La Ambulanţă, în fiecare zi şi în fiecare tură „e altfel”

Experienţă şi un pic de „nebunie”. Asta spune Ioan IGNAT, unul dintre seniorii Serviciului de Ambulanţă Cluj, că îi trebuie unui ambulanţier, ca să facă faţă solicitărilor pe care le presupune munca pe o maşină de urgenţă de tip „ARTI”. După dialogul cu domnia sa însă, eu aş adăuga că îi trebuie şi multă putere sufletească şi, mai cu seamă, o mare dragoste de oameni. Şi, nu în ultimul rînd, credinţă. Şi pasiune. Altfel, nu ştiu cum cineva ar rezista 30 de ani în linia întîi, gata mereu să ajute, bucurîndu-se cînd a putut ajuta sau acceptînd, uneori, că a ajuns prea tîrziu.

 – Care este cea mai mare viteză cu care aţi condus o ambulanţă, domnule Ignat?

– Aproape 180 km/oră.

– De ce trebuia să mergeţi aşa de repede?

– Era o urgenţă. Era un copil  mic în incubator şi l-am dus la Budapesta. Era grav şi trebuia să ajungem cu el cît mai repede. Au fost porţiuni de traseu, de la Cluj la Budapesta, unde am putut merge cu viteza asta, pe autostradă, unde am avut loc.

– Se întîmplă ca, atunci cînd mergeţi spre o urgenţă, să vă gîndiţi că avînd o viteză foarte mare vă puteţi pune în pericol propria viaţă?

– Bineînţeles! Asta, din start. De cînd lucrez la Ambulanţă, în prim plan am pus întotdeauna şi asta: viaţa noastră, a echipajului.

– Şi atunci, cum le împăcaţi pe amîndouă, viteza şi siguranţa dvs?

– Cum să vă explic? Aici trebuie un pic de experienţă şi, pe lîngă experienţă, un pic, să zic aşa, de „nebunie”; şi vechimea. Ca să lucrezi pe o maşină de accidente trebuie să ai un pic de vechime.

– De cît timp lucraţi la Serviciul de Ambulanţă?

– Mai am cîteva luni şi împlinesc 30 de ani. Am lucrat la „Salvare” înainte de Revoluţie şi din ăştia 30 de ani, aproape 20 am lucrat numai pe maşini de urgenţă. Urgenţe de gradul zero, asta însemnînd accidente, oameni căzuţi de la înălţime, electrocutaţi, cardiaci, căzuţi în stradă, transporturi asistate, transport de organe, asistenţă medicală la coloanele oficiale şi tot felul de transporturi din astea, mai speciale, în care trebuie un echipaj cu medic şi asistentă şi maşină pe care noi o numim „tip ARTI”, adică Ambulanţă de Resuscitare şi Terapie Intensivă, echivalentele maşinilor pe care le are SMURD.

– Cum aţi ajuns să lucraţi la Ambulanţă, mai bine zis la Salvare, căci Salvare se numea acum 30 de ani?

– Ca să pot lucra aici îmi trebuia, prima dată, o vechime de cinci ani ca şofer profesionist. Au fost posturi libere, am dat un concurs pe care l-am luat şi… m-am angajat ca şofer pe Salvare.

– Pe ce maşină aţi început?

– Pe o Dacia 1100, după care am trecut pe o Dacia 1300, break. Am lucrat şi pe un TV, echipat cu nişte dotări minime.

– Atunci eraţi doar şofer?

– Doar şofer, da. Şofer simplu am lucrat vreo cinci ani, după care am început cursurile de ambulanţier. În cei cinci ani am fost şofer III, am trecut, prin examen, la şofer II, apoi şofer I. Erau nişte etape prin care trebuia să treci, după care, cu o vechime de şofer I, puteai să te înscrii la cursurile de ambulanţier ca să poţi apoi lucra pe maşinile speciale.

– Cursurile acestea au legătură cu competenţele dvs pe linie medicală?

– Da. Sînt cursuri de pregătire medicală. Dar ca să te poţi înscrie la aceste cursuri trebuia, pe lîngă vechimea pe care o ai la Ambulanţă, să fii şofer I. Abia atunci aveai dreptul să te înscrii la cursurile astea, de pregătire, pentru a deveni ambulanţier.

