INTERES PENTRU SPAŢIUL CONSTRUIT

• vorbe la purtător cu arh. Şerban Ţigănaş •

– „Arhitecţi, arhitectură şi oraşe” O carte de interes general?

– Un proiect pentru ţara asta şi un posibil răspuns la întrebările legate de acest subiect. Cred că toată lumea are nevoie de a şti ce se întîmplă şi, mai mult decît atîta, are nevoie de a şti care este direcţia în care mergem. Partea care ţine de cum locuim, cadrul construit, oraş, natură, viaţa de zi cu zi este o parte importantă din existenţa noastră. Face parte din acea sintagmă pe care o numim calitatea vieţii.

– Cartea este construită pe o seamă de texte publicate sau nu, o colecţie asamblată pentru a da un întreg.

– Aşa se naşte ceea ce unii dintre confraţi au numit „istorie recentă”. Sînt 65 de texte foarte diferite şi ca manieră în care au fost scrise: interviuri, editoriale, articole, iar altele au caracter de jurnal, nepublicate. Unele sînt documente sau părţi din documente de politica profesiei. Eterogene ca stil şi manieră de abordare, dar tocmai acest lucru dă ansamblului o structură tripartită. O parte le-am dedicat arhitecţilor care, evident, au un rol foarte important în gîndirea şi facerea mediului construit. În acest capitol există lucruri care se referă la şcoală, profesori, studenţi, apoi concurenţă, etică. Treburi care ţintesc profesionistul, nu atît rezultatul muncii lui, cît implicaţiile multiple ale muncii lui. Celălalt capitol, care mie mi se pare cel mai important, se referă la arhitectură. Aici am decantat nişte lucruri foarte interesante, care merg aproape către redefinirea sau explicarea, mai degrabă, a arhitecturii. Sigur, toată lumea are o percepţie despre arhitectură, dar lectura din spatele acestei noţiuni diferă foarte mult la fiecare dintre noi. Şi nu mă refer la o barieră foarte netă între profesionişti şi neprofesionişti. Chiar între profesionişti există diferenţe majore în ceea ce priveşte interpretarea profesiei. Asta ca să nu mai vorbim despre cei mai apropiaţi arhitecturii, clienţii. Marea diferenţă la care mă refer este pătrunderea largă a modernismului. Arhitectura a fost prezentată, definită, ca fiind o parte din ceea ce se construieşte. Acea parte care reuşeşte, ce spiritualizează, care atinge o anumită performanţă. Cu alte cuvinte, nu tot ceea ce se construieşte este arhitectură. Doar atunci cînd arhitectul reuşeşte să se ridice deasupra unor bariere, pe care să le numim praguri artistice. Această poziţie mi se pare sinucigaşă, pentru că nu face altceva decît să demonstreze că arhitectura nu este necesară. Se spune că sub 2 la sută din construcţiile care există pe pămînt au avut o gîndire arhitecturală în spatele lor. Dar: nu împărtăşesc această idee. Poziţia mea şi a altora mulţi, evident, este că arhitectură este tot ceea ce se construieşte. Este rezultatul construirii. Indiferent de cine a gîndit, conceput, iniţiat, realizat; indiferent de program şi cui se adresează. Arhitectura cuprinde toată gama de programe, de la aceea că sîntem fiinţe care… locuiesc, pînă la palatul public, biserică, sau clădirile de programe sociale, comerciale etc. Aşadar, arhitectura este întregul, o definiţie holistică şi, ca atare, nu este o parte din construcţie. Doar acea parte de care s-a ocupat arhitectul. Sau doar acele caracteristici de care arhitectul se ocupă şi le conduce către ceea ce lumea percepe că înglobează calităţile artistice ale clădirii. Lucrul acesta se vede şi dacă intri în modul în care se fac construcţiile. Arhitectul nu se ocupă în nici un caz doar de faţade sau de elementele decorative. Şi în nici un caz nu face singur. Există o interferenţă extraordinară cu mulţi alţi oameni, care nu poartă acest titlu, dar are contribuţia lui, inginerească, economică, logică, conceptuală sau de altă natură asupra întregului. Iar arhitectura este produsul final, cu toate calităţile lui. Aşa că la capătul acestui proces de concepţie, creaţie, construire avem arhitectura, care poate să fie bună, proastă, excepţională, remarcabilă şi aşa mai departe. Poate deveni patrimoniu,să fie recunoscută de societate ca patrimoniu şi să fie protejată ca atare, sau să-şi facă „ciclul de viaţă”, cum spunem noi şi să fie înlocuită, transformată.

– Va referiţi foarte mult la oraşe. De ce?

