Între „a şti” şi „a presupune” că este

Într-o variantă clasică a bancului, ardeleanul se duce în vizită la Grădina Zoologică, vede girafa, îşi face cruce, zice: „Aşe ceva nu egzistă” şi pleacă mai departe. În varianta consumată săptămîna trecută la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei însă, ardeleanul vede girafa, îşi face cruce, zice: „Aşe ceva nu egzistă”, după care începe să dea cu pietre după girafă, scoţînd-o în graba mare din Grădina Zoologică.

N-aş fi revenit în chestiunea controversatului obiect de la Aiud dacă maniera în care s-a „rezolvat” problema acestuia ar fi fost una care să facă cinste ştiinţei. Dar, după 29 de ani de periodice dispute, dl. Piso clasează pur şi simplu cazul decretînd în faţa presei şi pe posturile de televiziune că „piesa nu este de nivelul muzeului nostru”, că este „o prostie”, ori că ”provine de la un avion, din al doilea război mondial”. Între toţi cei care şi-au bătut capul să dezlege misterul acestei piese şi care, pornind de la datele cunoscute, n-au îndrăznit să lanseze decît ipoteze, să presupună, deci, dl. Piso este singurul care dă verdicte: piesa este din al doilea război mondial! Argumentele? Cei care au găsit obiectul erau nişte muncitori „inculţi” (de parcă cei care sapă de regulă pe şantierele arheologice ar fi academicieni!), iar într-o cupă de excavator pot să ajungă cele mai diverse obiecte aflate mai mult sau mai puţin întîmplător împreună, în acelaşi strat de nisip. Aşa că toate necunoscutele devin brusc cunoscute odată ce, nu-i aşa,  omuleţii verzi nu pot să existe decît în mintea unora care… au suferit un… „derapaj”, iar Muzeul de Istorie, care este un lăcaş de cultură, „nu se ocupă de omuleţi verzi”.

Cel care a adus la cunoştinţa presei că în expoziţia „Noutăţi arheologice” va fi prezentată şi piesa presupus extraterestră de la Aiud a fost dr. Gheorghe Lazarovici. Incidentul de la vernisaj (cînd prof. dr. Piso a dispus ca piesa să fie scoasă din expoziţie ca fiind „o prostie”), departe de a dovedi presei şi publicului , fără drept de apel, adevărata natură a obiectului, a dovedit însă cu prisosinţă  adevărata natură a relaţiilor dintre fostul şi actualul director al Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, dintre Lazarovici şi Piso, adică. Iar retragerea obiectului din expoziţie, aşa cum spuneam, departe de a potoli spiritele şi a pune capăt disputelor, a dat loc unor noi speculaţii şi a născut aberaţii.

Iată de ce, răspunzînd în acelaşi timp şi rugăminţilor unor cititori, readuc în discuţie obiectul de la Aiud: pornind de la ceea ce se ştie referitor la condiţiile de descoperire a lui, pînă la opiniile unor oameni de ştiinţă contemporani asupra provenienţei, vîrstei, compoziţiei, utilităţii acestuia. O pagină de ziar însă nu este în măsură să lămurească pînă la capăt o astfel de  chestiune. Rămîne ca pornind de aici, oamenii de ştiinţă să afle adevăratele răspunsuri.

Deocamdată însă,  „faptele” şi ipotezele.