Trebuie să ai o pregătire medicală ca să poţi să lucrezi împreună cu echipajul – care la început era format din medic, asistent şi brancardier -, pe maşinile astea moderne, dotate şi echipate cu aparatură medicală. Pe parcurs, posturile de brancardieri s-au redus, un echipaj fiind format acum din medic, asistent şi ambulanţier.

– Ce intră în competenţele dvs de ambulanţier? Ce ştie să facă un ambulanţier în situaţii de urgenţă?

– În primul rînd, să acorde primul ajutor. Trebuie apoi să ştie să mînuiască targa, să ştie să folosească toată aparatura cu care este dotată o maşină de urgenţă de tip ARTI. În plus, trebuie să pregătească, pentru medic şi pentru asistent, trusele de perfuzii, seringa, fiolele pentru injecţii. Dacă e vorba de – să zicem – un stop cardio-respirator, trebuie să ajute la manevrele de resuscitare, deci trebuie să ştie să lucreze cu balonul, cu tuburile de oxigen, practic cu tot ce este dotată maşina. Eu trebuie să cunosc perfect maşina, de la A la Z, şi să ştiu să lucrez cu toate aparatele cu care este dotată.

– La fel ca un asistent, poate…?

– Noi sîntem… ajutoarele de asistenţi. Trebuie să ştim să luăm o tensiune, să luăm o glicemie…, trebuie să ştim de toate.

– Cîte ore petreceţi, pe săptămînă, în teren?

– Cam 48 de ore.

– Asta e mult sau e puţin?

– E mult. E mult pentru că într-o tură de 12 ore se lucrează efectiv peste 10 ore, pauzele însemnînd plecarea la caz, întoarcerea de la caz sau aşteptarea de 10 minute între cazuri.

– Ce e cel mai greu la Serviciul de Ambulanţă?

– Aici, tot e greu. Nu este lucru uşor, la Ambulanţă.

– Şi atunci, de ce nu plecaţi de aici?

– Pentru că aici m-am învăţat şi aici mi-a plăcut, de la început. Puteam să plec de multe ori. Am rămas însă pentru că aici îmi place.

– Cum e o zi la Ambulanţă?

– În fiecare zi şi în fiecare tură e altfel. Nu sînt cazuri identice, tot timpul e… altceva. Cînd mergi la un caz, pînă să ajungi la locul cu pricina tot timpul trebuie să te gîndeşti: oare ce găsesc acolo? ce trebuie să facem? cum să facem? Plus de asta, ca ambulanţier, cînd pleci la un accident foloseşti sirenele şi ai o viteză mai mare, şi trebuie să ai grijă şi de tine şi de echipajul pe care-l duci. Eu trebuie să duc echipajul în siguranţă la caz, să ajung repede la caz, iar acolo, să ajut echipajul. Cînd am ajuns, trebuie să ştiu ce am de făcut, fiindcă la un accident nu este timp de discuţii, tu trebuie să gîndeşti dinainte ce vei găsi acolo. În momentul în care te dai jos din maşină, fiecare ştie ce trebuie să facă: doctorul merge într-o parte, se ocupă de victimă, eu ştiu ce trebuie să duc din maşină… Nu mai trebuie să-mi explice nimeni, acolo, ce am de lucru, fiindcă ştiu singur ce am de făcut.

– S-a întîmplat vreodată să vă pară rău că maşina nu-i… avion?

– De cîteva ori s-a întîmplat, da.

– E urît să vezi mereu accidente?

– Nu sînt numai accidente de circulaţie. Poate fi un om căzut în stradă. Poate fi un om beat, cum zice de obicei lumea, cînd vedere un om căzut în stradă, dar poate fi un om care suferă cu inima. Un om care poate a făcut infarct şi care trebuie ajutat, trebuie resuscitat. Îmi amintesc un astfel de caz, un om căzut în stradă, şi cînd noi am ajuns acolo toată lumea spunea că e pierdut, că nu mai avem ce să-i facem. Am început manevrele de resuscitare acolo, în stradă, după care l-am dus la Cardiologie. Peste două zile am trecut, împreună cu medicul cu care fusesem în tură, pe la Cardiologie să vedem ce face, iar omul era prin curte, umbla. Toată lumea îl vedea mort, cînd era căzut în stradă. Ziceau că nu mai avem ce să-i facem.

– Care sînt cazurile care nu se uită?

