ÎN INTIMITATEA UNEI CLIPE, CULORILE…

• de vorbă cu pictorul Teodor Botiş •

Atelier. Există, în acest loc de scurgere a timpului creaţiei, un moment solemn şi cald al mărturisirilor. Şi o succesiune de tablouri ce vin de departe, din adîncuri, din credinţa fiinţei noastre posibile. Culorile se amestecă în spaţiul intim al pînzei şi desluşesc nelinişti:

– Care au fost principalii piloni în formarea dumneavoastră ca pictor?

– E mare lucru să stai printre oameni de seamă. Iar eu am avut privilegiul acesta. Să rezonezi cu Nichita Stănescu, spre exemplu. Mare lucru! Creaţia plastică îşi păstrează specificul. Noi avem mijloacele noastre şi codul nostru profesional, la care ţin foarte mult. Pe Marin Sorescu l-a adus Aurel Rău la mine în casă. De un Crăciun. S-a creat un liant de comunicare. Şi, dintr-o dată distanţele au pierit. Cînd erau spectacole, simpozioane, festivaluri, ne întîlneam. Căutam să ne întîlnim. Şi să ne împărtăşim. L-am cunoscut pe Romulus Guga, la Gherla. Şi mai apoi urmăream împreună cursuri celebre la filologie. Profesorul Liviu Rusu ieşise din puşcărie şi preda nişte cursuri uluitoare despre tragedia greacă. Ne vorbea de oamenii care aveau „soare în sînge”, oameni care participau, care ardeau pentru o idee. Nu ocoleam nici cursurile lui Mircea Zaciu. Sigur, recunosc că m-am dus şi după viitoarea mea nevastă, doar să stau lîngă ea, dar şi pentru că, ascultîndu-i pe aceşti oameni deosebiţi, mă treceau fiorii. Şi mă îndemnau la lectură. Acumulînd cultură. Venea Tudor Vianu, alţi mari cărturari ai vremii. O perioadă superbă! Clipe de întîlnire. Pentru că literatura, poezia, plastica, muzica se întîlnesc în acel loc care înseamnă… uimirea. Fac parte din generaţia care a prins începuturile Filarmonicii din Cluj. În fiecare duminică, frecventam concertele educative. Doamna Rodica Pop ţinea prelegeri şi analiza fiecare creaţie muzicală. Şi, pentru formarea unui artist, contează foarte mult familia. Înţelegerea celor din jur. Sacrificiul lor necondiţionat.

– Unde se întîlnea tineretul care avea aspiraţii artistice?

– Un loc mai deosebit era Casa Matei. Pe vremea aia, Casa Matei nici nu avea parchet. Sala Mare era doar cu cărămidă, să ştiţi! Dar se organizau nişte seri fascinante…

– Cînd aţi descoperit că aveţi abilităţi la desen?

– Hm! Asta e o boală frumoasă. O boală care te subjugă, te domină. Ştiu şi eu, desenam de pe la 7-8 ani. Îmi amintesc că trebuia să-l desenez pe Stalin, pentru că el, în acei ani, se preda în şcoli. La Şcoala pedagogică din Gherla, care era o şcoală superbă, se pregăteau viitorii luminători ai satelor noastre. Cei mai mulţi erau copii de ţărani. Erau anii în care se învăţa doar după cursurile profesorilor. Pentru că nu existau manuale! Erau vremurile în care profesorii noştri citeau pe rupte „Contemporanul” şi „România Literară”. Erau vremurile viselor posibile, ale uimirilor. Şi chiar dacă regimul era cum era, oamenii care iubeau creaţia literară, plastica, muzica găseau în mijloacele de informare, în literatura de bună calitate, suficiente puncte de sprijin pentru a-şi îmbogăţi şi a-şi nuanţa viaţa. La Gherla, existau seri literare pentru profesori. Eu trebuia să fac portretul celui căruia îi era dedicată seara. Coşbuc a fost, poate, cel mai reuşit. Şi, ca să vă răspund la întrebare, trebuie să vă spun că am avut un dascăl, la desen, care nu avea studii de specialitate: Dionisie Fărcaşu. Era învăţător, un om talentat şi plin de pasiune. Poet. Un om înzestrat de la natură. De aici, de la Gherla, au răsărit cîţiva absolvenţi: Sabo Ion, care a terminat pictura la Cluj, Lenghel Martin, eu şi alţii. Acolo, la Liceul Pedagogic, expoziţiile anuale cuprindeau lucrări de ale noastre. Naive. Reproduceri. Dar exista o anume emulaţie, un ceva care vroia să ofere ceva plăcut ochiului.

