Inspector şcolar general adjunct – „voluntar pentru educaţie”

După ce, cu un an în urmă, a pierdut doi elevi în examenul de bacalaureat, amândoi bolnavi de cancer, a înţeles, o dată mai mult, că „vine un moment în viaţă când trebuie să dai celorlaţi”. A căutat voluntari, oameni „puternici şi calzi, realişti, încercaţi, răbdători şi optimişti” şi, atunci când i-a găsit, inspectorul şcolar general adjunct Mariana POP, care este şi profesor de matematică, a demarat unul dintre cele mai curajoase proiecte ale IŞJ Cluj, acela de pregătire şcolară a elevilor bolnavi de cancer, internaţi în Institutul Oncologic „Prof. Dr. Ion Chiricuţă” din Cluj-Napoca.

Pregătindu-i pe aceşti copii, dascălul Mariana Pop spune că a primit, la rândul său, o lecţie: aceea că „poţi să înveţi chiar şi cu o perfuzie în braţ sau în burtă, că nu te plângi, chiar dacă te doare”.

– Anul trecut, cam tot pe vremea aceasta, vă întrebam despre responsabilităţile unui inspector şcolar general adjunct şi am aflat atunci că nu sunt puţine şi, de asemeni, nu sunt deloc uşoare. La responsabilităţile de atunci însă, din toamna anului 2015 s-a adăugat şi aceea de coordonator al proiectului de pregătire şcolară a copiilor internaţi la Institutul Oncologic din Cluj-Napoca. Şi nu doar aţi coordonat proiectul, ci chiar aţi ţinut ore cu aceşti copii, v-aţi implicat direct, ca voluntar, în pregătirea lor. Cum, sau… de unde aţi mai găsit timp şi resurse pentru lecţii cu copiii bolnavi de cancer?

– Sunt convinsă că în viaţă nimic nu se petrece fără rost sau întâmplător. Chiar dacă nu percepem acest lucru în acest fel, eu am credinţa că tot ce facem, sau ne este dat să facem, e  legat de dragoste şi bunătate. Pentru mine nu există tristeţea provocată de un pahar gol, ci bucuria că mai există o picătură.

Conştientă fiind că niciodată nu am avut parte de cele mai rele lucruri care mi se puteau întâmpla mie sau familiei mele, am avut noroc să realizez că vine un moment în viaţă când trebuie să dai celorlaţi. Pentru mine e mai important un zâmbet sincer, un sfat, un sms de susţinere, timp şi cunoştinţe de specialitate, prietenie şi multă linişte. Timp avem destul, oricum nu este al nostru, doar  modul în care îl folosim ne aparţine. Da, am pornit acest proiect, a fost o dorinţă de a fi alături de cei care au nevoie, eu fiind ani la rând voluntar, şi aşa mi-am educat şi elevii şi fetele.

– De fapt, cum a început acest proiect? Care a fost „elementul-cheie” în demararea acestuia?

– Acest proiect a pornit de fapt dintr-o mare durere, aceea că în urmă cu exact un an am pierdut doi elevi în examenul de bacalaureat. În prima zi am pierdut o elevă, iar în ultima zi, un elev. Eu, paradoxal, trăiam şi momente de bucurie personală, deoarece aveam fiica cea mică în acelaşi examen, iar rezultatele ei au fost foarte bune.

În ziua în care am aflat de pierderea celui de-al doilea elev, din acelaşi motiv, CANCERUL, am simţit că toată bucuria mea păleşte în faţa durerii celorlaţi părinţi. Mi-am dat seama că, atât instituţional, cât şi personal, nu am făcut tot ce trebuia, nu cunoşteam dimensiunea acestei boli la elevii din judeţul nostru, nu ştiam nevoile lor, şi mi-am dorit să înţeleg mai bine de ce au nevoie şi ce drepturi au. A doua zi am decis să ajung la omul care ştie ce înseamnă oncopediatrie, la Institutul Oncologic ,,Prof. Dr. Ion Chiricuţă” Cluj-Napoca – doamna doctor Rodica Cosnarovici, şeful acestei secţii. Am discutat cu dr. Cosnarovici despre dimensiunea acestei boli în rândul copiilor, am aflat că în institut sunt copii din aproape toată ţara şi de absolut toate vârstele, cât stau în spital, câţi sunt norocoşi, cum reacţionează pe parcursul bolii, cum se pot organiza activităţi, cât timp pot rezista fizic, care sunt momentele cele mai grele în timpul tratamentului.