– Cazurile care nu se uită sînt cazurile acelea în care nu mai poţi face nimic. Alea nu le uiţi, pentru că ştii că ai un echipaj lîngă tine, competent, pregătit, şi… nu mai ai ce face. Şi am avut destule astfel de cazuri. În rest, sînt impresionante cazurile cu copii. Rămîn însă în minte şi cazurile în care reuşeşti să faci ceva şi te bucuri că ai făcut. Am avut accidente de circulaţie, am intrat în  maşinile făcute zob şi am scos oamenii afară şi i-am dus la clinică, iarăşi, tot aşa, cu resuscitări, cu echipa, iar după o săptămînă, două, erau bine. Rămîn în minte şi cazurile pe care le-ai putut rezolva, ai o bucurie aparte că ai salvat un om.

– Cam ce cazuri v-au rămas în minte, după 30 de ani de muncă pe ambulanţă?

– Sînt multe, nici nu ştiu la care să mă gîndesc. Am avut aici, pe Valea Chintăului, un accident de circulaţie. Cu echipajul de Poliţie am măsurat aproape 90 de metri cît era tîrîtă victima sub maşină. Un alt caz, între Răscruci şi Jucu. Cînd am ajuns noi, maşina era ruptă-n două, partea din spate. Am înţeles că era o farmacistă din Gherla. Era decapitată. Pe bancheta din spate.

Chiar la început, la început, cînd lucram pe un TV, a fost unul dintre primele accidente mai grave la care m-am dus: la Arta Jucăriilor, pe Cîmpina. S-a aprins hala, acolo, şi au sărit muncitorii pe geam şi au murit. Arşi.

Am avut, pe tronsonul de la Feleac la Turda, o grămadă de accidente. Apoi, la Căpuşu Mare, la terasă. A luat foc o maşină şi, cu centura de siguranţă pusă, a ars şoferiţa acolo, în maşină.

Pe Calea Turzii în jos am avut, iarăşi, accidente, s-au răsturnat TIR-uri. Motociclişti, în Baciu sau în Zorilor, accidente de circulaţie pe trecere de pietoni. Sînt foarte, foarte multe… La Astoria, cînd s-a surpat pămîntul pe muncitori, la 4-5 metri. I-au scos după o oră şi ceva şi noi n-am mai avut ce să facem…

La Revoluţie, am fost de serviciu chiar în 21 decembrie. Am fost chemat la Continental cînd au fost împuşcaţi primii oameni. Am fost trimis prin staţie, cu brancardier, în Piaţa Libertăţii. N-am ajuns bine la Metropol că au început să tragă şi aici. Am luat un împuşcat din faţă de la Metropol şi un băiat tînăr m-a ajutat să-l pun în Salvare, cu targa. Băiatul a spus că vine cu noi, la clinică, să ne ajute să-l ducem pe cel împuşcat, că e un coleg al lui. Şi-n momentul în care i-am deschis uşa din spate, să intre în break, au început să tragă din nou. Eu am apucat să intru la volan şi să închid uşa mea, pe el însă l-au împuşcat lîngă Salvare. O secundă dacă mai rămîneam afară, şi pe mine mă împuşcau, la Metropol.

– Cîte cazuri aţi luat, atunci?

– Am dus împuşcaţii de la Metropol şi pe urmă am mai dus între clinici. Am făcut transport de sînge la Spitalul Militar, noaptea. Cu pistolul la gît m-au scos afară din maşină să o verifice, dacă nu am în ea bombe sau altceva, că nimic nu era clar în noaptea de 21 spre 22 decembrie.

– Cît timp rămîn în minte cazurile astea?

– Rămîn… Dacă vă spun primul caz, după angajare… Sînt aproape 30 de ani şi a rămas în minte. A fost la Fabrica de pensule, un băiat de 21-22 de ani. Pe cînd am ajuns, era decedat. Făcuse stop cardio-respirator.

– Cînd mergeţi spre un caz, ce e cel mai greu în trafic?

– Oraşul aglomerat. Multe maşini. Conducătorii auto, sau marea lor majoritate, ne acordă prioritate, dar e aglomeraţie foarte mare şi uneori, cu toată bunăvoinţa lor, nu avem loc de trecere. Pe marea majoritate a străzilor din Cluj nu se poate circula, mai ales la orele de vîrf. Sînt maşini parcate şi pe stînga şi pe dreapta. Aglomeraţia, asta e problema cea mai mare.

