şcoala Gimnazială „Mihai Eminescu”, Mihai a făcut parte din trupa de teatru francofon „Les Franthousiates”. Iubea teatrul, scena şi interpreta cu naturaleţe un sketch de Raymond Davos, într-o franceză impecabilă. Am fost martoră la succesul de care s-a bucurat în Franţa, la Canteleu-Rouen şi Saint-Quantin. După cîţiva ani am fost martoră şi la succesul trupei „Intermezzo” a Colegiului Naţional „Andrei Mureşanu”, tot în Franţa, cu „O noapte furtunoasă” de Caragiale, în regia lui Lucian Iosip. Elev al colegiului, Mihai l-a jucat pe Jupîn Dumitrache în franceză, după o interpretare prealabilă în română, piesa fiind multipremiată la un festival din Iaşi. A fost momentul, cred eu, cînd s-a hotărît să devină actor.

Mihai Băcăran a dat examen la UNATC Bucureşti şi a intrat. A absolvit facultatea în 2010, clasa prof. univ. dr. Ion Cojar, „examenul pe scenă”, cum s-ar zice, fiind rolul Woyzeck din drama cu acelaşi titlu, de Buchner. O adaptare realizată de Alexandru Pamfile, care semna şi regia (absolvent promoţia 2010 Regie Teatru), iar critica a fost excelentă.

Vreme de cîţiva ani l-am pierdut „din vedere” pe Mihai, apoi am aflat că este în China, fără alte amănunte. La sfîrşitul verii trecute a venit acasă, în vacanţă şi am stat cu el la o poveste despre China în general şi despre cultura chineză, în special. Un material bogat şi de folos pentru „Dejul Meu”, cu suficiente idei pentru a-l transforma într-un subiect de presă…

– Bineînţeles, trebuie să-ţi pun inevitabilele întrebări: cum ai ajuns în China şi ce faci acolo?

– Sînt în anul trei de master în Teoria artei la Universitatea Normală din Beiging. Dar, cred că trebuie să încep cu începutul… După ce am absolvit UNATC Bucureşti, am ajuns la concluzia că oricît de mult aş iubi teatrul şi actoria, perspectivele mele de viitor nu se arătau foarte luminoase. Facultatea în sine a fost o primă dezamăgire, după care au urmat altele şi altele, aşa că, am păstrat teatrul „ca stil de viaţă” şi m-am înscris la a doua facultate, la Istoria Artei. Tot în Bucureşti. A fost perioada în care am început să fiu atras de cultura şi civilizaţia chineză şi să studiez limba chineză. Nu ştiu dacă la momentul respectiv mă gîndeam la ideea de a pleca în China, dar descoperind un univers cu totul şi cu totul nou pentru mine (şi extrem de fascinant!), inevitabil am început să cochetez cu posibilitatea unui masterat într-o universitate chineză. Din fericire, statul chinez este generos în privinţa burselor pentru studenţii străini… Aşa că am aplicat pentru o bursă la Universitatea Normală din Beiging (Normal University of Beijing) şi am fost acceptat. Cazarea în campusul universităţii este gratuită, iar în rest, din bursă îmi acopăr cheltuielile cu mîncarea, transportul şi restul. Cum spuneam, statul chinez este generos cu studenţii, străini şi chinezi deopotrivă.

– Ce înseamnă „restul” ?

– Ştiu eu, spectacole, expoziţii, excursii, o bere cu prietenii… Sînt o fire curioasă, îmi place să văd, să aud, să aflu lucruri noi, să experimentez… Şi vă asigur că în China, am parte, zilnic, de un belşug de senzaţii inedite, de lucruri noi de văzut şi învăţat!

– Cum e China ca ţară, la prima impresie? Iar dacă e să ne raportăm la modul de a fi american sau european, cum este să fii chinez?

– Întîi şi-ntîi, China este o ţară imensă! Este a treia din lume ca întindere, după Canada şi Rusia, şi cuprinde o vastă paletă de peisaje. Are de toate. În al doilea rînd, fiind atît de mare, cuprinde o populaţie impresionantă ca număr şi diversitate de etnii. Să vă dau un exemplu: peste 90 % dintre chinezi vorbesc chineza, adică limba grupului etnic dominant, Han. Cu toate acestea, limba Han are o multitudine de dialecte, iar acestea sînt atît de diferite încît o persoană din Beiging cu greu se poate înţelege cu una din Guangzhou, aşa cum un portughez şi un român nu se prea pot înţelege, deşi atît portugheza cît şi româna au origine comună. Adesea dialectele chineze au aceleaşi cuvinte, dar intonaţia şi ordinea lor în propoziţii şi în fraze sînt atît de diferite, încît le fac de neînţeles.

– Ca o paranteză, cît de greu a fost pentru tine să înveţi limba chineză?