Următorul pas a fost studierea unui ordin al Ministerului Educaţiei cu privire la organizarea de grupe/clase în spital, urmat de încercarea de a descoperi cum poate fi aplicat funcţional, şi astfel am căutat soluţii locale. Aşa a luat naştere un proiect al nostru, al Inspectoratului Şcolar Judeţean Cluj, care oferă copiilor şi tinerilor care luptă cu această boală o continuare a vieţii lor şcolare, întreruptă temporar de boală. Doream să suplinim lipsa educaţiei, datorată obligaţiei elevilor de a sta în spital pe perioade foarte lungi, pentru ca domnii doctori să le aplice tratamente salvatoare sau amelioratoare. A fost o deschidere a tuturor, deşi nu mulţi mă încurajau, deoarece e nevoie de forţă şi putere, de dedicare şi energie, pentru a face un astfel de proiect să funcţioneze cum trebuie. Nici eu nu ştiam dacă voi avea forţă să merg până la capăt sau dacă voi ceda la un moment dat.

În această lume, am căutat oameni, cred eu asemeni mie, puternici şi calzi, realişti, încercaţi, răbdători şi optimişti, şi spre norocul meu şi al copiilor, i-am găsit. Am şi avem un sentiment de respect şi recunoştinţă faţă de echipa medicală, care este pentru copii o a doua familie, şi care ne-a ajutat şi i-a ajutat pe copii să participe la activităţi.

– Cum aţi găsit dascălii care să se implice în proiect? Au existat nişte criterii după care aţi selectat voluntarii?

– La început a fost o scrisoare către toate şcolile din judeţ, în care explicam dimensiunea acestei boli în rândul copiilor şi ce dorim să propunem. Am explicat cum am putut mai bine că e nevoie de profesori dedicaţi şi empatici şi cu domiciliul în municipiul Cluj-Napoca. De ce acest aspect? Deoarece starea de sănătate a copiilor nu ne permitea să avem un orar fix şi nu toţi copiii aveau disponibilitate, sau unii aveau nevoie de condiţii speciale, de izolare. În cele mai multe zile ştiai când începi orele, dar nu ştiai situaţiile care apăreau în timpul săptămânii, problemele fizice sau psihice ale copiilor şi cât timp vei sta cu ei pe parcursul unei după-amiezi.

În urma scrisorii trimise am avut 155 de profesori înscrişi, voluntari, pentru multe discipline. Nu am avut nevoie de o selecţie, ci am mers pe intuiţie, ţinând cont de primele înscrieri, deoarece am simţit că toţi cei care ne-am înscris ca voluntari avem o poveste reală cu această boală, cancerul, şi tocmai datorită acestei încercări a fost, în cele mai multe dintre situaţii, uşor de dăruit cunoştinţele noastre şi uşoară apropierea de suferinţă.

Datorită situaţiilor specifice întâlnite în spital, am redus numărul voluntarilor în funcţie de spaţiul de desfăşurare şi de disciplinele cerute de elevi. Pe parcursul proiectului, grupul nostru, numit “Voluntari pentru educaţie”, a fost format din 32 de profesoare, din şcoli din Cluj-Napoca şi Floreşti, care locuim în acest municipiu. Disciplinele pentru care am asigurat pregătiri, de la clasa pregătitoare la clasa a XII-a, au fost: discipline specifice învăţământului primar, limba română, matematică, limba engleză, limba franceză, chimie, fizică, biologie, logică, limba maghiară, istorie, geografie, informatică, istoria artei. Alături de noi au fost şi doamne profesori  psihopedagogi, respectiv de sprijin, care au demonstrat  profesionalism în relaţiile cu copiii internaţi.

– Câţi copii au beneficiat de acest proiect? Din ce judeţe?

– De la începutul proiectului au fost cuprinşi 44 de elevi, din 19 judeţe. Relaţia instituţională cu inspectoratele şcolare judeţene de unde au provenit copiii a fost bună, toţi au apreciat ce am făcut şi au intervenit în fiecare situaţie care apărea şi era nevoie de comunicare.

– Aţi asigurat consiliere psihologică profesorilor care s-au implicat în proiect?

