ÎNTR-O ATMOSFERĂ DE REPREZENTAŢIE, VISELE…
• de vorbă cu scriitorul Corin Braga •
Călătorul sentimental, ce poartă cu sine povara literelor trecute şi prezente, are timp să rămână singur cu arta romanescă a lui Corin Braga, cel care, în acest interviu, îşi deconspiră o parte din atelierul de creaţie. Haideţi pe Podul suspinelor, acolo unde viaţa îşi ţese cordon ombilical între vis şi 
realitate! Şi unde se nasc, poate, cele mai frumoase alcătuiri de cuvinte. Rostuite cu parfumul de dintotdeauna al literaturii de calitate.
– Care a fost momentul în care v-aţi apucat de scris?
– Încep cu o mărturisire: când eram copil, nu mă puteam juca prea mult pe afară. Mai ales iarna, începeam să tuşesc, să am tot felul de probleme. Mă jucam în casă, cu soldăţei de plastic, cu pioni, din care făceam oraşe, lumi din acestea, imaginare. Prin clasa a III-a, am primit o temă: cum v-aţi petrecut vacanţa? Fusesem la mare, am văzut acolo nişte meduze. Eu citeam şi basme, dar începusem şi Jules Vernes şi am scris o povestire, care a întrecut statutul temei de casă. A fost, cred, o primă povestire, ce prevestea alte şi alte tentative. „Atacul meduzelor” îi spunea. Atunci am descoperit că prin scris, pot să suplinesc jocurile acelea
cu tot felul de figurine. Şi încă ceva: lumile acelea imaginare, pe care le făceam din soldăţei sau cowboy şi indieni pot fi trăite prin scris. De atunci am continuat să scriu. La început, sigur, textele aveau o uşoară tentă fantastică, apoi, în clasa a VII-a l-am descoperit pe Kafka şi dintr-o dată, totul s-a schimbat.
– Pe Kafka?
– Părinţii mei aveau în bibliotecă “Procesul” sau „Castelul”, nu mai ştiu exact. Şi-mi plăcea cum… curge. E drept că nu prea înţelegeam. Iar pe părinţii-a apucat disperarea. M-au îndemnat spre Alexandre Dumas. Eu am lăsat la o parte lectura, pentru că aveam admitere în clasa a IX-a, dar imediat ce am intrat la liceu, l-am reluat. I-am citit şi pe Dostoievski, apoi, Malreaux, Camus, Sartre… Şi scriam! E
vident că şi stilul meu s-a schimbat. Şi am trecut la o proză mai elaborată, să-i spunem, nu neapărat SF, ci una în care miza, chiar dacă era vorba despre fantastic, miza, zic, era una mai profundă.
– Cine a descoperit noua dumneavoastră… preocupare?
– Evident părinţii, dar pentru că ei erau scriitori nu m-am aşteptat la cine ştie ce confirmări. Profesoara mea de română, Natalia Potolea, de la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu a fost cea mai entuziastă, de mă punea, cel puţin odată la trimestru, să citesc câte un text în faţa clasei. Apoi, la facultate, la Cenaclul Echinox, condus de Marian Papahagi. Între timp, mi s-a schimbat nu neapărat interesul pentru proză, ci, să zicem, sursa de inspiraţie. Nu mai mergeam pe imaginaţie sau teme venite din fantast, ci am început să fiu tot mai mult influenţat de vise. Şi să scriu tot mai des literatură onirică. Fragmentul de la cenaclu, era de fapt un fel de jurnal de vise, un fragment mai larg de proză, pe care eu le puneam cap coadă, lucruri care, de obicei, noaptea se termină brusc. Pentru că a doua noapte visezi altceva, şi aşa mai departe. Eu am construit un fel de continuu al visului. Mai pe urmă, primele mele romane, „Claustrofobul” şi „Hidra” au pus într-un discurs romanesc, un fel de coşmar