Istoricul Doru Radosav demontează filmul ‚’ O mie de ani în Transilvania, o sută de ani în România’’

Ziarul Făclia de Cluj a stat de vorbă cu istoricul clujean prof. univ. dr. Doru Radosav pentru a obţine o părere avizată despre filmul documentar ‚’ O mie de ani în Transilvania, o sută de ani în România’’, realizat la solicitarea UDMR şi al cărui regizor este redactorul şef al Redacţiei minorităţi din cadrul Studioului Teritorial al TVR Cluj, Vig Emese. Universitarul clujean susţine că, din punct de vedere istoriografic şi a unei analize istorice, filmul are o valoare medie spre mediocră. Istoricul Doru Radosav arată că aşa-zisul documentar este marcat de o serie de derapări agramate în analiza trecutului. De asemenea, istoricul clujean avertizează că prin încercarea de a repune în discuţie Trianonul se atentează la actuala hartă politică europeană, care, spune acesta, este validată de construcţia Europei Unite, de Uniunea Europeană şi de tot ce înseamnă raporturile internaţionale.

Rep: Domnule profesor Doru Radosav, după cum deja cunoaşteţi, UDMR a lansat filmul ‚’O mie de ani în Transilvania, o sută de ani în România’’. În ce măsură acest film respectă adevărul istoric?

Prof. univ dr. Doru Radosav: Filmul documentar ‚’O mie de ani în Transilvania, o sută de ani în România’’ dedicat momentului 1918, mai ales partea întâi, intră în dezbaterile publice, politice, provocate de Centenarul Unirii de la Alba-Iulia şi modul în care, în prezent, opinia publică românească şi maghiară din Transilvania şi nu numai este marcată de acest eveniment şi încearcă interpretări şi reinterpretări ale anului 1918. În primul rând, opinia mea este că acest film documentar, din punct de vedere al unei evaluări istoriografice şi a unei analize istorice, este unul care are o valoare medie spre

mediocră. M-aş gândi în primul rând la pasajele din acest film în care sunt atacate şi surprinse anumite aspecte care poartă în ele o anumită notă discret vindicativă, maliţioasă şi care ocultează gândirea istorică onestă. În primul rând, filmul se doreşte a fi un documentar istoric dar v[zând începutul filmului observăm că debutează cu o notă patetică, un patetism nostalgic, care vorbeşte despre intrarea Armatei Române în Cluj, despre modul în care ‚’statuia apărătorului Carpaţilor’’ a fost distrusă de ‚’armata de ocupaţie’’, instituind de la bun început o tendinţă nostalgică şi justiţiarist vindicativă. Personajul care vorbeşte şi care face introducerea în film are această marcă nostalgic patetică pentru a face o receptare mai bună în rândul telespectatorilor. El păcătuieşte pentru că această introducere patetică doreşte să încoroneze un discurs cvasi-ştinţific asupa anului 1918.

Rep: Ce derapaje aţi surprins?

