La Centrul „Sf. Nectarie”: Bucuria lucrurilor mărunte, ca lecţie de viaţă (II)

„Dimineaţa, pacienţii care sunt deplasabili – şi care doresc -, îşi iau colegul de salon, prietenul, de braţ, şi vin încet la Sfânta Liturghie. E ca un drum iniţiatic, luuung, pentru ei, deşi au de coborât doar câteva scări sau pot veni cu liftul. E un întreg ritual pentru ei, din momentul în care se dau jos din pat. Se pregătesc. E acea pregătire când te duci la biserică. La biserică nu te poţi duce oricum! Încearcă şi ei, atât cât le stă în putinţă, să-şi ia o altă haină pe ei, să nu fie în pijama, să fie aşa ca şi când ar merge la biserică, de acasă”.

Ceea ce poveşteşte pr. Bogdan CHIOREAN, directorul Centrului de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”, nu e decât o secvenţă din viaţa de zi cu zi din acest aşezământ în care, aşa cum spuneam, fiecare zi şi fiecare întâmplare pot fi, pentru oricare dintre noi, adevărate lecţii de viaţă.

– Părinte, povesteaţi odată, cu vreo doi ani în urmă, întâmplări mai… puţin obişnuite, în viaţa de toate zilele, petrecute la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”. Cum a fost, sub acest aspect, anul 2016?

– Am avut un pacient care a fost internat la noi în 2014. Era într-o stare de paralizie totală, îşi mişca numai ochii şi abia vorbea. Încetul cu încetul, a început să îşi mişte mâinile şi, până s-a externat de la noi, ştiu că făcuse progrese care i-au mirat şi pe medicii noştri şi pe cei care îl trataseră înainte, întrucât putea să se ridice singur pe marginea patului, dar nu putea să umble. S-a externat şi nu mai ştiam nimic de el. La un moment dat cineva ne trimite pe e-mailul instituţiei un filmuleţ cu acest om, frate de mânăstire, umblând încet, încet, cu un cadru, prin curtea mânăstirii. Sigur că ne-am bucurat cu toţii când l-am văzut! Acum, cu vreo trei luni în urmă, numai ce l-am văzut aici, la centru, singur, cu un rucsac mare în spate şi cu dorinţa concretă şi proclamată de a pleca la Sfântul Munte. Umbla, zâmbea…, chiar sărea, ca să ne demonstreze că dintr-un om care fusese paralizat total şi căruia medicii nu-i dăduseră foarte multe speranţe, iată că e un om care acum umblă singur şi chiar poate să sară, având şi un rucsac greu în spate.

O doamnă a venit la noi să facă o programare şi când m-am întâlnit cu dumneaei m-a întrebat: „Părinte, de ce, dacă-i spital aici, îi ziceţi «Centrul Sf. Nectarie»? Dacă-i spital, de ce îi ziceţi centru?”. Nu i-am dat un răspuns pe moment, am invitat-o doar să vină şi să vadă condiţiile. N-a venit însă decât în momentul internării mamei ei. După două zile am văzut-o la slujbă şi-mi spune: „Părinte, e foarte frumos ce se întâmplă aici, e foarte bine că Biserica a făcut un spital şi nu alte biserici”. Şi-i răspund: „Dacă vedeţi bine, eu sunt îmbrăcat în veşmânt de preot, tocmai am terminat Sfânta Liturghie. Suntem într-o biserică, şi e biserică de sus, de la acoperiş, şi până jos. Aici e Sfântul Altar. Toate saloanele sunt în biserică. Peste tot e biserică. N-o să vedeţi zarvă, n-o să auziţi gălăgie, n-o să vedeţi fugă, agitaţie, oamenii au o atitudine un pic mai calculată, pentru că aici e biserică de sus până jos”. Şi asta zic că e o minune, pentru că a venit după aceea, femeia, la vreo săptămână, şi-mi spune: „Părinte, să ştiţi că văzând activitatea de aici, eu nu că mi-am schimbat atitudinea faţă de Biserică – pentru că, până la urmă, nici nu conta atitudinea mea faţă de Biserică, fiindcă Dumnezeu e tot acelaşi, indiferent ce cred eu -, dar mi-am schimbat viaţa”. Sigur, auzind lucrul acesta m-am bucurat, pentru că, făcând atât de puţin, noi,  pentru aceşti oameni care ajung la centru, foarte puţin, totuşi, aceste „predici tăcute” ale noastre câteodată rodesc într-un pământ care, sigur, e şi el roditor.