continuu. Degustătorii au fost încântaţi. Bucurându-se de o ciudată perplexitate. Dar, spuneau alţii, există o realitate exterioară, dincoace de vis, la care personajele mele nu se raportează. Mi-am dat seama că eu scriam din interiorul acestor vise. Primele două romane au fost scrise într-un flux oniric continuu. Aşa că au urmat nelinişti şi am intrat într-o stare de criză. Nu mă mai mulţumea să scriu doar flux de vise. Ci am început să caut acel punct de reper exterior. Abia după ani buni, până am găsit drumul spre universul real şi o altă raportare la personajele mele. La începutul anilor 2000 am simţit că am putut să fac un salt înainte şi în afara visului. Cel de al treilea roman…. „Luiza Textoris” este scris aproape în întregime din perspectiva realităţii. Personajul meu, o fată de prin clasa a XI-a visează foarte mult şi încearcă să-şi ducă visele mai departe. Unul din visele recurente şi care obsedează este cel de zbor. Ea învaţă tot mai mult să-şi controleze zborul în vis. Sigur, ea ignoră viaţa de zi cu zi şi e în pragul repetenţiei. Se dedică doar nopţii ş viselor ei. Mai mult, întâlneşte un băiat, ceva mai mare decât ea, cu care începe să viseze împreună. Aşa au ajuns să scrie împreună jurnale de vise. Să se întâlnească în vise şi să aibă întâmplări comune. Jurnalele acestea comune se vor dovedi că sunt primele mele romane. În felul acesta am putut să recuperez scrisul din interiorul primelor romane, într-o altă textură, cu etajare multiplă, cu personaje aflate în realitatea , hai să-i spunem, curentă. Personajele mele ajung să fie autorii viselor din primele mele romane.
– Un posibil nou roman psihologic?
– E o întrebare grea şi cu schepsis. Un lucru însă este clar: nu fac parte şi nu mă simt atras de curentul care domină, de câteva decenii, proza aceasta minimalistă, sau… mizerabilistă. A unei realităţi cotidiene, cu mizeriile e
i, care pot să fie cutremurătoare, care vor să te şocheze, dar scrisă ca şi cum am trăi la… firul ierbii. Nu ader la proza realismului foarte direct. Nu mă simt nici romancier psihologic, în sensul autorilor interbelici. Acolo, fluxul de conştiinţe, trăirile interioare sunt mai importante decât ceea ce se întâmplă în lumea dinafară. Eu îmi propun să nu fac analize psihologice! Textul meu nu foloseşte instrumentele pe care literatura psihologică le-a dezvoltat (introversiunea, jurnalul intim). Ceea ce povestesc eu sunt întâmplări, nu în realitate, ci în vis, în coşmare, într-o lume a stărilor alterate de conştiinţă, dar sunt tot întâmplări. Poveste. Cu episoade. Cu aventuri. Atâta că nu sunt în realitatea imediată, ci în realitatea paralelă. Proza onirică este mai liberă de constrângerile sociale şi fizice. Legile ce ne guvernează nu se aplică întotdeauna în vise. Oricum, dacă nu aş scrie o astfel de proză, m-aş simţi ca un individ care trăieşte viaţa doar pe jumătate. Dacă mi-aş rezuma viaţa doar la obligaţiile administrative, de decan, de cercetător, doar la cel de pedagog, sau m-aş limita la corvoada existenţială casnică şi diurnă, m-aş simţi neîmplinit. Scriind ceea ce scriu îmi completez ceea ce-mi lipseşte. Faptul că p
ot să fac atâtea lucruri îmi dă un sentiment de plenitudine. De împlinire.
– Visaţi şi transcrieţi literar desigur, visele, sau plămădiţi aceste vise?