Prof. univ dr. Doru Radosav: Am rămas cu câteva impresii care te provoacă. În primul rând, cred eu că anul 1918 în interpretarea unor istorici maghiari, dar mai ales istorici români suferă de o anumită tendenţiozitate în sensul că anul 1918 este criticat prin faptul că are o notă eroică în discursul nostru public. Există un tip de eroizare a Actului de la 1918 şi a Marii Adunări Naţionale, care poartă un accent critic, maliţios, venit de nicăieri. Niciodată însă Actul de la 1918 nu a fost privit ca un act eroic, pentru că nu a fost act militar. Eroismul înseamnă angajare, curaj etc. Anul 1918, Adunarea de la Alba Iulia, a fost un act politic, plebiscitar, care a însemnat o voinţă colectivă, o conştiinţă colectivă în datele şi notele discursului public european. Mai mult decât atât, mecanismele, organizarea şi modul în care această adunare naţională a fost concepută nu stă sub semnul unei adunări populare, aşa cum ne-ar plăcea nouă românilor să credem astăzi sau le place criticilor să lanseze că a fost un fel de entuziasm folclorico-politic. Acest act s-a petrecut în rigorile unui eveniment şi a unui mecanism plebiscitar cu delegaţi veniţi din circumscripţiile electorale păstrate din vechea lege electorală austro-ungară, cu desemnări, cu delegări, cu legitimări, cu adeveriri ale unei voinţe comunitare colective din toate părţile Transilvaniei, sigur a lumii româneşti. Alba Iulia a fost o adunare a românilor care, în virtutea principiului autodeterminării şi a liberei dispuneri, s-a integrat în fluxul şi climatul timpului istoric de atunci. Cu alte cuvinte, această percepţie într-un fel tendenţioasă de a condamna Adunarea de la Alba Iulia prin notele ei eroizante nu-şi are locul pentru că, dacă ne amplasăm într-o analiză onestă şi profesionistă a actului, vom vedea despre ce este vorba. Iar în fundamentare juridică, naţiunea-naţionalitatea, în virtutea principiilor wilsoniene şi a gândiri politice, a devenit subiect de drept internaţional, lucru dezvoltat ulterior de şcoala juridică interbelică de la Cluj. Pe de altă parte, merită criticată această percepţie într-un fel ironic-peiorativă a negocierilor României în perioada de neutralitate care spune că ‚’s-a promis şi de o parte şi de alta’’. Dar de fapt, în fond şi la urma urmei, noi gândim istoria din perspectiva noastră de astăzi şi a prejudecăţilor noastre? Climatul politic, diplomatic, militar de atunci presupunea negocieri, ca în toată lumea de altfel, pentru a se maximiza şansele politice ale jucătorilor în marea istorie. Asta trebuie s-o ştim. Dacă nu ştim, suntem corigenţi în propria noastră meserie. Fenomenul de la Alba Iulia constituie încheierea unui proces, a unui fenomen istoric care presupunea construcţia naţională a identităţilor etnice, politice şi naţionale care s-a înscris într-un flux istoric larg pe parcursul întregului secol XIX. De asemenea, în datele acestui secol al naţionalităţilor şi a construcţiei politice şi naţionale, românii sunt asociaţi naţionalismului polonez, croat, slovac şi care marchează o gândire şi acţiune politică derulată pe parcursul întregului secol XIX. De asemenea, trebuie văzut că analiza particulară pe care noi trebuie s-o purtăm asupra evoluţiei şi procesului dezvoltării naţionalităţii şi configuraţiile statale ale acestei naţiuni ţin de un flux istoric european care traversează secolul XIX.

Naţionalismul românesc nu este mai prejos decât este naţionalismul slovac, croat, polonez, care şi-au găsit forme de exprimare politică în statul multietnic austo-ungar.

Pe de altă parte, acea notă ironică cum că naţionalismul românesc poate fi restrâns la accepte care presupuneau românismul, despre care istoricul român (Lucian Năstase Kovacs – n.n) ar fi fost lansat de Bogdan Petriceicu Haşdeu. Este un fals, este o mare greşeală. Noţiunea de românism a fost lansată de V.A. Urechia la 1858 şi a făcut o anumită carieră în discursul public intelectual, politic, cultural în secolul XIX şi începutul secolul XX. Sunt lucruri care presupun derapări agramate în analiza trecutului. Spun cu acest lucru şi trebuie să avertizăm că gândirea istorică prespune amplasarea oricărui eveniment, înclusiv al anului 1918, într-un cadru de referinţă în timp şi spaţiu, şi care deschide perspectiva interpretativă corectă. Gândirea istorică se cristalizează începând cu semetrul II al anului I de la Facultatea de Istorie. Dacă nu avem această gândire istorică şi nu am dobândit-o, sigur că vom cădea în capcanele prejudecăţilor şi spiritului vindicativ, ceea ce nu face bine analizei istorice. Dacă o ai, o ai. Dacă nu, încercăm să ne afirmăm în alte domenii ale profesiunii noastre.

Rep: Se încearcă să se acrediteze ideea că Actul de al Alba Iulia nu a fost unul legitim. Cum vedeţi acest lucru?

Prof. univ dr. Doru Radosav: Revenind la anul 1918 şi la interpretările care se dau în acest film, aş interveni cu nişte corecţii. Se spune că Adunarea de la Alba-Iulia nu reprezintă voinţa colectivă a tuturor naţionalităţilor transilvănene şi doar a naţiunii române, lucru pe care îl putem spune că şi în mişcarea slovacă, cehă sau poloneză existau în jurul lor comunităţi etnice reprezentative importante. Asta nu înseamnă că putem delegitima Actul de la Alba Iulia prin faptul că nu au participat toate naţionalităţile transilvănene. Asta merită o altă analiză, mai profundă, mai onestă.