 „Un aspect cu totul neobişnuit a fost ridicat de existenţa unui strat anormal de oxid de aluminiu pe întreaga suprafaţă a obiectului”

În 1983, inginerul Florin Gheorghiţă scrie, referindu-se la descoperirea de la Aiud, în volumul „Enigme în Galaxie” apărut la Editura Junimea, din Iaşi:

„În anul 1973, în centrul Transilvaniei, lîngă oraşul Aiud, nişte muncitori care lucrau la extrasul nisipului dintr-o carieră au găsit la baza malului excavat, trei corpuri „ambalate” parcă în învelişul întărit format din nisipul puternic presat pe acestea. Era şi normal să apară astfel, căci stătuseră foarte, foarte mult timp sub stratul respectiv – gros de aproape 10 metri -, care s-a depus de-a lungul vremii deasupra lor. De cînd  se aflau acolo acele „forme”, nimeni nu poate şti, dar oricine îşi poate da seama  că depunerea de către o apă a unui strat sedimentar de nisip de circa zece metri, după care albia s-a retras către alte terenuri care astăzi sînt mai joase, reprezintă desigur  un timp îndelungat, ba chiar foarte îndelungat…”

Relatînd mai departe cum specialistul chemat la locul cu pricina a identificat în două dintre corpuri oase fosile, iar în al treilea, un posibil topor de piatră din preistorie, Gheorghiţă menţionează că de la acesta, obiectele au ajuns la arheologii clujeni. „Îndepărtînd cu grijă stratul de nisip ce se pietrificase în jurul pieselor respective, specialiştii clujeni s-au găsit în faţa a două fragmente din scheletul unui mastodont tînăr (…), cît şi în faţa unui obiect cu totul necunoscut, care nu era în nici un caz un topor şi nici nu era măcar din piatră: era din metal! (…) Pe suprafaţa sa interioară cît şi lateral,  obiectul prezenta urme ale unor lovituri repetate, dintre care unele au fost puternice. Toate detaliile remarcate au indicat încă de la început faptul că piesa a făcut parte cîndva dintr-un ansamblu funcţional şi că a fost pierdută dintr-un motiv oarecare, pe albia de atunci a rîului”.

Mai departe, Florin Gheorghiţă face cunoscute rezultatele analizelor la care, potrivit spuselor sale, piesa ar fi fost supusă la ICPMMN (Măgurele). Conform buletinului de analiză la care Gheorghiţă face referire, piesa „era de fapt un aliaj complex, format din 12 elemente diverse, dozate în diferite procente”: aluminiu – 89 la sută; cupru – 6,20 la sută; siliciu – 2,84 la sută; zinc – 1,81 la sută; plumb – 0,41 la sută; staniu – 0,33 la sută; zirconiu – 0,2 la sută; cadmiu – 0,11 la sută; nichel – 0,0024 la sută; cobalt – 0,0023 la sută; bismut – 0,0003 la sută; argint – 0,0002 la sută; galiu – urme.

Remarcînd că aluminiul a fost descoperit abia în 1825 şi întrebîndu-se cum a fost posibil ca un obiect de aluminiu, „ba chiar dintr-un aliaj  atît de complex al acestuia” să fie descoperit la 10 metri adîncime, „într-un vechi strat sedimentar în care nimeni nu a pătruns de veacuri întregi, milenii, sau poate sute de milenii, sau poate chiar mai mult”, Gheorghiţă adaugă: „Un aspect cu totul neobişnuit a fost ridicat de  existenţa unui strat anormal de oxid de aluminiu pe întreaga suprafaţă a obiectului. Este ştiut faptul că acest metal se oxidează foarte greu în profunzime, în mod uzual acoperindu-se cu un film superficial de oxid protector (în contact cu oxigenul din aer), care limitează pătrunderea fenomenului chimic în masa metalului. Şi totuşi, la piesa respectivă stratul de oxid avea o grosime de peste un milimetru, ceea ce este foarte mult. Explicaţia cea mai plauzibilă pare a fi şi din acest punct de vedere, vechimea foarte mare a obiectului… De altfel, un arheolog care a participat la repetarea analizei metalografice, scria din Capitală: <<este culmea, dar pare un aluminiu cu structură îmbătrînită, elementele aliate redobîndindu-şi în parte structurile proprii>>”.

