Lecturi de istorie: “Rezoluţia de la Alba Iulia şi Statul Român”

“Nimic, nicio persoană, nicio putere sau instituţie nu poate rupe principiul suveranităţii unice, indivizibile, pe care se bazează viaţa noastră comună – a declarat primul ministru al Spaniei, după ce Curtea Constituţională de la Madrid a declarat ilegal referendumul programat în Catalonia de către separatişti, la scurtă vreme după ce un referendum similar în Scoţia respinsese ideea secesiunii de Regatul Unit al Marii Britanii. În acest context, în România, UDMR şi celelalte forţe iredentiste, separatiste şi revanşiste continuă, cu încăpăţînare, să incite populaţia maghiarofonă la felurite manifestaţii care să conducă la aşa-zisa autonomie a Ţinutului Secuiesc, ba chiar a întregii Transilvanii, pînă la desprinderea sa de România, după o etapă în care ar trebui să fie supusă unei duble suveranităţi – a României şi a Ungariei.

Este momentul potrivit să prezint un – să-i zic – eseu, o “broşură” semnată de Corneliu D. Pop, Rezoluţia de la Alba Iulia şi Statul Român, apărută în 2013 şi reeditată de curînd (Editura Napoca Star). Ideea de la care pleacă autorul este că trebuie să “medităm” asupra pretenţiilor UDMR şi ale altor formaţiuni extremiste maghiare de a impune statului român “respectarea” unor “promisiuni” din acea rezoluţie şi, apoi, la aceea de a considera minorităţile ca factor constitutiv al statului român. Autorul se referă la mult invocatul subpunct 1 din punctul III al Rezoluţiei de la Alba Iulia; “Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba proprie, prin indivizi din sînul său, şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”.

La prima vedere, totul este frumos şi “democratic”. Însă autorul se întreabă dacă Adunarea Naţională de la Alba Iulia, a unei părţi – majoritare, e drept – din Transilvania, a avut autoritatea de a lua hotărîri care sînt de drept internaţional, drept constituţional al statului român (Regatul României, din care Transilvania încă nu făcea parte), de a hotărî cine pune în aplicare hotărîrile şi cine va răspunde de îndeplinirea lor.

Or, spune autorul – iar acest lucru nu îl mai poate nega nimeni, fiind dovedit cu documente -, soarta Transilvaniei, ca şi a altor teritorii din Imperiul Austro-Ungar, a fost prevăzută prin tratate internaţionale între puterile care au luptat împotriva acestuia (între care şi România) şi, apoi, a fost consfinţită prin tratatele postbelice. Mai exact, soarta Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului şi Sătmarului, înglobate în Ungaria statului dualist la începutul anului 1868, a fost hotărîtă prin Tratatul politic încheiat de Statul Român cu Rusia, Franţa, Anglia şi Italia la 4/17 august 1916 şi cuprindea un teritoriu chiar mai mare decît acela obţinut prin tratatele de pace postbelice. De altfel, la acele tratate de pace nici nu au fost luate în considerare hotărîrile românilor transilvăneni, bucovineni şi basarabeni, chiar dacă s-a luat act de ele. Spune autorul, pe drept cuvînt: “Adunarea Naţională a românilor, din data de 31 decembrie 1918, de la Alba Iulia, nu putea să hotărască decît alipirea necondiţionată a Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului la Regatul României”. Aceste noi teritorii alipite României “nu puteau cere un tratament aparte, excepţional, în cadrul statului român”. De altfel, chiar dacă nu s-ar fi ţinut aceste adunări din provinciile româneşti din afara regatului, ele tot ar fi fost cuprinse în România, în baza tratatelor ante- şi postbelice pe care le-a semnat statul român.

Pe scurt: cei adunaţi la Alba Iulia nu aveau dreptul să vîndă pielea ursului din pădure: nu puteau condiţiona nimic, nu puteau promite nimic în numele unui stat din care nu făceau parte şi ale cărui legi urma să le respecte. În privinţa minorităţilor maghiare, secuieşti, săseşti şi şvăbeşti din Transilvania, acestea niciodată nu şi-au exprimat adeziunea necondiţionată la Regatul României. În aceste condiţii, de unde pretenţia de a fi considerate minorităţi constitutive ale statului român?!

În ce mă priveşte, aştept ca, într-o ediţie amplificată, autorul să încerce să explice cum s-a ajuns la acel text al Declaraţiei de la Alba Iulia (care pare să reia, într-o altă formulă, idei antebelice despre reformarea Imperiului Austro-Ungar), cum vedeau principalii fruntaşi ardeleni viitorul Transilvaniei, ce interese aveau unii şi alţii- întrucît, iată, au trecut aproape 100 de ani de la acel moment, iar istoricii, din felurite motive, fie s-au ferit, fie n-au ştiut să răspundă multor întrebări şi să clarifice ceea ce era de clarificat- dincolo de orice interese politice şi politicianiste.

ILIE CĂLIAN