– De ce personal dispune Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”, în prezent?

– Datorită faptului că s-a suplimentat capacitatea centrului cu încă zece paturi, a fost nevoie şi de personal în plus. În prezent sunt 50 de persoane angajate, care înseamnă patru medici, 16 asistente, infirmiere, asistenţi sociali, farmacist, psiholog, preot, personal administrativ, responsabili cu curăţenia. Ţinem foarte mult să le oferim pacienţilor un mediu cât mai apropiat de cel familial. Ştim reticenţa oamenilor, în general, faţă de ideea de spital. Nimănui nu-i place să stea internat în spital. Dar când pacienţii ne spun: „Am aflat că la «Sf. Nectarie» eşti ca în staţiune”, pot considera că ţelul nostru e… parţial atins.

– De unde aveţi asigurate fondurile pentru funcţionarea Centrului „Sf. Nectarie”?

– În mare parte funcţionăm pe sumele decontate de Casa de Asigurări de Sănătate, dar de foarte multe ori aceşti bani nu ne ajung, pentru că noi dorim să oferim servicii gratuite în toată complexitatea lor, servicii gratuite însemnând cazarea, masa, medicaţia în întregime, deci orice medicament are nevoie pacientul, îl primeşte din farmacia cu circuit închis pe care o avem. Pacientul nu cumpără absolut nici un medicament, indiferent de ce are nevoie. Sigur, nu vorbim de chimio-radioterapie, pentru că nu vorbim de metode curative, dar orice medicamente de altă factură, pentru tratarea diferitelor simptomatologii care apar în fazele acestea de boală, sunt de la noi. De asemenea, asigurăm produsele de igienă sau de întreţinere, scutecele, care au un consum extraordinar de mare la 40 de pacienţi, cei mai mulţi imobilizaţi la pat. Mai sunt produsele tehnico-sanitare, mai sunt apoi analizele pe care unii dintre pacienţi şi le fac. Deci tot, absolut tot este suportat de Centrul „Sf. Nectarie”, şi diferenţa de bani care în unele cazuri e nevoie să o completăm e venită din partea Mitropoliei Clujului, care a construit acest centru. Preasfinţitul Vasile Someşanul este cel care s-a trudit pentru acest centru, l-a construit de la iarbă verde, cu atâta nădejde în Dumnezeu şi în ajutorul Sfântului Nectarie!

– Şi cu atâtea sacrificii!

– Şi cu atâtea sacrificii, da. De fiecare dată când mă gândesc la Preasfinţitul Vasile mă gândesc la Ana şi la Meşterul Manole şi mă gândesc că poate şi starea lui de sănătate, actuală, e cumva o jertfă pentru zidurile acestui centru. Înaltpreasfinţitul Andrei are o poezie pe care o citează foarte des: „Altarul ca să fie/ Şi pietrele să ţie/ Cer inima şi viaţa/ Zidite-n temelie”. Cam aşa este, cineva trebuie să se jerfească pentru lucrurile acestea.

– Cum este dotat în prezent Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”?