Tot Gheorghiţă este cel care scrie, atunci, că dintre persoanele calificate care au văzut piesa (arheologi, profesori din învăţămîntul superior de specialitate , ingineri), nimeni nu a putut să identifice obiectul de la Aiud sau să-i găsească vreo asemănare cu „vreun produs al omului în decursul istoriei sale”. Excepţie a făcut însă un specialist în tehnica aviatică, specialist care a sugerat că acesta „se aseamănă mult cu  partea inferioară – talpa – unuia dintre suporţii de aterizaj ai unui obiect  de  zbor (nu prea mare), care în coborîre se aşează lent pe sol”.

  „Se poate presupune că un corp zburător extraterestru a survolat zona Transilvaniei”

 Reluînd datele prezentate de inginerul şi ufologul român Florin Gheorghiţă şi ţinînd cont de ipoteza emisă de „specialistul în tehnica aviatică”, ufologul Hartwig Hausdorf scrie în 1997, în cartea „WENN GŐTTER GOTT SPIELEN” (tradusă în  1998 în româneşte, sub titlul „Experimentul Pămînt”): „Se poate presupune că un corp zburător extraterestru a survolat zona Transilvaniei, în urmă cu cîteva sute de mii de ani, probabil într-una din perioadele glaciare. Mă întreb dacă nu cumva respectiva navă, datorită vreunei defecţiuni grave, a fost nevoită să aterizeze forţat în perimetrul actual al albiei Mureşului? Aşa s-ar putea explica de ce în stratul de sedimente s-a găsit, alături de relicve ale mastodonţilor, şi acel straniu obiect pe care l-am identificat  a fi o parte dintr-un tren de aterizare. Nu se poate oare ca resturile sondei extraterestre să fie ascunse în altă parte – adînc îngropate într-un strat geologic, din vestul arcului carpatic? Întrebări peste întrebări. Numai un lucru pare sigur: acest obiect misterios, cu structura sa deosebită, nu provine precis de la strămoşii noştri preistorici, nici din timpurile moderne şi, posibil, nici de pe planeta noastră”.

La vremea în care scrie cartea, Hausdorf este convins că piesa de la Aiud este ţinută undeva ascunsă de public, cu eticheta „top secret”. „Din păcate, – scrie el – nimeni nu mai poate să spună unde se află în acest moment, după 20 de ani de la controversatele experienţe – atît obiectul cît şi documentaţia specifică. Este posibil ca toată povestea să fi fost muşamalizată din raţiuni obscure, iar dovezile fizice să zacă într-unul din locurile păzite cu străşnicie – cu eticheta de „top secret”. De ce nu, dacă ar putea fi vorba despre un obiect extraterestru?”

Din păcate, spun şi eu, Hausdorf nu se înşeală în privinţa dispariţiei documentaţiei specifice: nici istoricul descoperirii obiectului, nici buletinele de analiză nu mai sînt, la ora actuală, de găsit.

 „Obiectul descoperit la Aiud are o vechime care poate fi încadrată între 300 şi 80.000 de ani”

În numărul 2 din 1995 al revistei RUFOR, Peter Leb şi Tibor Reman care „refac” traseul misteriosului obiect de la Aiud, îl citează pe „Marian Pâslă, inginer pensionar din Cluj”, care confirmă faptul că o „bucată” extrasă din acest obiect a fost examinată de un laborator din Elveţia, de la Laussane, specialiştii elveţieni  confirmînd structura obţinută de specialiştii de la Măgurele. Pornind de a elementele cunoscute, cei doi atribuie obiectului o vîrstă cuprinsă între 300 şi 80.000 de ani. „Stratigrafia geologică în care a fost descoperit obiectul înclină spre o vechime mai mare, contemporană cu rinocerul păros, ale cărui fosile s-au descoperit în aceleaşi „cheaguri” pietrificate. În apărarea acestei ultime ipoteze vine şi adîncimea apreciabilă (circa 10 metri) la care a fost găsit obiectul” – precizează cei doi.