– În fiecare zi am avut cu noi un profesor psihopedagog, coordonator al activităţilor din acea zi, care ne împărtăşea ce apărea nou, care e starea copiilor în ziua respectivă, în ce saloane intrăm, care sunt copiii care nu pot participa la cursuri, cărui copil nu îi era bine şi cu care nu puteam lucra. Consiliere făceam noi între noi, atunci când finalizam activităţile, şi nu plecam, de obicei, triste, ci încărcate cu optimism, că va fi bine, că toţi copiii vor depăşi zilele grele.

– Sunteţi profesor de matematică. Cum e să predai materia asta în spital, comparativ cu orele de la clasă?

– Singurele lucruri care au lipsit au fost tabla şi creta. Am lucrat şi în sala de curs amenajată prin grija sponsorului inimos şi a Asociaţiei de Sprijin a Activităţii Inspectoratului Şcolar Judeţean Cluj, am lucrat şi într-o sală mică, de 3 metri pătraţi, în holul secţiei, în salonul unde elevul nostru avea „locuinţa temporară”, în sala rezidenţilor, când aveam mai mulţi elevi la o disciplină. De fapt, am lucrat în toate tipurile de încăperi. Matematica se predă la fel, indiferent de spaţiu. Ai nevoie de caiet, creion, pix, instrumente, manuale, culegeri, fişe şi de multă putere care să te facă să treci peste tot ce vezi, ce ştii şi ce simţi, să găseşti toate resursele să explici de câte ori trebuie, să sintetizezi informaţia, să o adaptezi în funcţie de fiecare copil şi mai ales de starea lui de sănătate din acel moment.

– Aţi mai lucrat, înainte, cu copii bolnavi? Ce ştiaţi, înainte de acest proiect, despre copiii bolnavi de cancer?

– Acum 21 de ani mi-a murit primul elev, datorită cancerului. Îmi amintesc că am plâns de multe ori când intram în clasă şi vedeam locul liber din bancă. Până anul trecut nu am mai întâlnit copii bolnavi de cancer, nici în şcolile unde am fost profesor, nici în familie sau în grupul de prieteni. Întăresc ce v-am spus la început: sunt încă o persoană norocoasă şi neîncercată dur de viaţă.

– Ce v-a surprins cel mai mult în relaţia dascăl-elevi, cu aceşti copii?

– Ceea ce mi s-a părut cel mai interesant a fost că aceşti copii internaţi ştiu să spună ce doresc sau ce nu doresc să facă şi care sunt disciplinele la care solicită ajutor. Au planuri de viitor concrete şi prind foarte repede informaţiile predate. A fost, de cele mai multe ori, lucrul unu la unu. Sunt, în cele mai multe din cazuri, copii foarte deschişi şi pragmatici.

– Care a fost „lecţia” pe care elevii de la Institutul Oncologic au dat-o profesorului Mariana Pop?

– Că poţi să înveţi chiar şi cu o perfuzie în braţ sau în burtă, că nu te plângi, chiar dacă te doare. Nu am auzit niciodată cuvinte şi nici nu am văzut atitudini care să exprime revoltă, deznădejde sau saturaţie, chiar dacă era de multe ori aşa. Câteodată am senzaţia că nouă, adulţilor, ne vine mai repede să acuzăm, să ne plângem de milă, să fim răi şi egoişti, decât acestor copii sau tineri.

– Ce a fost cel mai greu, în derularea acestui proiect?

– Cele mai grele momente au fost acelea când vedeai că un copil cu care lucrezi şi cu care ai deja o relaţie de prietenie, nu mai rezistă bolii, că se pregăteşte să plece dintre noi, că nu acceptă că nu mai este speranţă şi speră să fie doar o altă fază de cădere înainte de revenire. Cel mai greu moment a fost ajunul de Crăciun, când prima fetiţă a plecat de tot din viaţa noastră. Şi acum e la fel de dificil să mi-o amintesc, fără să sufăr. Ajunul de Paşti a fost la fel de trist, pentru o altă frumoasă domnişoară. Privirea mamelor nu o pot uita.

– A fost, bănuiesc, şi o parte „cea mai frumoasă”, a proiectului.