– Urmează, în mod firesc, facultatea, la Cluj.

– A fost o concurenţă destul de mare. Dar mi-a prins bine pregătirea care se făcea timp de 3 săptămîni, fără plată, în atelierele Institutului de arte plastice „Ion Andeescu”. Cu această ocazie am reuşit să conştientizez, să simt ce însemnă reperele pentru o viitoare creaţie profesionistă, pe care mi-o doream. Trebuie să vă spun că, în clasa noastră, s-au regăsit talente deosebite. Din anul acela (1956) au făcut parte Mircea Spătaru, unul dintre sculptorii noştri cei mai importanţi, apoi Ana Lupaş, Ioachim Nica, Corneliu Brudaşcu… Îmi amintesc că erau frumoase practicile de vară. Existau fonduri şi, la fiecare sfîrşit de an, mergeam în anumite centre industriale, culturale, şi unde aveam 3-4 săptămîni de practică. Am cunoscut ţara, alţi artişti din zonele respective… Toamna se făcea vizionarea lucrărilor pe care le-am realizat. Se făceau şi multe expoziţii. În Bucureşti, expoziţii ale studenţilor, în alte centre… într-o atmosferă de echilibru, de înţelegere, lucru mai rar, în ziua de astăzi, cînd concurenţa şi influenţele exterioare sînt mai prezente. Unii reuşeau să vadă şi expoziţii din străinătate. Dar noi, împreună cu profesorii noştri, mergeam în muzeele şi colecţiile particulare din Bucureşti, în special, pentru că încă nu s-au concentrat aceste lucrări în Muzeul colecţiilor. Dar am vizitat şi Brukenthal-ul, alte locuri care ne îmbogăţeau existenţa spirituală. Toamna ne întorceam încărcaţi de idei plastice, cu idealuri, bineînţeles, şi cu posibile realizări pentru viitor. Viaţa noastră era împlinită parţial, cum spuneam, şi de concertele pe care le frecventam la Filarmonică. Eram prieten cu reputatul muzicolog de mai tîrziu, Virgil Medan, care mi-a dat o serie de repere. Pentru că, şi în muzică, şi în pictură, e nevoie de criterii, chei, dacă vreţi, pentru a înţelege codul creaţiei, care are durabilitate în timp şi care oferă pentru artist puncte de prijin. Puncte care îi asigură acel ceva prin care el devine stăpînul acelor suprafeţe muzicale sau plastice. Aceasta din urmă nu este o suprafaţă creată la voia întîmplării. Aici, trebuie să porneşti de la ceea ce spunea Paul Klee. O idee plastică nu pleacă de la o idee filosofică, ci de la o asamblare ritmică şi cantitativă a două sau trei mase mari de culori. Plastica se leagă direct de frumuseţea logicii matematice. Marin Sorescu mi-a deschis ochii şi mi-a sugerat să-l citesc pe Matila Ghyka. Aşa am înţeles ce înseamnă „proporţia de aur”, sau „majorul”, „minorul”, „punctul” şi „contrapunctul”. Ca şi în creaţia lui Johan Sebastian Bach. Dacă, vreţi, lucrurile se leagă, şi din această cauză profesioniştii trebuie să impună criteriile adevărate în înţelegerea creaţiei. Prin aceasta, noi ne deosebim de cei care spun doar: „îmi place”. Trebuie să ştii… de ce îţi place?! Apoi apare ceea ce, îndeobşte, numim – misterul. Tendinţa spre desăvîrşire. Asta mă duce la gîndul vorbelor lui Shakespeare: desăvîrşirea, împinsă prea departe, sortită-i morţii prin preaplinul ei. Deci, şi această desăvîrşire trebuie să ştii pînă unde s-o împingi. Ca să rămînă o zonă, o componentă, să reuşeşti să faci virtuţi şi din greşeli. Cezanne, spre exemplu, excelează prin cea ce numim, în ghilimele, desigur, greşeală. Povestea putem s-o legăm de ceea ce a scris Nichita Stănescu, pe pereţii galeriilor noastre de pe str. Iuliu Maniu 1 din Cluj: „Aici stau nemişcate, roţile pătrate ale inimilor noastre”. De aici începe, de fapt, metafora, începe ca sufletul omului să fie pus într-o dilemă. Să meargă spre altceva. Pătratul să nu rămînă pătrat, rotundul să nu rămînă rotund. Şi toate acestea pentru ca să apară… Ce să apară? Întrebarea. Pînă cînd te întrebi, înseamnă că exişti. Eşti viu! Dacă nu mai ai întrebări, înseamnă că eşti terminat.