– Mulţi zic că nu-i posibil să visez în felul acesta. E clar, zic ei, că inventez visele! Pentru că, în general, oamenii visează foarte puţin. Adevărul e că toţi visăm. Problema e cât reuşim să ne amintim din aceste vise. Perioadele de vis sunt vreo 3,4,5 în timpul nopţii. Dacă ne-am trezit după un ultim vis, sunt mai multe şanse să-l recuperăm. Să-l ţinem minte. Dacă însă visele au fost în perioade anterioare, e aproape sigur că se şterg din amintirea noastră. Visăm, aşadar, cu toţii dar puterea şi voinţa de a le rememora diferă. Nici eu nu sunt constant. Am avut perioade în care mă trezeam imediat ce aveam visul şi îmi notam tot. Transcriam şi fixam totul. Când realitatea mă acaparează, n-am timp dimineaţa să mă dedic viselor. Dar am constatat (mai ales că am publicat şi două jurnale de vise): dacă îţi exersezi amintirea visului, se formează un fel de reflex. E ca şi cum, treji, seara, am rememora ce am făcut în timpul zilei. Se pare că era un exerciţiu mistic. Orficii şi pitagoreicii: ei aveau acest exerciţiu. De recapitulare a evenimentelor din timpul zilei. Această fixare îţi va permite, credeau ei, adepţi ai reîncarnării, după cum se ştie, ca la o nouă vi
aţă, să-ţi aduci aminte viaţa anterioară. Altfel spus: cu cât fixezi mai multe vise, cu atât creşte puterea ta de a sesiza nuanţe, culori, fapte. În jurnalele de vise totul este… corect. Vrau să spun că nu-i mint pe cititor şi nu mă mint, că aş fi visat visul respectiv. Poate că un detaliu sau altul ar fi fost mai… altfel! Este posibil. Dar, până la urmă, din acest motiv suntem prozatori. Să surprindem amănuntele din orice lume am trăi. În proză, însă, preiau nişte nuclee de vis şi le integrez în naraţiuni create de mine, sigur, în atmosfera visului respectiv.
– Aţi luat numeroase premii ale Uniunii Scriitorilor pentru proza literatură pe care o scrieţi. Pentru scrierile şi cărţile de literatură universală, comparată, teorie a unor specii şi genuri literare aţi obţinut altfel de recunoaşteri.
– Am publicat şi în România şi în Franţa patru cărţi. Şi mai pregătesc două lucrări de teorie şi critică literară, de literatură universală şi comparată. Pe de altă parte, conduc Centrul de cercetare a imaginarului. El pleacă de la modelul structurilor antropologice ale imaginarului şi l-am integrat într-o structură internaţională, în principal franceză. În anii 2000, aceste centre au proliferat în întreaga lume şi s-au reorganizat în nişte structuri mondiale, să le zic, la care eu sunt unul dintre cei trei vicepreşedinţi. La Academia Naţională de Ştiinţe din Buenos Aires am fost numit membru corespondent extern.
– Ce… visaţi să scrieţi în continuare?
– Hââââm! Cele trei romane de care v-am vorbit n-au dus povestea până la capăt. Vă amintiţi că fata reală din visele reale a rămas într-un spital psihiatric. N-am putut-o lăsa acolo. În „Ventrilocul”, băiatul este personajul principal, care caută în lumea viselor fata şi ar trebui să-i aducă spiritul înapoi, în trupul acela epuizadt, părăsit în azil. Nu visez, aşadar, ci chiar scriu. Din păcate cu întreruperi legate de viaţa de zi cu zi, de sarcinile pe care le am. Poate acum, în concediu, dacă voi reuşi să mă izolez…
***
Călător sentimental, cititorul fin şi avid de subtilităţi nu are timpul necesar să cutreiere secole din calendar. Are însă mereu nevoie de modele. Îl sfătuiesc să nu se gândească prea mult că … „Viaţa e un vis”. Pedro Calderon de la Barca are paradigmele lui, iar barocul se desfăşoară altfel la dramaturgul spaniol. Ş-apoi e alt secol, nu? Alte… vise! Reale şi… visate. Pe când la Corin Braga, viaţa e aici, visând cotidian…
Interviu realizat de
Radu VIDA
CV (pe scurt)
1981 -1985 Facultatea de filologie UBB
1992 – Burse de cercetare în ţară şi străinătate
1994 – membru al Uniunii Scriitorilor
1994 – fondator Fundaţia culturală „Echinox”
1998 – Asociaţia Generală şi comparată din
România, filiala Asociaţiei Internaţionale de
Literatură Comparată
2001- Director al Caietelor Echinox şi coordonator
Colecţiei „Mundus imaginalis”- Ed.Dacia
2002 – director al Centrului de Cercetare a Imaginarului
2008 – decan al Facultării de Litere UBB Cluj
2011 – vicepreşedinte al ALGCR
2012 – coordonator al colecţiei „Fphantasma” Ed. Tracus
Publicaţii: 10 de critică literară;
5 volume de proză
50 de volume editate şi volume colective;
4 traduceri în volum;
200 studii, eseuri literare.
Comentarii recente