La Centrul „Sf. Nectarie”: Bucuria lucrurilor mărunte, ca lecţie de viaţă (I)

Cred că fiecare zi şi fiecare întâmplare petrecută la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie” din Cluj Napoca poate fi, pentru oricine este dispus să vadă, o lecţie de viaţă. O lecţie despre a fi şi a nu mai fi, o lecţie despre putere şi neputinţă, o lecţie despre dragoste de semeni, despre inutilitatea orgoliilor, despre efemer şi eternitate. O lecţie despre neputinţa celor care suntem, încă, fericiţi şi sănătoşi, de a ne bucura de lucruri simple – de nişte stropi de ploaie, în zori, ori de raza luminoasă de soare a zilei de astăzi.

„Asta îmi rămâne în minte cel mai des când plec de aici: oamenii care pot să se bucure de lucruri mărunte. Îmi spun: „Părinte, aşa ne bucurăm de soare!”. Ei se pot bucura de soare, noi parcă nici nu-l vedem. Se bucură de lucruri atât de mărunte încât, cum zic adesea, pentru ei şi piatra e o pernă moale, pâinea mai tare e ca un cozonac, pentru că mulţumirea – o spun Sfinţii Părinţi – e starea omului desăvârşit. Îmi dau seama cât suntem noi de departe de desăvârşire, pentru că suntem în permanenţă nemulţumiţi, oricât confort am avea” – spune pr. Bogdan CHIOREAN, directorul Centrului de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”.

– Părinte, cum a fost anul 2016 la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”?

– A fost un an tumultuos, dar şi cu multe realizări. Când spun realizări, mă gândesc în primul rând la cele zece locuri în plus pentru bolnavi, pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-am obţinut. La deschiderea centrului aveam doar 20 de locuri, dar exista o bibliotecă, exista o cameră de protocol. În timp, ne-am dat seama că nevoile sunt altele. N-a fost nimic greşit la început; fiind însă, paliaţia, o specialitate nouă în România, nu se ştia cu exactitate ce presupune. Nici adresabilitatea pacienţilor n-a fost foarte crescută, la început. Ţin minte că în 2013, în primele luni de la deschiderea centrului, erau trei, patru pacienţi pe 20 de locuri.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, iată că, în cei trei ani de când s-a deschis Centrul „Sf. Nectarie”, capacitatea lui s-a dublat. La ora actuală avem 40 de locuri în unitatea cu paturi, spitalizare continuă, deocamdată pentru pacienţi doar oncologici, în diferite faze ale bolii, nu doar în faze terminale.

– Dar, oricum, în faze avansate…

– În faze avansate de boală, care, cel mai adesea, au cam epuizat metodele de tratament disponibile la ora actuală. Sunt acei pacienţi care nu prea îşi mai găsesc locul în alte instituţii medicale şi pe care, de obicei, unităţile spitaliceşti clasice îi trimit acasă.

– Câţi pacienţi aţi avut la „Sf. Nectarie” în 2016?

– Am avut 528 de internări, pentru 256 bărbaţi şi 248 femei. Dintre aceşti pacienţi, 186 sunt din mediul rural, iar 318 din mediul urban.

– Care au fost perioadele de internare?

– De la câteva ore, până la 20-30 de zile.

– Ce înseamnă că au fost internaţi câteva ore?

– Din păcate, aşa cum v-am spus şi cu alte ocazii, s-a cam dus vestea acestui centru că ar fi… un loc pentru un ultim popas înainte de trecerea la cele veşnice. Evidenţele, însă, dovedesc contrariul. Avem pacienţi care au fost externaţi, pacienţi care au revenit la centru în momentul în care boala s-a decompensat, pacienţi care, spre surprinderea noastră, au fost externaţi într-o stare oarecum gravă a bolii şi care, după o vreme, au venit pe picioarele lor să ne viziteze. Sigur, raportat la numărul de pacienţi, aceste ultime cazuri sunt puţine, dar ne bucură.

– Revin cu întrebarea: de ce a fost internat cineva „pentru câteva ore”?

– Gândul n-a fost să vină pentru câteva ore…

– Dar a venit şi a murit?