– Este un al treilea capitol al cărţii. Cel puţin la noi, este notorie urbanizarea din acest ultim sfert de secol. Şi e clară tendinţa omenirii de a se concentra în marile metropole, acolo unde, practic, fenomenul acesta de urbanitate răspunde multor interese şi, de fapt, potenţează relaţiile între oameni. Progresul şi tot ce ţine de calitatea vieţii. Oraşul este cel dorit şi e locul unde se strîng toate problemele construirii. Iar oraşul contemporan şi-a identificat şi şi-a făcut diagnoza şi se ştie cam spre ce ar trebui să tindă. E un organism de o complexitate enormă, în continuă evoluţie, şi care nu funcţionează pe principii simple. Cum ajungem acolo, este o discuţie importantă atît în plan universal, cît şi în cel românesc. Iar… şantierul e în lucru!

– Citind cartea mi-am dat seama că nu este un manual didactic, dar studentul are multe de învăţat din această carte. Şi nu numai el.

– Şi cred că nu numai această categorie are ce învăţa. Există texte care se adresează celor care doresc să aleagă arhitectura. Am încercat să explic care sînt provocările prezentului. Şi viitorului, bineînţeles. Cum să-şi facă propria analiză, pentru a vedea dacă domeniul acesta li se potriveşte. Există texte care se adresează absolvenţilor. Sînt texte dilematice, mă întreb, fac mereu comparaţii şi recunosc celelalte poziţii. Dar aduc argumente. Pentru că am ţinut la conţinutul fenomenologic al cărţii. Făcînd tot posibilul să explic fenomenele legate de construire, de arhitectură, de profesie. Am constatat că avem două mari repere în istoria recentă: momentul ’89 şi 2007, momentul intrării României în Uniunea Europeană. Nu sînt neapărat nişte borne pentru meseria noastră. Dar sînt fenomene. Primul este legat de epoca digitală, cultura informatică şi absorbţia a tot ce ţine de utilizarea computerelor şi de internet. Această lume digitală a afectat întreaga viaţă socială. Iar domeniul construirii a fost puternic atins de acest instrument. Sigur, epoca digitală s-a suprapus anilor ’90. Modul de producţie a proiectelor de arhitectură a fost definitiv influenţat şi continuă să datoreze foarte mult acestor instrumente digitale. Acestea sînt disponibile şi evoluează extrem de rapid. Ultima generaţie care expandează puternic este cea a tehnologiei din generaţia BIM (Building Integrated Modeling). În acest sistem, construcţiile sînt realizate în mediul virtual, sînt complet preconstruite digital. Nimic nou în asta, veţi zice. Aşa se făcea şi acum zece ani. Dar acum, acest model electronic este accesibil şi se construieşte simultan. De către mulţi oameni. Inclusiv clientul are acces la propriul şantier virtual. Are informaţii de acolo şi poate să-şi exprima puncte de vedere. Exact ca un şantier real, care începe cu fundaţii, cu structură, schele… Marele avantaj al acestui şantier virtual, susţinut de computere, este că ai informaţii în timp real, fără să fi cheltuit nimic, fără să fi realizat erorile inevitabile. Modelul electronic nu-şi arată doar cum va fi configurat spaţiul, ci îţi spune totul despre materiale, costuri; dacă schimbi o componentă şi pui o alta, de altă factură, cu alte performanţe şi alte costuri şi implicaţii, automat rapoartele modelului se modifică în consecinţă: s-a modificat preţul, s-a modificat consumul energetic, s-a modificat calitatea aerului, a luminii ş.a.m.d. Inginerul structurist, instalatorul, cel care aduce apa, cel care creează ventilaţia, economistul care are în permanenţă în vedere implicaţiile financiare, toţi, vreau să spun, lucrează simultan. Iar clientul interoghează în permanenţă toate modelele. Şi află implicaţiile tuturor modificărilor.

– E fantastic!

– Gîndiţi-vă numai că şantierele nu mai au nevoie de hîrtie. Nu se mai comunică prin desen cu fierar-betonistul, macaragiul, sau cel care montează faianţa. De fapt, nici nu mai comunic cu el. Ci meseriaşul îşi culege aceste informaţii dintr-un „cloud” (nor) virtual, care nu-i nici măcar la mine pe computer, pentru că un computer de birou nu poate „duce” atîta informaţie. Sigur, toată activitatea asta cere coordonare, nimeni nu are voie să schimbe nimic decît după nişte protocoale foarte stricte, există ierarhii…

– Cum se construieşte în România?