– Simplu n-a fost, dar fac şi eu o paranteză: în anii 50, guvernul chinez a decis să instituie folosirea mandarinei (limba oficialităţilor şi a cancelariei imperiale) ca limbă naţională, cu denumirea de putonghua (adică, „vorbire comună”). Putonghua este forma de limbă chineză predată străinilor, fiind, de asemenea, limba pe ca o învaţă copiii la şcoală, cea folosită de autorităţi, de mass media şi internet. În marile oraşe aproape toţi tinerii pot citi putonghua, pentru că au învăţat-o la şcoală. Sigur, nu toată lumea care o citeşte o şi vorbeşte, mai ales în zonele rurale.

– OK, vorbitul ca vorbitul, dar cu scrisul cum te descurci?

– Multe dintre diferenţele existente între dialectele chineze se şterg atunci cînd acestea apar în varianta scrisă. Dialectele pot suna foarte variat, dar cuvintele sînt scrise cu multe dintre aceleaşi caractere, astfel încît fraza va însemna acelaşi lucru chiar dacă cititorul provine din Beiging sau Shenzhen. Totuşi, majoritatea caracterelor sînt în forma putonghua. Toată lumea ştie că limba chineză este cea mai complexă din punct de vedere al scrierii. În timp ce noi, europenii, avem la dispoziţie 26 de litere plus cîteva semne, chinezii au peste 50 de mii de caractere. Persoanele cu o educaţie solidă sînt familiarizate cu aproximativ 10 mii de dintre acestea, iar ca să citeşti un ziar, 2.500 este minimul necesar.

– Să cunoşti 2.500 de litere ca să citeşti un ziar!

– Exact. Aş putea să spun foarte multe despre scrierea chineză, ideograme, pictograme etc. Este un subiect interesant, dar oricine se poate documenta în acest sens… Vreau doar să adaug că tot în anii 50 s-a trecut la o simplificare a celor mai uzuale (cîteva mii) caractere, făcîndu-le mai uşor de învăţat şi mai rapid de scris. Aceste caractere simplificate sînt folosite acum pe scară largă în toată China. În acelaşi timp, s-a făcut o încercare de „latinizare” a alfabetului. Chineza latinizată a fost denumită pinyin şi implică folosirea a 25 de litere din alfabetul latin (excluzînd V). Pinyin este util străinilor, permiţînd oricărui occidental, după o instruire de bază, să citească şi să pronunţe cuvintele chinezeşti fără a cunoaşte vreun caracter chinez. Este o versiune mai apropiată de modul în care vorbesc chinezii şi multe indicatoare stradale sînt scrise atît în pinyin, cît şi cu caractere chinezeşti.

– Bun, să revenim la paranteza noastră, cum e să fii chinez, mai exact, un chinez tînăr, într-o ţară cu o economie explozivă, dar cu un regim politic autoritar?

– Categoric, nu e uşor. Nici pentru vîrstnici, nici pentru tineri. Cei mai mulţi sînt înspăimîntaţi de lumea care se deschide în faţa lor. Unii se simt prinşi ca într-o cuşcă de restricţiile societăţii care încearcă să le modeleze gîndurile şi viaţa. Alţii sînt caracterizaţi ca generaţia EU, obsedaţi de sine şi orientaţi în totalitate spre consumism şi autosatisfacţie. Personal, am avut ocazia să cunosc foarte mulţi tineri chinezi plini de energie, entuziasmaţi de noile posibilităţi care apar în viaţa lor şi hotărîţi să profite din plin de ele.

Pe de altă parte, gîndiţi-vă că părinţii acestor tineri au fost copii în timpul Revoluţiei Culturale Chineze, şi-atunci cînd Revoluţia a luat sfîrşit, au fost trimişi să muncească în ferme sau fabrici, fiind privaţi de educaţie. Această întreagă generaţie nu numai că ştie extrem de puţine lucruri despre lume, dar poartă şi povara unor aşteptări uriaşe pentru copiii. Presiunea asupra reuşitei lor este enormă şi mulţi dintre ei iau nenumărate lecţii de pian, caligrafie, limbi străine, înainte chiar de a intra în şcoală. Pentru ei, educaţia este vitală.

– Sînt prima generaţie obligată să stea pe propriile picioare…

– Adevărat. După revoluţia comunistă, oamenii erau, cel puţin în anumite privinţe, asistaţi de la naştere pînă la moarte. Li se oferea un loc de muncă, hrană şi o locuinţă pe viaţă. Li se spunea ce, cînd şi cum să facă, cum să se îmbrace, cum să vorbească şi ce să gîndească. În anii 90, tot acest sprijin le-a fost smuls cu brutalitate. Tinerii de astăzi trăiesc într-o lume unde sînt singuri responsabili pentru asigurarea unei locuinţe, a hranei, a sănătăţii şi a unui loc de muncă, fiind probabil conştienţi că trebuie să aibă, pentru a supravieţui, un talent pe care părinţii şi bunicii lor nu l-au avut.

