Între speranţă şi izbândă

• Contribuţia emigraţiei româneşti din Franţa la realizarea Marii Uniri •

Scan2Net Scanner Output

Proiectul editorial realizat de ziarul Făclia de Cluj şi Universitatea ‘’Babeş-Bolyai’’ în contextul celebrării Centenarului Marii Uniri continuă cu o analiză privind rolul emigraţiei româneşti din Franţa la realizarea Marii Uniri.
Dr. Claudia Septimia Sabău, documentarist în cadrul Direcţiei Patrimoniu Cultural Universitar a UBB arată că guvernul român a susţinut plecarea la Paris a unui număr însemnat de intelectuali, reprezentanţi ai românilor din Regat şi din teritoriile ocupate de Austro-Ungaria, profesori universitari, parlamentari şi publicişti pentru a face cunoscute interesele noastre şi pentru a milita în scopul realizării lor. La sfârşitul anului 1917, în oraşul de pe Sena erau 30 de profesori universitari şi 40 de parlamentari care şi-au consacrat activitatea cauzei româneşti, arată cercetătoarea.
În lucrarea Istoria războiului pentru întregirea României (1916-1919), Constantin Kiriţescu afirmă că războaiele nu se câştigă numai prin biruinţa armelor, ci şi prin lupta diplomatică şi prin opera de propagandă desfăşurată în rândul opiniei publice din afara ţării, iar această luptă nu este cu nimic mai prejos celei care s-a dat pe fronturile militare. „Îndeosebi statele mici care au revendicări de susţinut trebuie să reuşească să se facă simpatice opiniei publice pentru a căpăta sprijinul acesteia”, concluzionează istoricul amintit. Pornind de la aceste premise, scopul acestui articol este de a prezenta şi analiza activitatea emigraţiei româneşti din Franţa, desfăşurată pe parcursul anilor 1917-1918, şi rolul major jucat de aceasta pentru înfăptuirea dezideratului naţional al unirii tuturor românilor.
Implicarea României în război în anul 1916 de partea Puterilor Aliate şi succesele militare iniţiale au stârnit entuziasm în rândul românilor de pe ambii versanţi ai Carpaţilor, dar din păcate, nu pentru mult timp. În iarna anului 1916-1917 ofensiva Puterilor Centrale a obligat armata, guvernul şi regalitatea română să se retragă din Bucureşti în Moldova, starea forţelor armate şi a populaţiei civile fiind precară. Previziunile asupra viitorului statului român erau sumbre. În acest context, singura şansă pentru supravieţuirea României părea să fie popularizarea în străinătate a situaţiei dificile a acesteia şi a dorinţei care a motivat-o să intre în război, respectiv unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional. Era mare nevoie de câştigarea sprijinului oamenilor politici şi a opiniei publice din statele Aliate. În acest context, în cursul anului 1917, guvernul refugiat la Iaşi a decis ca pe lângă activitatea diplomatică desfăşurată de către legaţiile României, să iniţieze şi o intensă propagandă proromânească în capitalele ţărilor aliate şi în S.U.A cu ajutorul celor mai reprezentative personalităţi ale vieţii culturale, universitare şi politice româneşti.
Activitatea emigraţiei române are anumite particularităţi care o deosebesc de cea a emigraţiilor naţionale cehă, poloneză sau sud-slavă. În timp ce activitatea acestora din urmă s-a desfăşurat în ţările Antantei încă din primii ani ai războiului, emigraţia română şi-a concentrat activitatea în ţările vestice abia din a doua jumătate a anului 1917, în condiţiile în care România era într-o situaţie deosebit de gravă. Din această cauză scopurile noastre de război şi sacrificiile pentru cauza naţională erau prea puţin cunoscute şi chiar prezentate defavorabil în afara ţării.