– Partea frumoasă a proiectului şi a muncii noastre a reprezentat-o atitudinea copiilor, naturaleţea cu care ne primeau, dorinţa de a şti, de a lua note bune. Sentimente de bucurie am avut atunci când eram anunţaţi că analizele copiilor au ieşit foarte bine, că pot începe alte tratamente dătătoare de viaţă. Să fii lângă elev şi mama lui când lacrimile de fericire se împletesc cu mulţumiri şi recunoştinţă către Dumnezeu şi medici, să ai noroc să fii părtaş la minuni, a fost cea mai mare bucurie!

– Cum apreciaţi rezultatele obţinute de elevii dvs de la Institutul Oncologic, pe parcursul anului şcolar 2015-2016?

– Tot ce s-a muncit cu elevii în spital a contat mult, deoarece am dat o şansă celor care au dorit să îşi încheie situaţia la învăţătură, să depăşească situaţii de corigenţe, de amânări medicale ale situaţiilor şcolare. O parte dintre copii au participat la examene naţionale, la evaluări, la fel ca şi colegii lor de la şcoală.

Am avut un elev cu care am lucrat pentru examenul de bacalaureat şi care a obţinut o medie foarte frumoasă. Fiecare oră de pregătire a fost în salonul de spital, cu perfuzia care curgea, scriind pe pat, înconjuraţi de alţi trei adulţi bolnavi. Un tânăr care a arătat că se poate, că nu există motive care să te facă să te opreşti din dorinţa ta de a continua să trăieşti şi să devii student. Am organizat examenul de bacalaureat în spital şi totul a fost bine. Mulţumiri echipei din spital care a asigurat condiţii bune de desfăşurare a acestui examen şi mulţumiri colegilor noştri din comisia de bacalaureat, care s-au deplasat la spital, au avut putere să scrie în locul candidatului, datorită problemelor specifice  bolii ce l-au împiedicat pe acesta să scrie singur lucrările.

– Să vă întreb şi cum apreciaţi munca dascălilor-voluntari?

– Toţi cei care ne-am implicat în acest demers am depus, pe lângă munca efectivă, şi mult suflet. Recunoştinţa mea se îndreaptă către fiecare cadru didactic care a participat la acest proiect, către familiile lor care le-au susţinut şi doresc să le mulţumesc încă o dată şi prin intermediul acestui interviu.  Nu e cel mai simplu lucru  să laşi problemele personale care pot apărea – oboseala, emoţiile, programul membrilor familiei tale -, şi să urci la spital, voluntar, şi să faci ce trebuie pentru copiii pe care i-ai cunoscut ,,întâmplător”. Am fost o echipă, suntem o echipă, cu o mare parte dintre aceste doamne profesoare vom începe şi anul doi al acestui proiect. Doresc să apreciez deschiderea celor de la Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă Cluj-Napoca şi conducerii acestei şcoli, pentru că au răspuns imediat ideii lansate şi au găsit oameni potriviţi, care au lucrat cu noi în spital şi care au depus eforturi pentru demersurile legate de înscrierea elevilor, de completare a documentelor şcolare, a adeverinţelor de şcolarizare, a protocoalelor între instituţiile abilitate, astfel încât să oferim şanse egale la educaţie acestor dragi copii ai noştri. Acelaşi cuvânt de mulţumire pentru cei implicaţi de la Centrul Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educaţională şi pentru toţi directorii care au transmis mesajul nostru către cadrele didactice.

– Veţi continua acest proiect în anul şcolar viitor?

–   Acest proiect nu are voie să se oprească, indiferent dacă vom reuşi sau nu să plătim munca dascălilor. Vom propune Ministerului Educaţiei un alt ordin pentru şcolarizarea elevilor în spital, bazat pe experienţa din acest an.

– Aveţi un mesaj pentru cei care au urmărit, sau poate abia acum au aflat despre acest proiect?

– Mesajul nostru este de a conştientiza, fiecare dintre noi, că într-o parte discretă a lumii acesteia este suferinţă, chiar dacă nu este expusă publicului; că putem, toţi, să fim mai buni cu cei de lângă noi, să fim recunoscători pentru toate lucrurile mici, bune, pozitive pe care le avem în viaţa noastră şi să cerem putere şi răbdare dacă vom fi în situaţiile celor aflaţi în suferinţă. E doar un exerciţiu de imaginaţie şi de empatie.

Doresc tuturor bunătate, dragoste şi sănătate!

M. TRIPON