– S-a întîmplat să pierdeţi un caz, adică să ajungeţi prea tîrziu, din cauza aglomeraţiei?

– S-a întîmplat. Au fost cazuri cînd s-a ajuns tîrziu, din cauza aglomeraţiei. Efectiv nu ai pe unde să treci.

– De regulă, pacienţii îşi cunosc doctorii şi asistenţii şi, după ce se fac bine, se duc la ei cu flori sau cu ceva, în semn de recunoştinţă. Pe dvs, pe ambulanţieri, vă ţin minte sau vă caută cei pe care, împreună cu medicul şi cu asistenta, i-aţi salvat?

– Poate că ne ţin minte, că i-am salvat, nu ştiu. Mai sînt cazuri cînd familia trimite scrisori de mulţumire către echipaj, în care sîntem incluşi şi noi. Sînt cazuri, dar nu multe.

– Atunci cînd ajungeţi la un caz, în general, cei care se află acolo sînt conştienţi că dvs aveţi şi alte competenţe decît aceea de a conduce ambulanţa?

– Nu cred. De obicei zic: „A venit Salvarea cu şoferul şi medicul şi asistenta”. O mare parte a oamenilor nu ştiu că noi nu sîntem simpli şoferi. Multă lume, chiar dintre cei care mă cunosc, mă întrebă de ce la mine pe spate sau pe ecuson scrie „ambulanţier” şi nu „şofer”. Nu ştiu că noi avem o pregătire medicală şi ne tratează ca simpli şoferi.

– Mi-aţi spus că la Ambulanţă nimic nu e uşor. Totuşi, din momentul în care care aţi primit ordinul de misiune şi pînă la finalizarea cazului, unde anume intervine greutatea cea mai mare?

– Cel mai greu este să ajungi repede la caz. Asta e cel mai greu, să faci tot posibilul să ajungi repede. În momentul în care primesc misiunea, eu repede trebuie să ştiu care e traseul cel mai scurt, să ştiu pe unde să mă duc, apoi să am grijă de echipajul meu, dar să am grijă şi de ceilalţi, care sînt în trafic. Partea a doua, grea, este, apoi, drumul de la locul solicitării la clinică. Numai că aici nu mai este chiar aşa de greu, fiindcă omul, pacientul, nu mai este singur pe drum, în aşteptare, e la noi în maşină, cu medicul şi cu asistenta lîngă el, monitorizat. Ştii că-l ai „în mînă”, încă.

– Se întîmplă, cînd ajungeţi la un caz, să trebuiască să vă spuneţi că aţi ajuns degeaba?

– Din păcate, da.

– Şi cum vă simţiţi atunci?

– Nu confortabil. M-am obişnuit însă, dar nu e o senzaţie plăcută. Cînd ajungi acolo şi vezi că nu mai poţi face nimic… nu e o senzaţie plăcută.

– Ce faceţi, în timpul liber, ca să scăpaţi de imaginile cu care vă întîlniţi într-o zi de lucru?

– În timpul liber, de regulă, nu mă gîndesc la servici. N-are rost să te gîndeşti toată ziua la ceea ce vezi pe teren. Numai că, la un moment dat, tot îţi aduci aminte, cînd stai. Rămîn în memorie, rămîn…

– Discutaţi între dvs, colegii, despre cazuri?

– Sigur că da. Discutăm după fiecare caz, în primul rînd discutăm între noi, cei din echipaj.

– De ce vă place ceea ce faceţi? Ce vă motivează?

– Tot timpul facem lucruri noi. Aici nu ai timp să te plictiseşti. Mergi şi ajuţi. Ştii că ai ajutat un om şi ăla-i mare lucru. Ai o împăcare sufletească să ştii că ai ajutat, că ai făcut ceva, şi chiar dacă nu ai mai avut ce să faci, ai avut bunăvoinţa să ajuţi un om. La un accident, nu ştii niciodată, poate fi cineva chiar din familia ta sau dintre prietenii tăi. Cum îl ajuţi pe al tău, aşa trebuie să-l ajuţi şi pe cel pe care nu-l cunoşţi.

– Dvs sînteţi un om credincios?

– Da.

– Dacă ar fi să vă alegeţi acum meseria..?

– Cred că tot aici aş ajunge, pentru că asta mi-a plăcut de la început şi asta-mi place.

M. TRIPON