La aniversare. Atletul Ilarie Măgdaş – Sprinterul Clujului de odinioară (1950-1960)

Atletul Ilarie Măgdaş (1954)

În cele ce urmează dorim a „dezgropa“ din trecut şi uitare o marcantă personalitate a atletismului clujean, cinstindu-i munca şi efortul depuse pentru urbea noastră, Clujul, pentru România anilor 1950-1960. Îl prezentăm pe remarcabilul sprinter Ilarie Măgdaş, cu prilejul împlinirii frumoasei vîrste de 81 ani (n. 27.07.1934). Renumitul atlet a făcut parte din faimosul club sportiv “Ştiinţa Cluj”, în epoca în care toate marile oraşe ale ţării – şi nu numai acestea -, dispuneau de cluburi sportive şi echipe de atletism (unele chiar de mai multe), aflate într-o competiţie naţională. Atletismul, competiţie spectaculoasă, a dîrzeniei personale, cinstită şi dreaptă, evaluată de cronometru şi centimetru, măsurători “matematice” şi de mărturia timpului, a muncii, cutezanţei şi talentului fiecăruia, va rămîne întotdeauna adevăratul chiar daca nu şi în mod oficial sport rege. În zilele noastre, atletismul a devenit un copil sărac al sportului românesc. Vinovaţi sîntem cu toţii, în frunte cu cei ce conduc ţara şi destinele sportului la toate nivelurile.

Cel ce consemnează rîndurile de faţă îl văzuse prima oară pe tînărul atlet Ilarie Măgdaş la “Stadionul 23 August” din Bucureşti, cu prilejul “Festivalului Mondial al Tineretului (1953). Eram atunci student la Cluj, primisem de la “Asociaţia Studenţilor“ bilet de odihnă la Sinaia, în vacanţa de vară, iar de acolo mersesem pentru o zi la Bucureşti, să urmăresc întrecerile de atletism. Mă nimerisem în tribună, undeva la partea de jos, în apropierea pistei de atletism, lîngă doi reporteri sportivi. La un moment dat, trecu prin faţa noastră un tînăr atlet, înalt, suplu, cu mers mlădios, purtător al unui tricou cu tricolorul românesc pe piept.

– Tu ştii cine este tînărul care trece prin faţa noastră, întrebă unul dintre cei doi, pe celălalt.

– Nu, fusese răspunsul, sec.

– Este atletul junior Ilarie Măgdaş de la Cluj, o stea în devenire a sprintului românesc; a realizat la acest Festival record naţional de juniori la 200 m, 22 de secunde.

Ilarie Măgdaş la finalul ştafetei de 4×100 m (Internaţionalele României, 1957)

– Mulţumesc, mă bucur să-l văd, îl ştiam după nume din presă, dar nu-l văzusem pînă acum.

De atunci a rămas această apreciere în mintea mea, referitoare la Ilarie Măgdaş, urmărindu-i ascensiunea sportivă şi, adesea, cursele de 100 m parcurse ca o nălucă cu fuleul său impresionant, în vuietul şi aplauzele spectatorilor – drept răsplată învingătorului !

Personal, l-am cunoscut abia prin anii 2010. Întîlnindu-l adesea în cartierul Grigorescu din Cluj, unde amîndoi avem locuinţele – lîngă parcul din “Piaţa 11 Iulie’’ –, l-am abordat într-o zi pe stradă, spunîndu-i de unde şi de cînd îl ştiu. Vădit emoţionat, s-a bucurat, îmbujorîndu-se la faţă. Din ziua respectivă ne salutăm respectuos, întîlnindu-ne. L-am întrebat, nu demult, dacă ar fi de acord cu un reportaj-interviu, referitor la activitatea sportivă a domniei sale. După un moment de cumpănire, răspunsul a fost afirmativ, traducîndu-l în faptă ceva mai tîrziu, după cum urmează:

• Vă rugăm, spuneţi-ne, dle ing. Ilarie Măgdaş, ce factori au motivat atracţia dumneavoastră spre stadion şi de unde a venit îndemnul practicării atletismului de performanţă?