– Cu ajutorul lui Dumnezeu am dotat şi saloanele pe care le-am suplimentat. Sunt cinci saloane a câte două paturi, fiecare salon are baie proprie, paturile sunt acţionate electric şi au, fiecare, sistem de apelare a asistentei medicale. Ce e dificil, e faptul că, pentru a păstra acest spital curat şi a asigura şi servicii de calitate, oamenii trebuie să fie motivaţi corespunzător şi financiar. Oricum, dincolo de faptul că aceia care vin să lucreze aici pentru a avea un loc de muncă, toţi au şi „ceva” în plus, altminteri nu ar putea face faţă.

– Au fost cazuri de abandon, în 2016? Persoane care să plece pentru că nu puteau face faţă, emoţional, situaţiilor pe care le întâlnesc aici?

– În 2013 au fost două asistente medicale, dar de atunci n-au mai fost alte cazuri. Avem foarte mulţi oameni tineri. Ţin minte că venise la un moment dat un student la Teologie să-mi spună: „Părinte, vreau să fac voluntariat aici”. Era chiar în momentul în care suplimentasem capacitatea centrului cu încă zece paturi. Şi eu am zis: „De ce să faci voluntariat? Vii şi te angajezi!”. Am zis numai aşa, o vorbă în vânt, fără să cred ce spun. Şi zice: „Pe ce post să mă angajez?”. Zic: „Ce să te angajezi? Infirmier, că altceva n-ai cum, că n-ai pregătirea necesară!”. Şi zice: „Bine, părinte! De când să vin?”. Zic: „Stai, că eu am glumit. Tu vorbeşti serios?”. Zice: „Sigur că vorbesc serios!”.

Ei bine, tânărul acesta este unul dintre cei mai dedicaţi infirmieri pe care-i avem!

– Aţi avut cazuri de… indisciplină, anul trecut?

– Nu. Aveam situaţii în care pe unii îi supăra câteodată faptul că, de exemplu, la ora 10:00, pacientului i s-a administrat un calmant, iar la ora 10:10 sună iarăşi, că mai vrea un calmant. Colegii au înţeles însă, în timp, că pacienţii noştri au nevoie mai puţin de calmante şi mai mult nevoie de companie. Mai ales momentul din apropierea morţii, nici unul dintre noi n-am vrea să-l petrecem în deplină singurătate, fără nimeni în preajma noastră. Poate v-am spus şi alte dăţi, aproape la toţi pacienţii noştri am întâlnit nevoia asta, aproape toţi ne spun: „Lăsaţi uşa deschisă când plecaţi. Nu închideţi uşa, lăsaţi-o deschisă”.

– Comunică pacienţii între ei?

– Da, şi se leagă şi prietenii. Dimineaţa, pacienţii care sunt deplasabili, şi care doresc, îşi iau colegul de salon, prietenul, de braţ, şi vin încet la Sfânta Liturghie. E ca un drum iniţiatic, luuung, pentru ei, deşi au de coborât doar câteva scări sau pot veni cu liftul. E un întreg ritual pentru ei, din momentul în care se dau jos din pat. Se pregătesc. E acea pregătire când te duci la biserică. La biserică nu te poţi duce oricum! Încearcă şi ei, atât cât le stă în putinţă, să-şi ia o altă haină pe ei, să nu fie în pijama, să fie aşa ca şi când ar merge la biserică, de acasă.

– Sunt multe lucruri care-mi trec prin minte să vă întreb. Aş rămâne la lecţiile de viaţă, dar în mod sigur cititorii vor să afle mai mult de atât… Ce aţi reuşit să mai realizaţi ori să organizaţi la Centrul „Sf. Nectarie” în 2016, în afară de suplimentarea numărului de locuri?