– A venit şi a murit. Era într-o stare foarte, foarte avansată de boală. Dar să ştiţi că şi acele câteva ore, pentru familie au însemnat foarte, foarte mult.

– Linişte sufletească?

– Asta, în primul rând. În al doilea rând, omul în cauză, pacientul nostru, avea acasă doi copii minori şi soţia lui a vrut tare mult ca momentul trecerii lui la cele veşnice să nu fie în prezenţa copiilor.

– Pacienţii Centrului „Sf. Nectarie”, din 2016, au fost doar din judeţul Cluj?

– Nu. Majoritatea sunt din judeţul Cluj, dar proiectul este unul regional (nu spun naţional, pentru că acele câteva cazuri din afara Transilvaniei nu sunt neapărat relevante). Am avut pacienţi din Cluj, dar şi din Satu Mare, din Bistriţa, Alba-Iulia, Tg. Mureş, Craiova…

– Care sunt vârstele acestor pacienţi?

– Între 18 şi 34 de ani am avut trei pacienţi, între 35 şi 54 ani – 44 pacienţi, iar între 55 şi 64 de ani – 126 pacienţi. Cei mai mulţi, 331, sunt de peste 64 ani.

Dintre cazurile sub 34 ani a fost unul mai dramatic, al unei tinere de 25 de ani care s-a stins aici, la noi, cu o lună înainte de data la care avea programată nunta. Ţin minte că ne-a arătat, această tânără, nişte fotografii – făcute la sfârşitul lunii aprilie – în care era foarte veselă, era fericită, fără nici un semn concret de boală, iar la sfârşitul lui iulie i s-au năruit toate visele pe care le avea despre viitorul alături de logodnicul ei. Cu acest caz mi s-a confirmat încă o dată că nu cu pacienţii e mai greu de lucrat în astfel de situaţii, pentru că pe ei îi întăreşte Dumnezeu; cel mai greu e de lucrat cu aparţinătorii. Cu logodnicul ei a fost greu, ca să nu mai zic de părinţi. Şi, mi-am dat seama că nu trebuie, pe astfel de oameni, să-i convingem că moartea unui tânăr stă oarecum în ordinea lucrurilor. Mi-am dat seama că n-au nevoie nici de cuvinte de încurajare, nici de argumente; au nevoie doar de foarte multă dragoste, de foarte multă căldură, şi nu e momentul în care să le dai… sfaturi.

Dimineaţa am aflat de deces şi mama tinerei era aici. A avut un moment de răzvrătire şi faţă de divinitate şi faţă de Centrul „Sf. Nectarie” şi faţă de toată lumea, şi era de înţeles. Nu era nimic nefiresc în atitudinea femeii. Vrând să mă duc să-i fac fetei o rugăciune în sala care-i destinată pentru aşa ceva, n-am îndrăznit s-o chem să vină şi dânsa, pentru că era foarte supărată pe Dumnezeu în momentele acelea. I-am spus doar că o să merg, împreună cu maicile de la centru, să mă rog pentru fiica sa. Nici măcar n-am invitat-o, şi dânsa a zis: „Cum să mergeţi singur? Vin şi eu!”. M-am bucurat foarte mult că a putut să-mi fie alături, dar n-am să uit niciodată momentul în care eu rosteam rugăciunea pentru cei adormiţi şi femeia, mama, era cu mâna pe artera carotidă a fetei, să vadă dacă nu cumva… se mai simte vreun puls. E… o durere pe care noi n-o putem înţelege şi e atât de ipocrită această vorbă, să-i spui cuiva în situaţia asta: „Te înţeleg” sau „Înţeleg ce simţi”, „Îmi dau seama prin ce treci”, când tu eşti sănătos, eşti sătul, acum ţi-ai terminat de băut cafeaua. Lă căpătâiul unor astfel de oameni eşti deja, oarecum, în veşnicie, şi, fiind, în veşnicie, un cuvânt poate să fie de foarte mult folos, la fel cum, cel mai adesea, un discurs lung poate să lase omul inert sau chiar să-l răzvrătească şi mai tare.

Sigur, până la urmă am depăşit cu toţii acest moment, dar a fost marcant pentru toţi colegii din Centrul „Sf. Nectarie”.