– De la acele portrete din copilărie şi pînă la maturitatea recunoscută a artistului consacrat există, neîndoielnic, o evoluţie.

– Un portret după o fotografie nu-i mare lucru de realizat. Totul intră într-o unitate şi personajul trebuie să semene cu fotografia. O treabă unde nu prea eşti tu. Pentru că trebuie să ţii cont de nişte treburi date. Or, creaţia, fascinaţia asta a creaţiei este uluitoare. Eu n-am avut niciodată sentimentul plictiselii. Tot timpul am încercat să caut. Caut, nu ştiu ce caut, spunea Blaga. Deci, asta este condiţia creatorului. Şi, după ani de muncă, mi-am format nişte repere. Aceste repere şi criterii trebuie tot timpul să le nuanţezi. Fie şi ascultînd, văzînd muzee, răsfoind albume, să te uiţi pe pereţi, să te uiţi pe cer şi, mai ales, să fii tot timpul atent. Vorba aia, „dacă ai soare în sînge”, viaţa devine fascinantă. Te întîlneşti cu unii, cu alţii. Cu creatori, vreau să zic. Ş-apoi, singurătatea în atelier, care este, de multe ori, dureroasă. Există şi momente de rătăcire. De blocaj. De chin. Dar, dacă ai această şansă, să ieşi din aceste stări reînviat, reîmprospătat, înseamnă că ai început să ai posibile perspective spre altceva. Asta înseamnă să nu fii „pictor de duminică”. Care n-are tensiune în el, care n-are întrebări în el… Marele pictor Vîşinschi spunea că pictorul trebuie să fie, în primul rînd, sincer cu el însuşi; ceea ce face ca să răspundă la tensiunea timpului în care trăieşte şi ceea ce face să aibă valabilitate şi durabilitate artistică. Pentru că numai valoarea artistică contează! Să lucrezi! Ăsta-i secretul. Prezenţa în singurătatea atelierului.

***

Tablouri. Privesc succesiunea lor, cu alunecarea lor maiestuoasă, cu gravitatea pe care nu le ascunde şi nu le dezminte. Spectacol de culori şi esenţe. De departe, din nemurire, glasul lui Nichita Stănescu: „Dacă priveşti opera lui Botiş cu ochii sufletului, atunci vei descifra în ea apele mitice ale substraturilor noastre tracice.”

Restul e străfulgerare din clipa de taină a zeilor.

Pagină realizată de

Radu VIDA