– Prin urmare, spre deosebire de ce se întîmplă la noi, pentru chinezi educaţia este pe primul loc şi singura capabilă să asigure succesul în viaţă. Greşesc ?

– Nu greşiţi. Chinezii au pus întotdeauna mare preţ pe valoarea educaţiei. Încă din timpul lui Confucius era clar că trebuie să înveţi mult pentru a reuşi în viaţă. Or, în ultimele decenii, educaţia a devenit o adevărată obsesie naţională. Din moment ce vechile slujbe au fost spulberate de iureşul reformelor, părinţi şi copii sînt convinşi că singurul mod de a-şi asigura o poziţie convenabilă în societate este o bună educaţie.

– Cum se implică Statul în acest proces?

– Se construiesc şcoli, se modernizează şcoli, creşte numărul locurilor în universităţi, se acordă burse de merit, pe merit! Să vă dau un exemplu: la sfîrşitul anilor 90, cinci milioane de elevi au trecut prin teroarea examenului de bacalaureat (un examen privit cu maximă seriozitate) pentru a candida pe un milion şi jumătate de locuri la universităţi. Alertat, Guvernul chinez a declanşat imediat un masiv program universitar care a făcut deja ca numărul locurilor în facultăţi să treacă de 4 milioane, dar 4 milioane reprezintă o cifră infimă raportat la numărul uriaş de absolvenţi de liceu, din fiecare an şi la o populaţie de un miliard şi jumătate de oameni. Sigur, cererea fiind foarte mare, în ultimii ani au apărut numeroase şcoli şi universităţi particulare unde sînt aduşi profesori foarte buni din America şi Europa. Dar nu numai în şcolile private sînt aduşi profesori din toată lumea, ci şi în cele de stat şi în toate se respectă nişte standarde educaţionale foarte înalte.

– Pe de altă parte, există o influenţă puternică exercitată de internet, cu mode şi tendinţe necunoscute generaţiilor anterioare…

– Da, chiar dacă la început site-urile au fost în mare parte underground şi alternative. Deşi rareori avea tentă politică, fenomenul internet s-a răspîndit rapid, cu un impact încă greu de estimat, cu toate restricţiile care mai există şi în pofida controlului exercitat de stat asupra mediului online. Sigur este că a contribuit la apariţia unui decalaj uriaş între nivelul de cunoştinţe al adulţilor, comparativ cu al tinerilor.

– Cum sînt profesorii din UNB, cum sînt profesorii tăi?

– Foarte buni, cu masterate şi doctorate în cele mai bune Universităţi din toată lumea, America şi Anglia, în special. Avem şi mulţi profesori din aceste două ţări, foarte bine pregătiţi şi cu o vastă experienţă multiculturală.

– Pentru că eşti masterand la teoria artei, cum ţi se pare arta chineză modernă?

– Aş spune că arta chineză este „de largă respiraţie”. După anii 80, cînd s-a experimentat foare mult, în special în arta abstractă, majoritatea creaţiilor fiind de inspiraţie occidentală, pictorii chinezi au început să-şi definească propriile viziuni artistice. „Realismul cinic”, ca replică grotescă la „realismul socialist” a fost unul din modele prolifice, aş zice. Cînd artiştii au început să-şi dea seama cît de bine se vindea această artă politică în Occident, stilul abordat a devenit manierism, clişeu chiar. În prezent însă, arta chineză se integrează tot mai mult şi mai bine în main-stream-ul internaţional, cu vernisaje în galerii elegante din centrul capitalei sau al Shanghaiului şi cu artişti care primesc onorarii la fel de mari cu ale celor mai bine cotaţi artişti din America sau Europa.

– Am vorbit mult, despre multe, dar ca o încheiere, trebuie să te întreb: ce vei face odată întors în România?

– De întrebat, puteţi să mă întrebaţi, dar nu am încă un răspuns ferm… S-ar putea să mai rămîn un an-doi în China şi să predau la un liceu de profil, sau unul obişnuit, după care mi-aş putea permite să-mi completez studiile într-o universitate din America sau Canada… Abia pe urmă voi vedea dacă toate cunoştinţele şi experienţa mea pot fi valorificate în ţară…

– Şi tot ca de încheiere, mai este loc de teatru în viaţa ta?

– Este şi va fi. Cum spuneam, teatrul a devenit pentru mine un stil de viaţă şi îmi place să joc, să improvizez cu cîte un grup sau altul în cadrul unor happenig-uri sau manifestări culturale studenţeşti.  Parafrazînd un citat celebru, pot spune că je reviens chaque jour à mon premier amour…

– Succes!

M. Vaida