• Să vă spun mai întîi că sînt născut la Dej (1934), iar în anul 1937, părinţii mei şi-au schimbat domiciliul, venind la Cluj. S-au stabilit cu locuinţa în cartierul Grigorescu, în apropierea a două obiective sportive cunoscute azi cu numele „Parcului Sportiv Dr. Iuliu Haţieganu“ şi “Stadionul Cluj-Arena“, la care ajungeam, pe jos, în 15 minute. Copil fiind, ambele locuri le vizitam adesea, pentru recreere, iar devenind mai mare frecventam stadioanele cu prietenii de joacă. Aproape de fiecare dată vedeam atleţi antrenîndu-se – tineri cu corpul armonios dezvoltat, gîndindu-mă, ce grozav ar fi să fac şi eu sport cînd voi deveni mare. Mi-a plăcut de mic copil să alerg şi o făceam întrecîndu-ne în grupuri de copii. Văzîndu-ne un nene din vecini, ne punea să alergăm, oferindu-i învingătorului 1 leu pentru bomboane. De fiecare dată învingătorul eram eu.

Ion Arnăutu, Ilarie Măgdaş şi Ion Moina (1982)

Activitatea sportivă organizată am început-o la Şcoala Medie Tehnică CFR din Cluj (1948-1952) unde eram elev. La început am jucat volei, înscriindu-mă şi în echipa de atletism a şcolii. La finala pe ţară a concursului şcolilor medii tehnice, organizată la Brăila (1951), am cîştigat proba de 100 m. De atunci am început pregătirile numai la secţia de atletism a “Asociaţiei Sportive Locomotiva” din Cluj, sub îndrumarea antrenorului Hubert Iosif (fost atlet). În anul 1952 m-am transferat la clubul universitar „Ştiinţa Cluj”, pregătindu-mă sub îndrumarea renumitului antrenor dr. Ion Arnăutu. La noul club care a format mulţi atleţi de valoare naţională-internaţională, de-a lungul timpului, au crescut şi performanţele mele sportive, fiind cooptat în lotul naţional de atletism (juniori şi seniori), participînd la numeroase concursuri internaţionale.

• Vorbiţi-ne, pe scurt, despre baza şi modalităţile sau căile de selecţie ale tinerilor cu aptitudini – din toate mediile sociale – în vederea practicării sportului de performanţă, în timpul activităţii dv; eventual o comparaţie cu perioada actuală.

• În perioada anilor 1950-1960 şi, ulterior, a existat o preocupare majoră pentru realizarea în ţara noastră a unui atletism de performanţă capabil să afirme România pe arena internaţională. În vederea depistării tinerelor talente se organizau concursuri ce angajau tinerii din toate mediile sociale, de la sate, oraşe, din cadrul şcolilor profesionale, liceelor etc., selectionîndu-se adevărate talente, îndrumate apoi spre cluburi sportive pentru performanţă. În perioada actuală lipsesc sau se organizează rareori aceste concursuri de selecţie adresate tineretului de pretutindeni, aspect reflectat în numărul redus al tineretului pe stadioane, pe pistele de atletism. În consecinţă, lipseşte baza de selecţie, pierzîndu-se multe valori în anonimat. Evident, în privinţa dotărilor tehnice, a echipamentelor şi a metodelor de antrenament, exista o diferenţă majoră faţă de nivelul actual modernizat, ceea ce rezultă şi din îmbunătăţirea performanţelor.

• Ce antrenor sau antrenori aţi avut, în ce măsură aţi recunoscut rolul lor în ridicarea măiestriei sportive, în obţinerea rezultatelor, şi dacă v-au impresionat modele de atleţi pe care să-i urmaţi ?

• Adevăratul meu antrenor şi sfetnic părintesc (dar sever) a fost Ion Arnăutu (1910-1992), făgărăşan de origine, fost student şi atlet polivalent la Cluj, doctor în drept – motiv pentru care i se spunea doctorul, devenind autodidact, antrenor emerit, decorat cu numeroase medalii pentru meritele sale. Sub bagheta sa magică s-a format, parţial, marele Ion Moina, pe urmă, la Timişoara (cînd Universitatea din Cluj era în refugiu, 1940-1944), a antrenat pe renumiţii Ion Söter, Eugen Lupşa, Sorin Poenaru, iar după revenirea Universităţii la Cluj, a crescut sub îndrumarea abilă a doctorului o întreagă pleadă de atleţi. Amintesc cîţiva: Alexandra Taifas-Sicoe (100 şi 200 m), Ilarie Măgdaş (100 şi 200 m), Traian Sudrigean (400 m), Aurel Palade-Ursu (800 m), Grigore Cojocaru (3000 m obstacole), Gabriel Georgescu (greutate), Mircea Pop (100 şi 200 m), Virgil Grobei (100 şi 400 m garduri), Cornel Porumb (înălţime), Traian Chitul (lungime şi triplu salt), Kurt Sokol (decatlon), Ilona Miklos (suliţă), Dora Copândeanu (100 m), Emma Konrad (100 m), Nina Pasciuc (800 şi 1500 m), Marilis Cuţui (800 şi 1500 m), Ana Beşuan (100 şi 200 m) şi mulţi alţii. Am recunoscut în cazul antrenorului Arnăutu un maestru în conducerea antrenamentelor şi obţinerea performanţelor.