Parisul, capitala Franţei, a fost centrul care a grupat cel mai mare număr de intelectuali români şi locul unde s-au desfăşurat cele mai importante acţiuni ale emigraţiei române. Guvernul român a susţinut plecarea la Paris a unui număr însemnat de intelectuali, reprezentanţi ai românilor din Regat şi din teritoriile ocupate de Austro-Ungaria, profesori universitari, parlamentari şi publicişti pentru a face cunoscute interesele noastre şi pentru a milita în scopul realizării lor. De ce Franţa? Deoarece, pe de-o parte, exista o tradiţie a bunelor relaţii între cele două state încă din secolele anterioare, Franţa fiind o susţinătoare consacrată a intereselor româneşti, iar pe de alta, majoritatea oamenilor de cultură români vorbeau limba franceză şi aveau puternice legături cu această ţară. Colonia română din Franţa a reprezentat cea mai puternică emigraţie românească din Europa.
La sfârşitul anului 1917, în oraşul de pe Sena erau 30 de profesori universitari şi 40 de parlamentari care şi-au consacrat activitatea cauzei româneşti. Dintre aceştia îi amintim pe Toma Stelian, Thoma Ionescu, N. Lupu, Simion Mândrescu, D. Drăghicescu, O. Tafrali, C. Banu etc. „Faţă de tristele evenimente ce aveau să urmeze, rolul acestor refugiaţi avea să fie mai mare decât şi-ar fi închipuit cineva”, scria C. Xeni în cartea dedicată lui Take Ionescu.
Rolul lor nu a fost numai de a documenta presa franceză, transmiţându-i ştiri exacte din ţară şi de a ţine la curent şi guvernul nostru asupra curentelor de opinie din străinătate. Au urmărit să combată, mai ales, interpretările răuvoitoare la adresa deciziilor ţării noastre şi să întreţină interesul şi simpatia pentru România. Această acţiune s-a manifestat prin contact direct cu marii politicieni francezi şi cu cei din celelalte state aliate, prin conferinţe şi publicitate, prin contactul permanent cu reprezentanţii celorlalte naţionalităţi oprimate din Imperiul austro-ungar, stabiliţi la Paris.
Alături de marile figuri conducătoare ale politicii franceze, multe personalităţii ale vieţii culturale şi universitare franceze au intrat în contact cu misiunea română şi i-au dat cel mai preţios concurs. Amintim pe marele profesor şi geograf de la Universitatea Sorbona, Emmanuel De Martonne. El este cel care după 1919 a predat şi la Universitatea românească din Cluj, bun prieten al ţării noastre, care mai târziu ne va aduce servicii imense ca şi consilier tehnic la conferinţa de pace.
Numărul conferinţelor şi al cuvântărilor ţinute de intelectualii români în public, cu diferite ocazii, a crescut gradual pe parcursul anului 1918. Pe lângă acestea s-a remarcat activitatea publicistică prodigioasă. Membrii misiunii au publicat peste 40 de volume şi broşuri în care au tratat detaliat situaţia şi interesele României. Din data de 17 ianuarie 1918 şi până în iunie 1919, reprezentanţii emigraţiei au publicat un ziar săptămânal, „La Roumanie”, care a devenit cel mai puternic instrument de propagandă, organ al revendicărilor şi intereselor româneşti.
Pentru că la Paris trăia şi o comunitate importantă de români proveniţi din teritoriile aflate în componenţa Austro-Ungariei, la 30 aprilie 1918, aceştia au decis să se organizeze într-un Comitet Naţional al românilor din Transilvania şi Bucovina în frunte cu Traian Vuia, unul dintre neobosiţii militanţi transilvăneni pentru unitatea naţională. În numele românilor din Transilvania şi din celelalte provincii româneşti aflate sub dominaţia străină, stabiliţi în Franţa, Comitetul Naţional şi-a luat angajamentul de a continua, cu sprijinul şi participarea fraţilor din România, lupta pentru eliberarea şi îndeplinirea visului unităţii naţional-statale. Din mai 1918 organul său de presă a fost revista „La Transylvanie”. Acest Comitet s-a implicat şi în activitatea de constituire a unor corpuri de voluntari formate din prizonierii români transilvăneni aflaţi în Franţa şi Italia.