 „Numai o analiză chimică pertinentă ne va putea da un răspuns satisfăcător”

 Ar fi prea mult să redau tot ceea ce s-a scris ori s-a spus, de-a lungul anilor, referitor la piesa de la Aiud. Apropiindu-mă însă de penibilul moment în care piesa cu pricina a fost scoasă din expoziţia „Noutăţi arheologice” de prof. dr. Piso, ca fiind „o prostie”, voi ajunge la declaraţia  geologului prof. univ. dr. Răzvan Givulescu, membru corespondent al Academiei Române. După ce a aflat primele date despre acest obiect din ziarul nostru, după o scurtă discuţie cu dr. Lazarovici şi după ce a „ţinut în mînă” obiectul, prof. dr. Givulescu a dorit să-mi facă cunoscut punctul său de vedere. Din start, a ţinut să precizeze că refuză să creadă că acesta este un obiect extraterestru. „A admite vizite de extratereştri acum 10 – 15.000 de ani, poate şi mai mult, ar însemna să mergem cu gîndul mai departe şi să admitem că strămoşii noştri – Omul de Neanderthal sau Homo sapiens  fossilis au fost aduşi pe pămînt în diferite reprize de aceşti extratereştri, că ei de fapt nu sînt rezultatul unei evoluţii pe planeta noastră, că, mai departe, nici metalurgia cuprului, a bronzului sau a fierului nu sînt invenţia minţii umane ci ne-au inventat-o tot extratereştrii”.

Referitor la compoziţia obiectului, prof. dr. Răzvan Givulescu spune că aceasta ar fi „o absurditate”, neexplicîndu-şi „ce nevoie era să fie amestecate toate aceste elemente: pentru a da duritate piesei, pentru a o feri de oxidare…?” „Numai o analiză pertinentă chimică ne va putea da un răspuns satisfăcător asupra compoziţiei piesei, dar desigur aceasta nu va rezolva originea ei. (…) Faptul că a fost găsită împreună cu un molar de mamut şi un os de rinocer cu blană nu spune nimic, nu e un argument pentru vechimea piesei. Sîntem în prezenţa unui depozit aluvionar ce s-a putut forma în decurs de mii de ani, materialul, inclusiv piesele, animale, au fost transportate, rulate, aduse cine ştie de unde. Nu posedăm, pentru moment, nici cea mai mică informaţie cît de cît exactă asupra carierei, şi mai ales locului în carieră de unde au fost extrase piesele. Dar dacă piesa în cauză nu provine din carieră, ci de la suprafaţă şi prin înaintarea carierei a căzut, subliniem, de la suprafaţă, în ea, îngropîndu-se în nisip? Sînt întrebări de ordin geologic şi, desigur, arheologic, la care trebuie să se răspundă în primă înstanţă” – ne-a declarat geologul clujean.

„Obiectul ar trebui expus în muzeu, unde să ocupe locul pe care îl merită prin interesul pe care l-a stîrnit de-a lungul anilor”

Mult mai în cunoştinţă de cauză decît mulţi alţii care şi-au dat în aceste zile cu presupusul, şi asta întrucît misterul obiectului de la Aiud îl preocupă de mulţi ani, conf. dr. Adrian PĂTRUŢ, de la Facultatea de Inginerie şi Tehnologie Chimică a UBB, care este şi preşedintele Societăţii Române de Parapsihologie şi, totodată, singurul om de ştiinţă român care este membru al Societăţii Mondiale de Parapsihologie, a declarat pentru „Adevărul de Cluj”:

„În cazul obiectului de la Aiud, în mod clar este vorba de un aliaj de aluminiu. Aluminiul a fost descoperit în 1825 de Oersted şi a fost obţinut pe cale industrială de la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Fiind un metal activ, el nu există ca atare în natură, ci doar sub formă de minereuri.