În privinţa atleţilor model m-a impresionat, în mod special, celebrul Ion Moina – zis şi Moci, după numele satului din jud. Cluj de unde provenea atletul. Metaforic se mai spune: la Moci au “căzut doi meteoriţi”, unul adevărat în 1882 (35,7 kg, cel mai mare aflat pe teritoriul României), şi altul, atletul Ion Moina. Am remarcat la Owens-ul românilor, omul, pe cît de mare, pe atît de modest, constituţia fizică ornată cu pachete de muşchi ultrafibroşi, stilul de alergare întins, rezultînd pasul mare, performanţele de top mondial (10”4 în 1946 ! la 100 m); amintesc şi pe prietenul meu mai mare, de atunci, polivalentul atlet timişorean la origine, Hans Wiesenmayer, sprinter, săritor în lungime, decatlonist (şi altceva la nevoie cu prilejul concursurilor).

• Faceţi-ne plăcerea unei incursiuni remember în epoca timpului abordat şi nominalizaţi cîteva personalităţi ale atletismului clujean din perioada activităţii dumneavoastră.

• Au fost numeroşi. Mă opresc asupra valorii performanţelor realizate de unii dintre ei, consemnate în presă la timpul lor şi în diferite publicaţii sportive, între care citez valoroasa carte enciclopedică „Istoria atletismului românesc” (A. Boriga, N. Mărăşescu, C. Vladu, Editura pentru Sport, 2012, 1265 p.). Încep cu o autentică valoare naţională, longeviva atletă Alexandra Taifas-Sicoe: 28 titluri de campioană naţională, 26 recorduri naţionale, olimpică, maestră a sportului. De talie valorică mai mult sau mai puţin apropiată acestei distinse doamne a atletismului clujean au fost: Traian Sudrigean, Aurel Palade-Ursu, Kurt Sokol, Mircea Pop, Cornel Porumb, Ilona Miklos, Nina Pasciuc, Emma Konrad, Dora Copîndeanu, Ana Beşuan ş.a. Atleţii de la „Ştiinţa Cluj“, în totalitate studenţi ai universităţilor clujene, au constituit un colectiv puternic şi unit, fiind printre cei mai valoroşi din ţară, iar clubul nostru era principalul rival al celor din Bucureşti, redutabilele Steaua şi Dinamo.

• Precizaţi-ne cîteva competiţii atletice internaţionale de anvergură la care aţi participat şi ce poziţie valorică ocupa atletismul românesc al anilor 1950-1960, în Balcani şi Europa?

• Am participat de-a lungul celor 10 ani de atlet competitor în loturile României (1951-1960) la numeroase competiţii atletice internaţionale, concurînd la probele de 100, 200 m şi ştafetă 4×100 m, obţinînd rezultate bune la timpul lor. Între competiţiile importante la care am concurat amintesc, la juniori: Ungaria-România (Budapesta, 1952) şi România-Ungaria (Ploieşti, 1953), Festivalul Mondial al Tineretului (Bucureşti, 1953); la seniori: europene (Elveţia, 1954), Festivalul Mondial Studenţesc (Budapesta, 1954), balcaniade (Atena, 1957, 1960), Belgrad (1958), mondiale universitare (Paris, 1957), concursul inedit, Balcani – Scandinavia (Atena 1957), concursuri bilaterale inter-ţări: România şi următoarele ţări europene, în succesiune: Belgia (1953), Olanda (1954), Elveţia (1954), Franţa (1955, 1956), Norvegia (1955, 1956, 1958), Republica Democrată Germană (1957), campionatele internaţionale ale României (susţinute anual). La numeroase dintre aceste concursuri echipa României, cu lot omogen, a obţinut victoria sau locuri fruntaşe.