– Am făcut câteva modificări la aspectul curţii. Am reuşit să construim un foişor în spatele clădirii, pentru că sunt momente în care pacienţii şi aparţinătorii au nevoie să-şi discute în intimitate anumite probleme, să-şi amintească anumite lucruri împreună, într-un alt mediu decât salonul care, sigur, este foarte primitor, dar de cele mai multe ori este asociat cu tratamentul, cu perfuzia, cu soneria care sună aproape întruna. Şi atunci, am încercat să creăm un mediu altfel. Sigur, avem şi un centru de zi care e disponibil oricând, dar acest foişor care e în aer liber a avut un efect nesperat de benefic pentru pacienţi. Pe lângă acest foişor, în primăvară, dacă ne ajută Dumnezeu, o să facem câteva alei, câteva bănci în plus, poate şi o fântână arteziană.

În 9 noiembrie, cum vă spuneam, am reluat ideea din 2015, de a face un parastas pentru cei care au trecut la cele veşnice în intervalul noiembrie 2015 – noiembrie 2016. I-am sunat pe aparţinători şi le-am spus că, de Sf. Nectarie, după masă, mitropolitul o să facă o masă pentru cei care au trecut la Domnul, şi i-am invitat să participe, dacă doresc. Inclusiv cei care erau penticostali, baptişti, reformaţi, chiar dacă unii n-au acest cult faţă de cei adormiţi, din dragoste faţă de ei sau unii din dragoste faţă de cei care i-au îngrijit, de angajaţii noştri – fiindcă s-au legat nişte prietenii sau, oricum, nişte legături sufleteşti deosebite -, au venit. Au fost peste 350 de oameni care au participat, şi i-am sunat doar pe cei din Cluj-Napoca! Nu mi-am permis să-i sun şi pe cei din alte localităţi, gândindu-mă că le va fi dificil să vină.

– Care este, în prezent, relaţia Centrului de Îngrijiri Paliative „Sf, Nectarie” cu Institutul Oncologic „Prof. Dr. I. Chiricuţă”?

– O relaţie foarte bună şi pe zi ce trece şi mai bună.

– Spuneaţi, la un moment dat, că vă doriţi o ambulanţă, pentru Centrul „Sf. Nectarie”…

– A rămas acest gând, de fapt această necesitate. Încă nu s-a rezolvat. Sunt situaţii în care internările întârzie câte o zi din lipsa ambulanţei, iar pentru un pacient cu dureri, o zi e cât o veşnicie. Gândiţi-vă numai la o durere de dinţi, noaptea; or noi vorbim de dureri oncologice!

– V-aş mai întreba şi tot întreba, dar mă opresc, totuşi, la o ultimă întrebare: care vă sunt câteva dintre proiectele pentru 2017?

– Rămâne ca prioritate ambulanţa. Tot ca prioritate rămâne dezvoltarea serviciului de îngrijiri paliative la domiciliu. Servicii de îngrijiri la domiciliu, clasice, sunt asigurate de foarte multe firme, în Cluj, Îngrijirile paliative la domiciliu, însă, presupun o abordare mult mai complexă şi completă, şi chiar dacă nu se decontează, eu le consider o investiţie: pacientul care e tratat medical, să fie asistat şi social, să fie consiliat şi psihologic şi să beneficieze şi de un suport spiritual. Sunt angajaţi ai noştri care ar putea face şi munca asta.

Pe de altă parte, ne gândim să ne implicăm şi în campania derulată la nivelul Patriarhiei Române, „Sănătate pentru sate”, prin care se asigură acces la servicii de sănătate oamenilor care, mai departe de oraş fiind, nu prea au acces, altfel. Este de-a dreptul discriminator să locuieşti la 30-40 km de Cluj-Napoca şi să nu beneficiezi de aceleaşi servicii de sănătate ca şi cei din municipiu! În colaborare cu o asociaţie din Italia şi cu un părinte de origine română, stabilit acolo, ne-am gândit să facem o echipă de medici şi, cu aparatură minimă portabilă, luând, evident legătura cu bisericile locale, să adunăm oamenii undeva şi, dincolo de consultaţii, să-i ajutăm efectiv şi cu tratamentul pe o perioadă de câteva luni, măcar.

– Nu-mi rămâne decât să vă urez succes!

M. TRIPON