În mod cert este vorba despre o piesă metalică cu greutatea de 2,300 kg, care a făcut parte dintr-un ansamblu mecanic şi care a fost obţinută pe cale tehnologică, prin prelucrarea unui aliaj de aluminiu. Buletinele analizelor efectuate la Măgurele şi în Elveţia nu s-au păstrat. Anumite notiţe păstrate, ale celor care le-au văzut, sugerează compoziţia pe care ziarul „Adevărul de Cluj” deja a prezentat-o.

În cazul analizelor de metale, problema interferenţelor între diferitele metale este destul de delicată. În ultimii ani metodele s-au perfecţionat foarte mult şi pot fi efectuate analize de mare precizie, cu rezultate indiscutabile. Există două tipuri de metode de analiză. Cea dintîi este metoda destructivă, care presupune un eşantion mic din obiectul respectiv, care este investigat prin procedee fizico-chimice. Cealaltă este metoda nedestructivă, prin care întreg obiectul este analizat prin metode de fluorescenţă, raze X etc, obiectul nefiind afectat.

Compoziţia chimică a obiectului, aşa cum s-a păstrat pînă la ora actuală, în absenţa datelor primare, seamănă cel mai mult, fără a fi însă identică, cu cea a duraluminiului. Duraluminiul conţine aluminiu aliat cu 2,5 pînă la 5,5 la sută cupru, 0,5 pînă la 2 la sută magneziu, 0,5 pînă la 1,2 la sută mangan şi 0,2 pînă la 1 la sută siliciu. Două dintre cele patru elemente se regăsesc, în concentraţie puţin diferită, în compoziţia obiectului de la Aiud. Probabil că repetarea analizelor va aduce date puţin modificate, mai apropiate şi identice cu unul dintre aliajele cunoscute ale aluminiului. Chiar dacă este să dăm frîu liber fanteziei, este greu de crezut că  altă civilizaţie ar putea dispune de aliaje metalice mult diferite de cele pe care le cunoaştem noi şi le folosim; şi aceasta pentru că, din datele pe care le cunoaştem, putem afirma cu un grad suficient de certitudine că metalele cunoscute sînt răspîndite în întreg universul, iar şansa de a găsi undeva un  alt element metalic necunoscut, stabil, este qvasi-nulă. O analiză chimică exactă, cu mijloacele secolului XXI, ultramoderne, de investigare, este utilă, dar nu suficientă pentru a rezolva enigma obiectului de la Aiud. Probabil că un cuvînt decisiv îl vor avea arheologii şi geologii, care vor trebui să răspundă următoarelor întrebări: dacă obiectul a fost găsit într-adevăr în cariera de nisip, la o adîncime de zece metri; şi, în caz de răspuns afirmativ, cum a ajuns el acolo, în acelaşi înveliş cu un molar de mastodont şi un os de rinocer păros”.

În opinia dr. Adrian Pătruţ, ipoteza lansată zilele trecute, potrivit căreia obiectul de la Aiud ar fi unul din resturile unui avion de vînătoare german Messerschmidt, doborît în cel de-al doilea război mondial şi care s-ar fi prăbuşit cu mare viteză, la adîncime, în cariera de la Aiud, „nu este imposibilă, dar este foarte discutabilă”. În acest sens, spune cunoscutul om de ştiinţă, cercetător al fenomenelor stranii, mărturiile militare şi amintirile contemporanilor ar trebui verificate imediat, fiindcă ele trebuie să păstreze, cu siguranţă, date despre un astfel de eveniment major. „Personal, precizează el, bănuiesc că răspunsul nu va fi chiar aşa de simplu”.

În opinia preşedintelui Societăţii Române de Parapsihologie, „în viitor, enigma obiectului de la Aiud ar putea fi dezlegată sau nu. În acest ultim caz, se deschide poarta tuturor speculaţiilor posibile. De aceea, şi pînă la dezlegarea enigmei lui, obiectul ar trebui expus în muzeu, unde să-şi ocupe locul pe care îl merită prin interesul pe care l-a stîrnit de-a lungul anilor, pînă cînd eforturile conjugate ale oamenilor de ştiinţă din mai multe domenii ne vor putea oferi mai multe informaţii despre originea sa”.