Ce m-a impresionat, iarăşi, la această tânără despre care vă povestesc, este că voia să se împărtăşească cât mai des, iar când mă vedea că intru cu Sfânta Euharistie avea un zâmbet atât de plăcut pe chip, în ciuda slăbiciunii trupeşti!

Ceea ce vă spun sunt lucruri atât de marcante, aici, încât, aşa cum zice Sfânta Scriptură, dacă noi tăcem, pietrele vor striga. Sunt evidenţe pe care noi le trăim în fiecare zi şi care te fac să nu mai poţi vorbi despre altceva, ci numai şi numai despre asta, despre puterea pe care oamenii atât de slăbiţi trupeşte pot să o aibă, în anumite momente. N-o să uit niciodată acel zâmbet într-un trup atât de firav! Era o fată licenţiată în Drept şi care înţelegea perfect starea în care se află, dar care, totuşi, om fiind, mai avea o speranţă…

– Cine trece mai greu peste momentele acestea: bărbaţii, femeile, sau nu există regulă?

– Bărbaţii trec mai greu. Mult mai greu. N-o să uit niciodată un aparţinător, un bărbat de 40 şi ceva de ani, care era aici împreună cu fiica de 18 ani, pentru că soţia, respectiv mama domnişoarei, era internată la noi într-o stare foarte avansată de boală. Acest domn mă cheamă la un moment dat şi-mi spune: „Părinte, tare v-aş ruga, dacă puteţi, să vorbiţi cu fiica mea, puţin, pentru că e la o vârstă tânără, nu înţelege momentele astea şi îi va fi foarte greu să accepte despărţirea de mama ei”. Când am vorbit cu domnişoara respectivă, mi-am dat seama că „slăbănogul”, de fapt, era el, tatăl fetei. Ca dovadă, când a survenit decesul pacientei, el a fost cel ca şi leşinat, nu fata. De asta zic că sunt nişte mecanisme de apărare, un soi de… contratransfer: „Vorbiţi cu fata, s-ar putea să nu reziste”, care de fapt însemna: „Aveţi grijă de mine, căci s-ar putea să nu fac faţă”.

– Dvs vorbiţi de aparţinători. În ce priveşte pacienţii, cum e?

– E acelaşi lucru şi cu pacienţii. Bărbaţilor le este mult mai frică şi de ideea de moarte şi de posibilitatea de a avea dureri şi de a nu face faţă suferinţei.

– Poate şi pentru că femeile au fost obişnuite cu durerile naşterii, şi nu numai…

Vedeţi aici, în fiecare zi, durere, suferinţă, luptă cu boala, bucurii mari din lucruri mărunte, lecţii de viaţă din ceea ce, în afara Centrului, ar putea părea nimicuri. Din tot ce vedeţi aici în fiecare zi, ce rămâne cel mai mult în suflet?

– În noiembrie anul trecut am avut hram, de Sfântul Nectarie, şi, sigur, ca la orice sărbătoare a hramului, au fost mai mulţi preoţi, a fost o slujbă mai deosebită, a fost prezent un cor, care a cântat. La sfârşit, una dintre pacientele noastre, care este reformată, dar care participă în mod regulat la slujbele oficiate, la paraclis, mi-a spus: „Părinte, ce bine dacă ar fi toate zilele aşa de frumoase ca asta!”. De fiecare dată când aud cuvinte atât de frumoase din partea unor oameni atât de bolnavi îmi vine în minte imaginea Înfricoşătoarei Judecăţi, căreia cred că şi de asta i se spune „înfricoşătoare”, pentru neputinţa noastră, a celor care încă suntem sănătoşi, de a ne bucura de lucruri aşa de mărunte.

Asta îmi rămâne în minte cel mai des când plec de aici: oamenii care pot să se bucure de lucruri mărunte. Îmi spun: „Părinte, aşa ne bucurăm de soare!”. Ei se pot bucura de soare, noi parcă nici nu-l vedem. Se bucură de lucruri atât de mărunte încât, cum zic adesea, pentru ei şi piatra e o pernă moale, pâinea mai tare e ca un cozonac, pentru că mulţumirea – o spun Sfinţii Părinţi – e starea omului desăvârşit. Îmi dau seama cât suntem noi de departe de desăvârşire, pentru că suntem în permanenţă nemulţumiţi, oricât confort am avea.