De asemenea, se spune că în perioada de la sfârşitul războiului a fost o perioadă de disoluţie a autorităţii de stat. În tot imperiul s-a petrecut această disoluţie a autorităţii şi administraţiei de stat, datorită condiţiilor excepţionale de la sfârşitul războiului. Asta nu înseamnă că dispariţia autorităţii de stat nu a fost înlocuită prin forme ad-hoc de administrare a vieţii publice, a siguranţei, a securităţii individuale. Actul de la Alba Iulia s-a petrecut în datele unei instituiri organizatorice exemplare. Consiliile naţionale române locale au susbstituit dispariţia administraţiilor locale de factură austro-ungară. Gărzile naţionale realizate la nivelul localităţilor din ofiţeri şi soldaţi veniţi de pe front au asigurat viaţa liniştită a tuturor locuitorilor. Vă dau un exemplu pe baza documentelor: intrarea Armatei Române în Transilvania a venit cu un mesaj de asigurare a liniştii, a garantării proprietăţilor. În oraşul Satu Mare, de pildă, delegaţii primăriei şi ai reprezentanţilor comunităţii maghiare au primit Armata Română în aprile 1919 nu ca o cuceritoare, ci ca o salvatoare, o şansă de anulare a dezordinii şi a spiritului revoluţionar bolşevic. Armata Română a fost percepută ca o armată care venea să instituie ordinea şi pacea. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că, aşa cum începe filmul în mod patetic cu distrugerea ‚’apărătorului Carpaţilor’’, în toată lumea asta, dacă avem o gândire istorică şi nu suntem corigenţi la seminariile din anul I de facultate, instituirea noii puteri înseamnă dislocarea unor repere simbolice. Sigur, a fost înlăturat ‚’apărătorul Carpaţilor’’, dar statuia lui Matei Corvin sigur că a rămas. Noi intrăm într-un joc şi ne facem că nu înţelegem că reţeta universală a fost exceptată în cazul Clujului.

De asemenea, s-a dat o mare importanţă în acest film Rezoluţiei de la Alba Iulia. Rezoluţia de la Alba Iulia, care este atât de criticată astăzi pentru că liderii UDMR şi liderii comunităţii maghiare văd ca o promisiune neîndeplinită vizavi de comunitatea maghiară, de autonomie, a intrat într-o dezbatere publică intensă. Aici, vreau să spun că orice discuţie pe tema principiilor şi a prevederilor Rezoluţiei de la Alba Iulia trebuie purtată printr-o serioasă şi profesionistă analiză istorico-juridică. Alba Iulia, minorităţile şi tratatele de pace constituie un capitol foarte important în discursul public, politic din România anului 2018. Va trebui să dedicăm discuţii aplecate, cu maximă seriozitate, asupra a ceea ce înseamnă fundamentarea juridică a Rezoluţiei de la 1918 de la Alba Iulia. Trebuie să recitim, să vedem şi să facem o analiză serioasă asupra ce înseamnă minorităţile, Rezoluţia de la Alba Iulia, tratatele de pace şi modul în care statul român interbelic a gestionat promisiunile Rezoluţiei de la Alba Iulia. Istoricii maghiari care au vorbit în cadrul filmului s-au amplasat într-o naraţiune reconstitutivă, care de multe ori aduce şi o doză de obiectivitate. Surpinzător este faptul că unii istorici români, care au o identitate venită de nicăieri sau încearcă să-şi creeze o nouă identitate de nicăieri, sunt mai critici şi mai incisivi în analiza Adunării de la Alba Iulia decât potenţialele critici venite din partea istoricilor maghiari. Repet, va trebui să ne detaşăm din punct de vedere al unui spirit vindicativ. Cădem, de altfel, şi mie îmi pare rău că în istoriografia română, luând exemplele despre care am vorbit, într-un discurs istoriografic de pe timpul lui Roller sau Victor Cheresteşiu, care vedeau Actul Unirii ca un act imperialist al Regatului României şi care ne întorc într-un discurs istoriografic ce se învecinează cu un tip de snobism şi cosmopolitism disgraţios. Asta nu înseamnă că trebuie să fim patrioţi excesivi, însă nu trebuie să intrăm în această interpretare bolşevică.

Evenimentul de la Alba Iulia trebuie scos din snobismele şi din viziunea vindicativ internaţionalistă care nu stă bine nimănui. Actul de la Alba iulia din 1918 se încadrează într-un regim de istoricitate în care ne revendicăm întreaga Europă de astăzi, inclusiv Europa Unită. Noi ne aflăm într-un regim de istoricitate care începe de la 1918, de la ceea ce a însemnat organizarea postbelică de după Primul Război Mondial. Or, venind cu critici şi demolări patetic patriotarde din partea unor emotivi maghiari sau români nu facem altceva decât să ne recuzăm o construcţie europeană de astăzi. Noi vrem să scoatem în spritiul vindicativ şi a unei mari frustări anul 1918, să repunem în discuţie Trianonul, dar în fond nu facem altceva decât să atentăm la această hartă politică europeană care este validată de construcţia Europei Unite, de Uniunea Europeană şi de tot ce înseamnă raporturile internaţionale.

Cosmin PURIȘ