• Care au fost performanţele de vîrf realizate de dumneavoastră în probele preferate şi principalii ”adversari” la nivel naţional?

• Între performanţele personale obţinute amintesc cîteva: record naţional de juniori la 200 m, 22” (1953) ; 10”,6 la 100 m şi 21”,7 la 200 m seniori. Campion naţional la 100 m (1954, 1957) şi 200 m (1954), campion balcanic la ştafeta 4×100 (1957), campion universitar, 100 şi 200 m etc. În urma performanţelor atletice realizate am primit distincţiile: “Maestru al Sportului” (1955), medalia “Meritul Sportiv” cl a II-a (1968) şi “Diploma de Excelenţă“ din partea Federaţiei Române de Atletism.

În privinţa adversarilor sportivi la nivel naţional amintesc pe colegul meu de club, Mircea Pop, şi el cu 10”, 6 la 100 m, de asemenea pe regretaţii multipli campioni naţionali Al. Stoenescu, H. Wiesenmayer, L. Marx, de la cluburi bucureştene.

• Ce sentimente trăiţi, văzînd la TV penuria atleţilor români participanţi în prezent la competiţii de nivel european, mondial şi rezultatele obţinute?

• Sincer spun, mă cuprinde nostalgia amintirilor, a evenimentelor trăite pe stadioane în urmă cu mai bine de un jumătate de secol. Revăd sacrificiile ce ne-au marcat, condiţiile tehnice net superioare oferite atleţilor de azi, saltul valoric al performanţelor, inclusiv recompensele importante în urma efortului. Apoi, trăiesc regretul de a vedea în perioada ce-o parcurgem un număr impardonabil de redus al atleţilor români participanţi la competiţii internaţionale, iar rezultatele acestora rareori ne mulţumesc.

• Ce recomandaţi sub aspect conceptual-organizatoric forurilor sportive naţionale şi judeţene în vederea stimulării atletismului românesc, de asemenea, tinerilor din zilele noastre, în privinţa îndemnului practicării sportului de performanţă, în general, a atletismului, în special?

• Per ansamblu, atletismul românesc nu este foarte vizibil pe plan intern, scăzînd interesul sub aspect organizatoric, competiţional, şi se afirmă prea modest pe plan extern. Lipsesc, ceea ce am avut odată, competiţiile de selecţie (zise de masă) a tinerelor talente, la nivelul întregii ţări, ducem lipsa terenurilor de sport dotate cu piste de atletism, exceptînd oraşele. Se impune, obligatoriu, să se creeze baze sportive, în mod imperios, terenuri de fotbal dotate cu auxiliarele necesare practicării atletismului la nivelul comunelor, miniterenuri pe lîngă unele şcoli, de asemenea terenuri de tenis în mediul sătesc, sub coordonarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării, a primăriilor locale, respectiv a Consiliilor Judeţene, dupa modelul Iuliu Haţieganu.

• Cum se simte sportivul purtător al tricoului tricolor românesc pe stadioanele europene, ale lumii şi mai ales în momentul intonării imnului naţional cuvenit învingătorului?

• În această privinţă, manifestările şi trăirile sportivilor sînt diferite. Ca o constatare generală pot spune că nu de puţine ori, cînd urci pe una din cele trei trepte ale podiumului de premiere, îţi tremură picioarele de emoţie, iar dacă eşti fericitul ce urcă pe cea mai înaltă treaptă, la auzul primelor note ale intonării imnului naţional, te podidesc lacrimile sub avalanşa stării momentului, a sublimului realizat.

Primiţi dle ing. Ilarie Măgdaş felicitările cuvenite octogenarului, recunoştinţa acelora în memoria cărora aţi rămas, a României pe care aţi reprezentat-o cu cinste în calitate de atlet pe stadioane, dar şi pentru sugestiile preconizate să revigoreze atletismul din ţara noastră. Fostele glorii ale sportului românesc şi clujean constituie exemple şi stimuli pentru tineretul de azi. Să nu-i lăsăm în totală uitare.

Interviu consemnat de

Prof. univ. emerit, dr. Ioan MÂRZA