În acelaşi timp, începutul anului 1918 găsea România într-o stare critică, izolată şi înconjurată din toate părţile de forţele Puterilor Centrale. Încheierea unei păci separate părea singura soluţie viabilă pentru supravieţuirea statului român. După încheierea efectivă a Tratatului de pace de la Bucureşti, în 7 mai 1918, acţiunile emigranţilor români din capitala Franţei, devin cruciale pentru viitorul statului şi a poporului român. Efortul intelectual, abilităţile diplomatice şi patriotismul de care au dat dovadă aceşti oameni este remarcabil. Pe de-o parte s-au străduit să explice situaţia României şi izolarea care a determinat-o să încheie respectivul tratat, protestând energic faţă de condiţiile impuse ţării noastre. Pe de altă parte a urmărit să convingă oamenii politici şi opinia publică că această decizie nu reprezenta de fapt voinţa poporului român, care dorea să lupte în continuare alături de puterile Aliate, deoarece numai victoria acestora ar fi asigurat înfăptuirea idealului naţional.
Din mai, după ce trista veste a încheierii păcii a ajuns la Paris, steagul României a fost scos de lângă cel al celorlalţi aliaţi la toate solemnităţile publice. Românii, fără deosebire de nuanţe politice, au simţit nevoia de a se grupa pentru a reacţiona în contra acestor acţiuni îngrijorătoare. Se simţea nevoia prezenţei unei personalităţi care să impulsioneze activitatea emigraţiei şi să îi dea o mai mare credibilitate în faţa reprezentanţilor Puterilor Aliate. Se dorea şi constituirea unui organism care să-i cuprindă pe toţi românii din capitala Franţei. Până în acel moment existaseră simultan mai multe comitete ale acestora şi nu se reuşise să se închege un organ de conducere cu suficientă autoritate care să-i grupeze pe toţi românii, indiferent că erau din teritoriile româneşti stăpânite de Austro-Ungaria sau din Regatul României.
La 22 iulie 1918, marele om politic Take Ionescu, fost ministru de externe (1912-1914) şi adept convins al alianţei cu Antanta sosea la Paris. Fiind foarte bine văzut de către oamenii politici francezi şi englezi, prin acţiunile şi iniţiativele sale a reuşit să impulsioneze activitatea emigraţiei, dând mai mare greutate acţiunilor politice ale românilor din capitala franceză. Împreună cu Nicolae Titulescu şi cu alţi colaboratori a vizitat şi Londra unde a avut întrevederi cu primul ministru britanic Lloyd George cu scopul de a vedea care este atitudinea acestei ţări vizavi de România şi pentru a populariza cauza românească.
Reîntors la Paris el va continua alături de ceilalţi compatrioţi din emigraţie, propaganda prin presă şi prin întâlniri cu oamenii politici pentru a-i convinge de necesitatea dezmembrării Austro-Ungariei. În august 1918 a sosit la Paris şi Vasile Lucaciu (anterior acesta desfăşurase o intensă activitate de popularizare a revendicărilor româneşti pe teritoriul Statelor Unite ale Americii) şi astfel emigraţia română va trece la o activitate mai organizată.
În acest context, după modelul organizaţiilor cehe, croate şi polone, membrii misiunii române vor constitui în 3 octombrie 1918 Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti, destinat a reprezenta pe lângă guvernele aliate şi opinia publică mondială adevăratele sentimente, interese şi voinţă a românilor, atât din Vechiul Regat, cât şi din Austro-Ungaria. Preşedinte a fost ales Take Ionescu, iar vicepreşedinţi: Vasile Lucaciu, O. Goga, C. Angelescu, Ion Th. Florescu. Cu acest prilej Vasile Lucaciu a afirmat: „Noi trebuie să ne prezentăm uniţi în gânduri şi în sentimente în jurul unicului program politic şi naţional, care constă în realizarea idealului nostru: unirea tuturor românilor într-o Românie mare…”.