– Spuneaţi de o pacientă reformată. Câţi dintre pacienţii dvs din 2016 sunt ortodocşi şi câţi de alte confesiuni?

– Ortodocşi, în jur de 52 la sută, restul… baptişti, penticostali, martori ai lui Iehova, catolici, greco-catolici, reformaţi etc.

– Pacienţii care nu sunt ortodocşi participă la slujbele religioase pe care le oficiaţi la Centrul „Sf. Nectarie”?

– Cei mai mulţi care vin la slujbe, dintre cei care nu sunt ortodocşi, sunt romano sau greco-catolici, sau reformaţi. Am avut câteva paciente reformate, unele dintre ele vorbind destul de greu limba română, fiind din zone cu populaţie preponderent maghiară. M-au întrebat: „Părinte, putem să venim şi noi la adunare?”. „Cum să nu?! Îmi face plăcere!”. Vin şi asistă cu atâta respect! Le văd de fiecare dată, când citesc din Sfânta Evanghelie, că se ridică în picioare, aşa firave cum sunt. Le-am spus de atâtea ori că nu e cazul să se ridice, că Dumnezeu preferă mai degrabă o poziţie comodă şi gândul la rugăciune, decât o poziţie de drepţi şi gândul în altă parte. Şi-mi zic: „Părinte, când citiţi din Sfânta Evanghelie, trebuie, musai, să ne ridicăm”. Şi stau în picioare, cât citesc Evanghelia, şi eu mă grăbesc să citesc cât mai repede, ca ele să nu stea atât de mult în picioare…

– Catolici şi greco-catolici vin la slujbe?

– Vin foarte mulţi.

– Dar neoprotestanţi?

– Şi dintre aceştia. Ce m-a mirat şi m-a frapat în acelaşi timp: o doamnă, penticostală, venea în mod frecvent la Sfânta Liturghie (cei care vin, vin din proprie iniţiativă, pentru că noi nu exercităm absolut nici o presiune asupra lor, nici măcar propunere nu le facem şi nicidecum impunere; toţi sunt şi se simt liberi şi se simt bine că ne rugăm împreună lui Dumnezeu). Această doamnă, penticostală, de care vă spuneam, în momentul în care a decedat, fiicele ei, toate trei, şi ele penticostale, m-au chemat şi mi-au zis: „Părinte, vă rugăm să veniţi să-i citiţi nişte rugăciuni, căci la noi nu se prea citesc”. Mi-am dat seama că, uneori, în credinţă ajungi la un moment de vid; există un gol, e ceva de genul: „Te-am putut sprijini până acum, acum ai murit, salut!”. Dragostea dispare, e ca şi cum dragostea ar avea o limită: „Până aici! De aici încolo nu te mai pot sprijini. Nu mai eşti al meu! Nu ne mai aparţinem unii altora!”.

– Ţine de specificul fiecărei confesiuni, cred că trebuie să acceptăm asta.

– Sigur, aşa este. Ţin minte că a venit un pastor penticostal, care îl avea internat aici pe tatăl său, care era ortodox. De fiecare dată când mergeam să-l împărtăşesc pe tatăl său, stătea şi el în picioare şi îşi ţinea mâinile împreunate a rugăciune. Într-o miercuri, efectiv am uitat să trec pe la pacientul respectiv şi acest pastor penticostal m-a chemat şi mi-a zis: „Părinte, pe tata nu l-aţi împărtăşit astăzi”. Am rămas oarecum mirat, dar tot el a fost cel care m-a „trezit”, zicându-mi: „Părinte, eu sunt penticostal, dar tata este ortodox!”.

– Frumos. Şi impresionant, totodată!

– Aşa este. Fiul i-a respectat tatălui, până în ultima clipă, simţămintele, credinţa, şi l-a lăsat să trăiască, dar şi să moară, aşa cum s-a născut.

– Povesteaţi odată, cu vreo doi ani în urmă, întâmplări mai… puţin obişnuite, în viaţa de toate zilele, petrecute la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”. Cum a fost, sub acest aspect, anul 2016?

(Răspunsul, în ediţia de marţi, 31 ianuarie, a ziarului Făclia)

M. TRIPON