– Şi ca acum două sute de ani, şi ca acum, ca şi în viitor. Oriunde în lume se întîmplă treaba asta. Din acest punct de vedere, nu sîntem o ţară înapoiată. Există toate aceste moduri paralele de a face lucrurile. Un al doilea fenomen, care ne afectează şi pe noi, sînt schimbările climaterice. Dacă acum zece ani erau doar discuţii, iar specialiştii trăgeau semnale de alarmă, referitoare la fenomenele globale şi mutaţiile uluitoare care se pot petrece în tot echilibrul planetar, acum vorbim programatic. Există strategii europene sau statale de care trebuie să ţinem seama. Clădirile de pe pămînt consumă (pentru încălzire, răcire, absorbţiile energetice ale echipamentelor pe care le folosim în construcţii etc.), consumă, zic, … 43 la sută din energie utilizată de omenire. Foarte mult! Restul se consumă împărţit între industrie şi transport. E clar că trebuie să schimbăm tipurile de energie şi, desigur, modul în care folosim energia. Există deja construcţii care nu mai sînt dependente energetic de reţea. Sau consumă foarte puţin. Adică, să-ţi produci singur energia pe care o consumi, ca energii regenerabile (apă, aer, vînt, soare etc). Conceptul a evoluat (near by zero) şi, iată, în nici zece ani, de la „casa pasivă” la ultima generaţie conceptuală, „casa activă”. Aceasta produce ea însăşi, cu echipamentele pe care le are, mai multă energie decît are nevoie. Şi dă şi la alţii. E o schimbare fără precedent, de a deveni dintr-un consumator de energie, un producător. Repet, însă: abordarea trebuie să fie holistică. Aşadar: clădiri verzi, într-o primă fază, apoi arhitectură sustenabilă şi, în fine arhitectura responsabilă, care nu neagă celelalte concepte. Dar precizează că, prin actul construirii, dăm un răspuns responsabil construiţilor din trecut, prezent şi viitor.

– Revin şi vă întreb: cum reacţionează România?

– Din punct de vedere al educaţie şi al formării, discuţia este foarte importantă. La noi reacţia este mai înceată. Sînt ţări în lume în care lucrurile pe care le-am amintit fac parte din cultura generală. Se învaţă în şcoală, familie… Ca morala: trebuie să trăim responsabil, trebuie să reciclăm deşeurile, trebuie să folosim cît mai puţină apă, pentru că e valoroasă şi unii nu au… Există culturi în Europa, foarte avansate, care au absorbit aceste concepte în educaţia copiilor. Noi… încă nu! Se fac eforturi. Dar… La celălalt etaj, al profesioniştilor, se învaţă ceva în facultăţi. Dar nu este tema centrală. Iar clientul general, instituţiile statului, ar trebui să pună ştacheta tot mai sus. Pentru că România a semnat toate convenţiile care stipulează că primele care trebuie să adere la schimbările din arhitectură sînt clădirile publice. Ele, aceste clădiri, trebuie să fie cele mai responsabile cu viitorul nostru. Dar administraţiile româneşti nu au absorbit dezideratele europene. Dincolo de marile convenţii la care sîntem consemnatari, nu se va respecta nici programul „Europa 20-20-20”. Ceea ce ar fi trebuit să însemne că, pînă în 2020, toate construcţiile vor consuma cu cel puţin 20 la sută mai puţină energie, instituţiile publice să emită cu 20 la sută mai puţine gaze de seră. Se ştie că viitorul construirii (orizontul e anul 2050) se orientează foarte mult către reciclarea fondului construit existent. Practic: renovare, reabilitare. Vom folosi, mult mai mult decît pînă acum, clădirile care există. Modernizîndu-le. Aducîndu-le la parametri tot mai înalţi. Un raport recent al Consiliului arhitecţilor din Europa arată că, între clădirile noi şi cele reabilitate, balanţa înclină net înspre a doua categorie, Mai mult se re-face (peste 54 la sută), decît se face! Pentru a avea o arhitectură mai bună,trebuie ca toate cele trei părţi implicate, actorii fundamentali ai construirii, să fie performante. Să nu fie dezechilibrat acest dans în trei – clientul, apoi cei care concep, gîndesc şi construiesc şi gestionarul, administratorul. Cînd unul dintre aceşti actori este slab, needucat, dictatorial, speculant, hapsîn sau trişează şi ceilalţi sînt moi, echilibrul se distruge şi se construieşte prost.

***

„Arhitecţi, arhitectură şi oraşe – Despre profesia de arhitect şi cum se construieşte în România recentă” – Şerban Ţigănaş, Ed. Simetria, Bucureşti, 2014 este, aşadar, o carte care se adresează tuturor. E o călătorie necesară, în care evadarea din contingent înseamnă, de fapt, o întoarcerea firească spre sine. Şi spre ce e mai nou în lume despre confortul construirii şi legile drastice care îl însoţesc. Dialogul permanent între noi şi mediul înconjurător este unul benefic. E o descoperire de sine. O abordare fenomenologică a construirii, care reaminteşte vechea distincţie despre aparenţă şi realitate. Şi o apropiere mai… prietenoasă faţă de real, lăţind trecutul şi viitor. Cu accent pe „speranţă” în viitorul imediat.

Pagină realizată de

Radu VIDA