Din acel moment efortul principal al emigraţiei române a fost recunoaşterea Consiliului Naţional ca reprezentant autorizat al aspiraţiilor naţionale ale tuturor românilor din partea guvernelor Antantei, în condiţiile în care guvernul de la Iaşi nu mai putea desfăşura nicio activitate diplomatică, România fiind sub ocupaţia Puterilor Centrale.
Între lunile iulie-decembrie 1918 reprezentanţii Consiliului au desfăşurat o activitate intensă pentru a convinge Marile Puteri Aliate de justeţea revendicărilor româneşti şi de injusteţea Tratatului de la Bucureşti. Aceasta s-a concretizat prin întâlniri cu oameni politici, interviuri şi articole în presă, conferinţe, publicarea de hărţi şi broşuri. În egală măsură, legătura strânsă, menţinută permanent cu conducătorii mişcării de eliberare a românilor din Bucovina şi Transilvania, urmărea să informeze prompt cercurile politice occidentale asupra evoluţiei evenimentelor din aceste provincii, pentru a le obţine sprijinul. În cursul lunilor octombrie-noiembrie 1918 Consiliul s-a implicat şi în organizarea „Legiunii Transilvane” din rândul prizonierilor români aflaţi în Italia.
Recunoaşterea oficială a Consiliului naţional a fost uşurată în toamna anului 1918 şi de mersul evenimentelor interne din Austro-Ungaria unde mişcările naţionale luaseră o amploare nemaiîntâlnită până atunci. Primul guvern aliat care a recunoscut Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti a fost cel francez, la 12 octombrie. În cursul lunii noiembrie, Consiliul a fost recunoscut şi de către Anglia, Italia şi S.U.A.
După realizarea Marii Uniri din 1 decembrie 1918, sarcina emigraţiei române a fost de a obţine recunoaşterea acesteia în plan internaţional. La sfârşitul anului 1918, o parte dintre oamenii politici români emigranţi se întorc în ţară. Alţii mai rămân, continuând activitatea pentru apărarea intereselor naţionale ale României până la jumătatea anului 1919, când Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti şi ziarul „La Roumanie” îşi încetează existenţa.
În concluzie, fără a avea pretenţia unei analize exhaustive, articolul surprinde momentele cele mai importante ale activităţii românilor stabiliţi sau trimişi în Franţa deoarece aceştia au avut un rol extrem de important în popularizarea cauzei româneşti şi în realizarea României Mari. Cei mai mulţi dintre ei s-au stabilit la Paris încă din toamna anului 1917, unde aveau strânse relaţii politice, ştiinţifice şi personale şi unde aveau să organizeze şi să conducă întreaga activitate consacrată motivării legitimităţii idealurilor naţionale ale poporului român şi marile sacrificii făcute în sprijinul Aliaţilor, în anii războiului.

Dr. Claudia Septimia Sabău, documentarist,
Direcţia Patrimoniu
Cultural Universitar, Universitatea Babeş-Bolyai

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
1. C. Xeni, Take Ionescu (1858-1922), Editura Universul, Bucureşti, 1932.
2. 1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Documente externe 1916-1918. Vol. II, (ediţie întocmită de: Ion Ardelean, Vasile Arimia, Ionel Gal, Mircea Muşat), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
3. Istoria românilor, vol. II, tom II (coord. Gheorghe Platon), Editura Enciclopedică, Bucureşti 2003.

SURSELE FOTOGRAFIILOR:
1. „La Roumanie” – https://www.bjmures.ro
2. Take Ionescu (1858-1922) – https://ro.wikipedia.org