Libia: După război, afacerile

La şase luni de la începerea ostilităţilor împotriva regimului lui Muammar Gaddafi, David Cameron şi Nicolas Sarkozy au invitat la Paris reprezentanţi ai peste şaizeci de ţări şi ONG-uri, precum şi pe cei ai Consiliului Naţional de Tranziţie din Libia, pentru a marca sfîrşitul operaţiunilor militare şi începutul tranziţiei politice şi al reconstrucţiei “Libiei Noi”.
Libération vorbeşte despre “un test de foc victorios în Libia, care repune Franţa la cîrmă şi în fază cu noua lume arabă”, şi de un “Blitzkrieg diplomatic cuplat cu un pariu militar îndrăzneţ”. Un pariu din care “companiile petroliere franceze ar putea beneficia enorm”, scrie cotidianul.

“Aceasta scrie oricum negru pe alb într-un document obţinut de Libération. Textul este semnat de către Consiliul Naţional de Tranziţie (CNT), autoritatea de tranziţie creată de către rebelii libieni. Desigur, era notoriu că ţările cele mai angajate alături de insurgenţi urmau să fie cele mai bine luate în considerare de către CNT în ziua împărţirii contractelor petroliere. Dar acest document arată clar că au fost făcute angajamente în cifre cu mai multe luni în urmă”. De fapt, explică cotidianul, deja din 3 aprilie, adică la 17 zile de la adoptarea rezoluţiei 1973 a Consiliului de Securitate al ONU, CNT a semnat o scrisoare către emirul Qatarului, care a jucat un rol de intermediar între Franţa şi CNT, în care se precizează că acordul petrolier încheiat cu Franţa în schimbul recunoaşterii CNT drept reprezentant legitim al Libiei îi atribuie Franţei 35% din totalul petrolului brut.

Triumful diplomatic francez şi corolarul său energetic îngrijorează Italia. Intrată cam anevoie în coaliţia condusă de Paris şi Londra, fosta putere colonială se teme acum că va fi înlăturată de la împărţirea “tortului” libian. Ce devine deci Italia “care era primul partener economic al Libiei şi era legată de aceasta printr-un tratat de prietenie semnat cu riscul unei mezalianţe?” se întreabă La Stampa. “Această Italie va fi astăzi codaşă”, împreună cu ENI [regia naţională a hidrocarburilor] care pe viitor va trebui să smulgă francezilor şi englezilor noi contracte în domeniul energiei? “Ei bine Italia, observă ziarul, face curte CNT pentru a-şi salva contractele”.

“Ciudatul război în Libia a fost dorit mai ales de Paris şi apoi de Londra. Nicolas Sarkozy va încerca deci să culeagă roadele angajamentului său, conducînd reconstrucţia economică. Prezenţa Italiei în Libia va fi obligatoriu restructurată”, observă Marta Dassù tot în La Stampa. Politologul italian reaminteşte ostilitatea istorică a locuitorilor din Cirenaica – regiunea de origine a rebeliunii – faţă de italieni, ceea ce limitează impactul iniţiativelor lor diplomatice.

“Italia avea multe de pierdut din ciudatul război în Libia. Cu toate acestea, ea nu a pierdut. [Recenta] vizită a patronului ENI la Benghazi confirmă că ea este capabilă să-şi protejeze propriile acorduri energetice”. Iar în ceea ce priveşte europenii, “după ce au fost divizaţi privind războiul, ei au tot interesul să promoveze un acord între succesorii lui Gaddafi. Iluzia unui condominiu franco-britanic a eşuat deja în trecut în Marea Mediterană. Şi ea va eşua din nou dacă europenii, în Libia, se vor mărgini la a se certa pe tort. Interesul comun al europenilor şi al libienilor este de a nu ajunge să-l regrete pe Gaddafi. După aceea, afacerile vor reveni celor care vor fi capabili să şi le asume. Este singura concurenţă acceptabilă între democraţiile Vechiului Continent”.

De partea britanică, nu există iluzii asupra scopurilor de după război. Aşa după cum subliniază The Independent, “participanţii vor fi acolo pentru a vedea ce beneficii pot obţine”. Iar în ceea ce priveşte “colectarea gunoiului, furnizarea de apă şi transportul petrolului spre porturile acestei ţări bogate în hidrocarburi, cine va asigura contractele? Pentru occidentali, posibilităţile de implicare sînt nenumărate, de aceea libienii şi arabii sînt atît de sceptici asupra intenţiilor lor “umanitare”.

Din acest motiv, şi pentru a evita ca “o situaţie politică precară să degenereze într-o luptă pentru îmbogăţire personală”, Financial Times sugerează “un sistem de contra-puteri credibil în sectorul energetic” şi “un amplu acord constituţional, pentru a permite libienilor să se guverneze singuri, asemeni unui popor liber”.

În fine, succesul operaţiunilor militare în Libia pune Germania, care nu le sprijinise nicicum, într-o situaţie ruşinoasă, acum că a venit momentul discuţiilor privind reconstrucţia şi contractele care vin laolaltă. Şi este învinovăţit mai ales ministrul de externe Guido Westerwelle, după cum scrie Süddeutsche Zeitung: după succesul militar al NATO, el a atribuit căderea regimului Gaddafi mai degrabă embargoului internaţional împotriva Tripoli, susţinut de Germania, decît atacurilor şi insurecţiei armate. Westerwelle a fost adus la ordine de cancelarul Angela Merkel, dar, observă cotidianul bavarez, “el se vede dispreţuit de toţi politicienii, indiferent de părerea pe care o aveau asupra intervenţiei NATO în Libia.