În dialogul purtat duminică după amiază, dr. Adrian Pătruţ şi-a amintit că, „auzind despre existenţa acestui obiect, cunoscutul cercetător al insolitului Michael Hesseman a oferit muzeului suma de 5.000 de mărci germane doar pentru a fi împrumutat şi prezentat în cadrul expoziţiei de obiecte ciudate de la Dusseldorf. Întrucît obiectul face parte din patrimoniul muzeului (oare de ce, dacă unii sînt siguri că e un simplu rest de avion?!), era necesară pentru aceasta aprobarea ministrului Culturii şi însoţirea obiectului în Germania de către un delegat autorizat de acelaşi minister, plus o serie de asigurări etc. Deoarece expoziţia urma să se deschidă la două săptămîni după solicitarea lui Hesseman, nu a mai fost timp pentru toate aceste demersuri, astfel că cercetătorul german a trebuit să renunţe, cu mare regret, la intenţia de a-l expune”.

 O atitudine cu adevărat ştiinţifică

 Obişnuit cu rigorile ştiinţei, dr. Adrian Pătruţ a dorit să mai adauge: „Cred că o atitudine cu adevărat ştiinţifică impune ca toate prejudecăţile să fie lăsate deoparte, iar cei care preferă ipotezele banale sau neconvenţionale să aştepte rezultatele investigaţiilor care încă sperăm că vor fi făcute cît mai curînd posibil”.

Sigur, ar mai fi multe de spus. În ton cu afirmaţiile din  urmă ale lui Pătruţ sînt, de altfel, şi concluziile la care ajung, în ’95, Peter Leb şi Tibor Reman: „Despre obiecte metalice (din fier sau oţel), găsite în mine de cărbuni, în straturi geologice vechi de milioane de ani, s-a scris extrem de mult. Dar, în ziua de astăzi, nu ne-au rămas decît descrierile, obiectele cu pricina dispărînd. Se mai vorbeşte de existenţa unor platoşe de aluminiu, descoperite în mormintele vechilor împăraţi chinezi, dar, cu toată literatura aferentă, nici acestea nu au fost văzute de un cercetător avizat. Doru Davidovici, în cartea sa „Lumi galactice”, vorbeşte de o „zeiţă din oricalc” descoperită într-o mină de cărbuni undeva în Valea Jiului, dar care a dispărut în condiţii mai mult decît misterioase. Din toată panoplia de dovezi mai mult decît ciudate în acest domeniu (o altă civilizaţie terestră?, o altă tehnologie?, vizitatori de aiurea, din Cosmos?), SINGURA CARE EXISTĂ, SINGURA CARE A FOST ANALIZATĂ ŞI STUDIATĂ DE SPECIALIŞTI ÎN DOMENIU, SINGURA CARE A FOST „REDESCOPERITĂ” ŞI FOTOGRAFIATĂ se află aici, lîngă noi, la Muzeul de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca. Nu este improbabil ca acest artefact descoperit la Aiud să determine o altă viziune a noastră despre om, tehnologie şi Univers”.

Cred că a devenit acum evident pentru oricine că nu interzicînd expunerea obiectului de la Aiud şi nu dînd verdicte nesusţinute de dovezi ştiinţifice vom lămuri, odată pentru totdeauna, enigmele acestuia. Chiar de-ar fi un simplu rest de avion, cu atît mai mult cine a făcut afirmaţia are datoria să şi-o şi susţină cu argumente temeinice, s-o dovedească, tocmai pentru a pune capăt, pe viitor, speculaţiilor!

M. TRIPON

(Adevărul de Cluj, 3 iulie 2003)